Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
Mă aflu în staţiunea de odihnă Slănicul Moldovei. În mijlocul localităţii e un mare ring de dans, unde se strânge tineretul aproape în fiecare seară. Am fost şi eu acolo şi am invitat la dans o domnişoară. Apoi am stat deoparte. Tânăra mă întreabă de ce nu mai dansez:
– Ai vreo obligaţie ? formulează ea o presupunere.
Obligaţie ! Parcă auzeam acum, pentru prima dată, acest cuvânt.
– Nu, răspund eu, nu am nicio obligaţie.
– Atunci ?
– E altceva …
Obligaţie ! Ce curios sună pentru mine acest cuvânt, care se asociază cu ceva impus. Oare o „obligaţie” poate să mă reţină de la dans? Eu nu dansez, pur şi simplu, pentru că fără Veronica nu mă atrage acest gen de distracţie; acum, totul – amintiri, gânduri, proiecte – se îndreaptă spre prietena mea de departe.
De fapt, cum am sosit acasă, în vacanţă, a şi început schimbul de scrisori între noi. Cu câtă emoţie am citit formula introductivă din prima ei scrisoare ! În altă limbă sună cu totul deosebit, pare o formulă de afecţiune singulară, care ţi-e destinată numai ţie ! În scrisori ne povestim, ca într-un jurnal, ceea ce facem, ce am reuşit să realizăm din proiectele fiecăruia (ale ei – legate de viitoarea specializare, ale mele – de documentarea la lucrare), ne mărturisim cât de mult dorim să fim din nou împreună …
Veronica mă ruga, în mai multe scrisori, s-o anunţ din timp când voi veni – ea lucra acum iarăşi ca medic suplinitor într-un spital şi voia să aranjeze din timp cu programul la serviciu, în aşa fel încât să mă poată întâmpina la gară.
A fost o vacanţă a aşteptării înfrigurate; am hotărât să vin la Leningrad mai devreme decât colegii mei, spre a-i face Veronicăi o surpriză: să ne căsătorim exact în ziua în care se va împlini un an de la prima noastră întâlnire !
* * *
Sfârşit de vacanţă. Parcurg drumul spre Leningrad cu şi mai multă înfrigurare decât la întâia mea venire aici. La început, am fost singur în compartiment şi gândurile mele au avut o direcţie unică. Pe teritoriul Ucrainei, s-a mai urcat însă o familie, cu un copil de 5-6 ani. Femeia îi atrăgea mereu atenţia băieţelului să se astâmpere şi să vorbească mai încet, pentru a nu-l deranja pe Nenea (adică pe mine). Eu citeam şi le-am spus că nu mă deranjează copilul. Aşa am intrat în vorbă cu ei. L-am rugat apoi pe bărbat, care citise un ziar şi-l pusese deoparte, să mi-l împrumute şi mie. Prima pagină a publicaţiei era ocupată cu un comunicat despre o recentă şedinţă plenară a C.C. al P.C.U.S., care, între altele, hotărâse scoaterea corpului îmbălsămat al lui Stalin din mausoleul aflat în Piaţa Roşie din Moscova, alături de cel al lui Lenin.
Când am restituit gazeta, femeia a fost aceea care a început comentariile, mai bine zis tânguielile:
– O, Doamne, câte crime a putut să facă acest om, ce orori a săvârşit ! Cei mai buni fii ai poporului, oameni politici ridicaţi de jos, generali, scriitori de seamă, savanţi de renume au pierit împuşcaţi din ordinul lui sau prin lagărele din Siberia. Cum de l-a răbdat Dumnezeu ?!
Femeia a repetat, de câteva ori, ultimele cuvinte, clătinând capul în dreapta şi-n stânga, a jale mare.
L-am întrebat pe bărbat, de la care am aflat – după ce am făcut cunoştinţă şi ne-am prezentat – că este institutor la Leningrad şi se-ntorcea dintr-o vizită la rude, dacă ştie ceva despre un raport secret, prezentat de Hruşciov la ultimul congres al P.C.U.S. Auzisem despre acest raport – care produsese senzaţie în întreaga lume – de la posturile de radio străine.
– Da, ni s-a prelucrat şi nouă, a confirmat el. Nu ne venea să credem ce crime a putut să comită Stalin, împreună cu cei din jurul lui, şi asta în numele clasei muncitoare şi al poporului !
Bărbatul a început să povestească despre conţinutul raportului, reproducând date şi episoade care îl impresionaseră mai mult, însoţindu-le cu aprecieri proprii:
– Cei mai capabili şi devotaţi generali au fost închişi şi, o parte dintre ei – împuşcaţi cu puţin înainte de a începe războiul de apărare a patriei ! Stalin şi-a suprimat proprii tovarăşi din conducerea partidului, în care vedea potenţiali rivali, chiar dacă erau oameni ce se bucurau de multă popularitate (sau tocmai de aceea), cum a procedat cu Buharin şi Kirov.
– Buharin trădător ! a exclamat, cu ciudă şi durere, femeia.
Mai pasională, ea amesteca întâmplările despre care vorbea cu propriile convingeri şi stări sufleteşti: îmi spune că a avut şi ea un frate deportat, despre care nu mai ştie nimic. Continuă:
– Buharin provenea din rândurile ţărănimii şi a luat apărarea celor de la sate, unde se nasc fiii curaţi la suflet ai acestui neam. Oare nu ne tragem cu toţii din satul strămoşesc ? Stalin susţinea că proletariatul e singura clasă înaintată şi trebuie să aibă rolul conducător în stat. L-a înfăţişat pe Buharin ca pe un duşman care se opune dezvoltării patriei. Şi mai vorbea despre alianţa dintre muncitori şi ţărani: aşa te porţi cu aliaţii, îi împuşti ?
– Kirov se bucura de mare popularitate la Leningrad şi în întregul partid, a spus, cu multă convingere, bărbatul. I-a atras atenţia lui Stalin, la un congres, aşa, ca între prieteni, să fie mai înţelegător, mai puţin aspru cu oamenii: „Măi Iosife, fii mai atent cu activiştii, mai apropiat de ei ! Ei duc greul în uzine sau pe câmpiile care ne-aduc pâinea. Uite, mai mulţi delegaţi au venit la mine să-mi spună că vor să mă voteze ca secretar general. Am căutat să-i domolesc, să-i conving că tu eşti cel mai potrivit, că eşti devotat partidului, eşti energic, experimentat. Fii mai apropiat de oameni. Acum s-a terminat cu războiul civil, cu marile bătălii de clasă, cu colectivizarea …”
Dar Stalin ce-a făcut ? A vorbit cu oamenii săi şi le-a dat instrucţiuni ca în procesul verbal de numărare a voturilor să nu figureze Kirov cu mai multe voturi decât el, dar nici să nu fie o diferenţă prea mare între ei, să nu bată la ochi ! Să pară că a fost o înfruntare strânsă, dar corectă. Aşa a ieşit Stalin pe primul loc.
La scurt timp, Kirov a fost împuşcat, ca din întâmplare, de un individ nemulţumit că nu i s-ar fi făcut dreptate. Acum se ştie că Stalin şi-a trimis oamenii la Leningrad, să-l supravegheze pe Kirov – ei au pus totul la cale !
– S-a înconjurat de linguşitori şi făţarnici, dornici să fie în fruntea bucatelor, că de ăştia se găsesc întotdeauna ! Şi noi am crezut în el ca în Dumnezeu, ca într-un om drept, de partea poporului ! se tânguie, iarăşi, femeia. Apoi, continuă:
– Mulţi au murit strigând: „Trăiască partidul, trăiască Stalin !”, crezând că au fost victimele unui complot, fără ştirea lui. Da de unde ! Totul se făcea cu aprobarea şi la ordinele lui, nu cruţa pe nimeni ! Era deajuns să i se şoptească la ureche că unul din conducere ar avea legături în Occident, că primeşte scrisori de acolo, şi gata ! Respectivul devenea dintr-o dată suspect şi era schingiuit până mărturisea că pusese la cale un complot, că e într-adevăr duşman al poporului !
– Nici pe copilul lui nu l-a cruţat ! continuă, cu înverşunare, femeia. Căzuse prizonier şi nemţii i-au propus să-l schimbe cu un general de-al lor. „Nu dau un general pe un soldat !” Aşa a răspuns Stalin; ce părinte e ăsta ? Inimă de câine !
Mai toată după-amiaza aceea, discuţia cu cei doi vecini de compartiment s-a învârtit în jurul ororilor săvârşite din ordinul sau cu încuvinţarea lui Stalin. Am vorbit apoi despre generaţiile care nu ştiau nimic; adevărul despre cel care ajunsese, prin teroare şi o propagandă abilă, idolul unui întreg popor ieşea abia acum la iveală …
* * *
În dimineaţa următoare ne apropiam de destinaţie. Urmăresc cu atenţie peisajul şi reacţionez la fiecare schimbare semnificativă, măsurând distanţa care mă mai desparte de Veronica.
Acum gările sunt mai apropiate una de alta. Prin fereastra vagonului nu se mai vede, ore în şir, câmpia întinsă, lipsită aproape de orice mişcare. Şosele asfaltate, viaducte, construcţii metalice sau din beton armat, de mari dimensiuni, orăşele satelit prevestesc apropierea unei metropole.
Nerăbdarea creşte pe măsură ce trenul înaintează, înghiţind distanţele. Iată că mecanicul începe să reducă viteza; suntem aproape de destinaţie, se zăreşte gara. Trenul merge acum încet. Pe peron – lume multă, ca de obicei. Cobor printre primii; o zăresc imediat pe Veronica, înaintând grăbită, făcându-şi loc cu mâna, printre cei veniţi, ca şi ea, să întâmpine pe cineva apropiat. Are în braţe un buchet mare de flori, pe care mi-l întinde zâmbind. Părul ei blond flutură în bătaia vântului de dimineaţă, ochii albaştri par rupţi din cerul acestei zile a revederii. După obişnuitele îmbrăţişări şi cuvinte de bun găsit, nu-mi pot reţine sentimentele: îi mărturisesc imediat cât o iubesc de mult, îi împărtăşesc dorinţa de a ne căsători cât se poate de repede. Mi se pare că primeşte mărturisirile mele cu un zâmbet timid, de fericire …
Interesându-ne, chiar în ziua sosirii, la oficiul stării civile din raionul în care locuiesc, aflăm că pentru căsătorie trebuie să prezentăm buletinele, în cazul meu se cere atât paşaportul naţional, cât şi carnetul de identitate pentru străini. Dar carnetul de identitate rămâne întotdeauna la graniţă – la plecare – şi soseşte abia după câteva săptămâni de la întoarcere. Trebuie deci să mai aşteptăm cu încheierea laturii formale a căsătoriei …
* * *
Peste două zile, când ne-am întâlnit din nou, eram curios să aflu ecourile hotărârii noastre. Văzând că Veronica nu-mi povesteşte nimic despre reacţiile familiei la aflarea ştirii ce ne însufleţea pe noi, am rugat-o să-mi spună cum a fost primit evenimentul de mama ei – aflasem că se mutase de curând la Leningrad – de frate şi de colege. Mi-o imaginasem venind radioasă, ca şi în dimineaţa când mă primise cu flori în gară; bucuria altora duce la o prelungire a propriei bucurii. Veronica a ridicat, însă, din umeri:
– Nu le-am spus încă nimic.
– Nu le-ai spus nimic ?! Ceea ce aflam de la Veronica era surprinzător pentru mine: îmi închipuisem că, în culmea fericirii, a comunicat imediat prietenelor apropiate vestea căsătoriei, că s-a dus să-i spună mamei … Nici o clipă nu mi-a trecut prin gând că s-ar fi putut întâmpla altfel. Am întrebat-o de ce n-a împărtăşit-o nimănui. A răspuns, pe un ton în care eu am citit o imputare:
– Întâi să ne căsătorim şi după aceea le spun !
– Cum vine asta ? Tu ai îndoieli ? am reacţionat eu imediat. Ştii bine că am venit din vacanţă mai devreme pentru a ne căsători în ziua în care se împlineşte un an de la data când am făcut cunoştinţă. Am fost împreună la oficiul stării civile …
– Mie nu-mi place „să mă laud” … Tu singur ai spus că sunt un om realist. Asta-i. Bărbaţii sunt aşa de siguri de ei … dar mai întâi să se ţină de cuvânt !
Discuţia noastră s-a oprit aici; aveam bilete la cinematograf şi tocmai era ora începerii filmului. Atitudinea şi explicaţiile Veronicăi mi s-au părut neobişnuite, nu le puteam înţelege. Trebuia să am răbdare şi să clarificăm lucrurile …
După ce am ieşit de la cinematograf, i-am propus să ne plimbăm puţin: afară era o zi frumoasă. Am observat că Veronica era reţinută, ea care de obicei e volubilă. Mă interesez de cauzele tăcerii ei, o întreb dacă are vreun necaz.
Veronica susţine că nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Presupun atunci că am supărat-o eu cumva. La noua întrebare, Veronica nu spune nimic, semn că sunt aproape de adevăr. Reconstitui în gând conversaţia de azi, urmăresc retrospectiv propria-mi purtare, pentru a descoperi vreun amănunt, care ar fi putut-o nemulţumi. Mă gândesc şi la amânarea neprevăzută a datei căsătoriei.
– Nu, nu e asta.
– Prin urmare, tot eşti supărată, insist eu.
Veronica nu răspunde.
– Hai, Veronica, spune-mi tu ce este, cu ce am greşit, să ştiu şi să nu mai repet.
Tace. O rog insistent. În cele din urmă ea spune doar atât:
– Ar trebui să ghiceşti tu singur.
Mergem alături în tăcere. Mă frământ, dar nu-mi dau seama de cauza supărării Veronicăi, iar ea refuză, în continuare, să vorbească. O rog să-mi explice, să spună ceva. Dă din cap, în semn că nu are nimic să-mi comunice. Tăcerea ei se prelungeşte. Fac apel la simţul datoriei:
– Draga mea, eu cred că trebuie să fim sinceri unul cu altul şi să spunem deschis ce avem pe suflet. Numai astfel putem evita eventuale neînţelegeri !
De data aceasta Veronica vorbeşte, dar situaţia pare şi mai gravă decât mi-o închipuisem:
– Ei bine, să ştii că niciodată n-am să admit aşa ceva: „e soţia mea şi gata !” Tu te porţi cu mine, de parcă am fi căsătoriţi de multă vreme: ai şi început să-mi faci reproşuri, să-mi ceri socoteală … Să ştii: soţul trebuie să fie mereu curtenitor şi atent !
Nu eram pregătit pentru o asemenea situaţie nouă. Am răspuns, nedumerit:
– Dar poţi să afirmi că nu sunt atent cu tine ? Ţi-am pus o întrebare, n-am vrut să-ţi fac reproşuri. Nici acum nu înţeleg ce a putut să stârnească supărarea ta …
– Văd că eşti prea sigur de tine. Parcă ne-am afla la câţiva ani după căsătorie … Un adevărat soţ trebuie să se poarte ca un îndrăgostit, nu să vină de la început cu reproşuri !
La rândul meu, îi obiectez:
– Am putea discuta despre felul în care trebuie să se poarte un soţ la începutul căsătoriei. Pe mine mă surprinde, însă, modul în care procedezi tu: te superi fără un motiv prea clar, în loc să-mi fi spus, de la început, ce te nemulţumeşte.
Supărată, probabil de faptul că nu îi dau totalmente dreptate, şi fiind acum în apropierea căminului ei, pleacă de lângă mine fără să spună un cuvânt despre întâlnirea următoare, înclinând doar capul a rămas bun.
* * *
Despărţindu-mă de Veronica, nu reuşeam să-mi explic neaşteptatul incident din seara aceasta. Nu se mai supărase astfel niciodată, iar motivul invocat nu mi se părea prea clar … Probabil că era necăjită din cauza amânării neprevăzute a datei căsătoriei, dar la fel de mâhnit eram şi eu … În cele din urmă, mi-am spus că trebuie să fie o toană de mireasă, care va trece curând. Era firesc ca ea să aibă mai multă încredere în sine, în propriile-i forţe, doar a fost cerută în căsătorie ! Mă întrebam, totuşi: oare faptul că i-am cerut mâna, că am hotărât să ne căsătorim, să o fi schimbat ? Să fie acesta un capriciu trecător, aşa cum speram, sau e vorba de altceva ? Dar cu întâlnirea următoare cum rămâne ?
Nu m-am dus după Veronica la cămin, în ziua următoare; nu mă simţeam vinovat şi ar fi însemnat să-i încurajez şi alte porniri similare, dacă aş fi cedat. Nici ea n-a dat vreun semn.
Aveam însă – ca toţi îndrăgostiţii – zilele noastre de întâlnire, locul nostru preferat şi o anumită oră la care ne întâlneam. În prima dintre aceste zile, care a urmat neaşteptatei supărări, la ora obişnuită a întâlnirilor mă plimbam în faţa Teatrului Komsomolului. Ca din întâmplare, Veronica apare şi ea dintr-o alee a parcului ce înconjoară teatrul. Izbucnim amândoi în râs. Ea vorbeşte prima:
– Pe cine aşteptaţi, domnule ?
Va urma…