Rezumat. Istoria Europei Centru-Orientale continuă să fie percepută ca o succesiune de revoluţii sociale şi conflicte între naţiuni, inspirate de apartenenţe religioase, convingeri politice sau dispute teritoriale. Ca şi etapa întemeierii statelor, aceste momente au rămas în mentalul colectiv al comunităţilor implicate în forma, mai mult sau mai puţin schematizată, a biografiilor unor protagonişti investiţi cu calităţi excepţionale şi asumaţi ca mijloc de legitimare de propaganda ideologică ori de discursul identitar.
Revolta cazacilor zaporojeni oferă astfel de exemple, iar reinterpretările pe care opţiunile scrisului istoric şi vicisitudinile politice le-au generat la nivelul reconstituirii trecutului medieval şi premodern al Ucrainei şi Bielorusiei justifică readucerea în atenţia consumatorilor de istorie a unor oameni şi fapte mai puţin cunoscute sau expuse mitizării.
Un astfel de exemplu este cel al atamanului Ivan Bohun, exponent al tendinţelor radicale ale revoltei căzăceşti, conducătorul rezistenţei zaporojenilor în tabăra de la Beresteciko, rămas fidel obiectivelor iniţiale ale mişcării, chiar spre deosebire de foştii rebeli angajaţi în confruntările care vor determina în ultimă instanţă destructurarea societăţii structurate în jurul confreriei militare de la Pragurile Niprului şi începutul fazei ireversibile a crizei uniunii Polono-lituaniene.
* * *
În ciuda prejudecăţilor legate de capacitatea cunoaşterii umane de a reconstitui trecutul în manieră obiectivă, reflecţia legată de oamenii şi faptele care ne-au precedat continuă să ocupe un loc esenţial în mentalul individual şi colectiv, să influenţeze convingerile şi maniera de raportare la aspecte ale actualităţii sau la realităţile pe care evoluţia tehnologiei şi accelerarea schimbului de informaţii şi experienţe le-au făcut accesibile cunoaşterii. Dacă istoria mai îndepărtată sau mai recentă nu ne-a ajutat să descoperim piatra filozofală, să eliminăm combustibilii fosili fără costuri exorbitante sau să colonizăm spaţii extraterestre, studiul istoriei a avut totdeauna şi are mai ales acum beneficii concrete.
Fenomenul complex de sinteză etnică şi reconstrucţie instituţională care a dat substanţă Evului Mediu, rămas în memoria colectivă prin intermediul biografiilor fondatorilor este cea mai convingătoare pledoarie în favoarea capacităţii de supravieţuire şi inovaţie a umanităţii chiar sub impactul unor şocuri de amploarea marilor migraţii sau a crizelor economice şi morale, dar a fost utilizată ca mijloc de legitimare pentru regimurile totalitare ale secolului trecut. Un exemplu provenit din cealaltă parte a baricadei, a momentelor revoluţionare de contestare a ordinii legale şi edificarea uneia noi, izvorâte din exigenţele sociale sau din opţiunile protagoniştilor, generează provocări etice dintr-o perspectivă atemporală.
Tema revoluţiei care îşi devorează eroii continuă să fie disputată de istorie cu alte discipline umaniste şi generează un larg spectru de reflecţii, de la arhetipul romantic căzut victimă unei lumi lipsită de înţelegere pentru idealurile sale morale la restituirea episoadelor luptelor facţioniste desfăşurate în partidele comuniste şi fasciste în prima jumătate a secolului XX. Dacă biografiile figurilor emblematice ale Revoluţiei Franceze au devenit repere în cariera acestui motiv cultural, istoria Europei Centru-Orientale oferă exemple demne de un interes similar, datând din perioade anterioare Epocii Luminilor şi mai tentante pentru scrisul istoric datorită parcimoniei surselor scrise.
Dacă mediocritatea politică a Poloniei secolului al XVIII-lea este contrabalansată de cariera unor revoluţionari precum Tadeus Koszciusko sau Cazimierz Pulaski, apărători ai ţării lor şi ai independenţei Statelor Unite, seria revoltelor căzăceşti din Ucraina vecină este bogată în exemple de personalităţi pe care eşecul provocat de impactul cu realităţile unei evoluţii politice nefavorabile sau tentativa de înregimentare în patrimoniul unor ideologii contemporane îi recomandă interesului public. Tragismul existenţei lor reale este contrabalansat de imaginea pozitivă şi de simpatia succesorilor, iar entuziasmul pentru victimele unor circumstanţe nefavorabile funcţionează într-o manieră similară cu confruntarea dintre ultimul cavaler medieval Carol Temerarul şi Ludovic al XI-lea, cu mediocra sa eficienţă care a asigurat restaurarea autorităţii monarhiei franceze(1).
Interesul pentru o reconstituire a trecutului mai puţin tributară emoţiei dar şi tentaţia iconoclaste inspiră interpretări mai nuanţate care privilegiază faptul social sau datele economice în raport cu rolul personalităţilor, privată de dimensiunea excepţională conferită de mitologia politică sau identitară. Pe de altă parte, fondatorii de state sau credinţe şi mai ales contestatarii acestora inspiră atitudini maniheiste, de la omagiul fără rezerve al succesorilor reali sau prezumaţi la blamul adversarilor. Aceste circumstanţe justifică reactualizarea faptelor şi oamenilor din trecutul mai îndepărtat al naţiunilor est-europene, supuse atâtor reconsiderări în ultimele decenii.
Revoluţia ca soluţie a crizei de sistem
Cauzele imediate şi cele de profunzime ale revoltei cazacilor zaporojeni iniţiate de Bogdan Hmelniţki şi importanţa sa în catalizarea prăbuşirii commonwealth-ului polono-lituanian sunt relativ cunoscute celor interesaţi de istoria regiunii(2). Fără a intra în detaliile unei problematici atât de vaste, merită menţionat în treacăt faptul că structurarea unui centru de putere vechiul noman’s land de la Pragurile Niprului sub acţiunea unei elite militare solidarizate de raţiuni social-economice este consecinţa crizei care afecta factorii de putere care dominau regiunea. Rusia moscovită cunoştea o restauraţie centralistă după Vremurile Tulburi(3) şi iniţia o modernizare parţială, motivată de raţiuni defensive.
Portdrapelul islamului sunnit, imperiul sultanilor de la Constantinopol, resimţea şocul crizei de leadership şi efectele dezorganizării sistemului său economic, sub loviturile unor înfrângeri militare în faţa Iranului Safavid şi ale conservatorismului social. Diminuarea controlului turcesc în Marea Neagră a oferit cazacilor zaporojeni oportunităţile unor expediţii profitabile sub aspect economic şi mai ales şansele afirmării sociale prin intermediul carierei militare, dar şi un grad sporit de autonomie politică Hanatului Crimeii, materializat prin acţiunile tătarilor din Bugiac şi mai ales prin alianţa cu Hmelniţki. Acestor crize exogene li se adăugau cele interne, dificultăţile intervenite în funcţionarea Republicii nobiliare polono-lituaniene intrată în etapa degenerării oligarhice şi cea a comunităţilor rutene, a căror elită se integra establishmentului social şi confesional polonez după Uniunea de la Brest(4), fără ca fenomenul să fie expresia unei politic coerente a puterii de stat. Înlocuirea familiilor cneziale devenite parte a şleahtei cu exponenţi ai categoriilor sociale implicate în activităţi comerciale şi ai elitei militare zaporojene era într-o fază incipientă.
Examenul surselor şi ascendentul oferit de cunoaşterea altor evenimente similare justifică aprecierea că revolta lui Hmelniţki a fost un experiment scăpat de sub control de către iniţiatorii săi moderaţi. Originile sale se găsesc în încercarea regelui Vladislav al IV-lea Wasa, familiarizat cu problematica relaţiilor etno-confesionale din Europa de Est încă înaintea încoronării, de a limita puterea magnaţilor cvasi-independenţi de la frontierele răsăritene prin extinderea privilegiilor cazacilor şi reluarea unei politici active la Marea Neagră. La rândul lor conducătorii zaporojenilor nu au avut în vedere, cel puţin în prima fază a revoltei, opţiuni secesioniste, acţiunea lor fiind mai curând un alt rakosz(5) asemenea celor finalizate cu reconcilierea cu puterea şi amnistia generală.
Multitudinea conflictelor interne materializată în izbucniri de o violenţă fără precedent cărora le-au căzut victime locuitori ai aşezărilor urbane şi comunităţi minoritare sub aspect etnic sau confesional(6) a determinat afirmarea unor poziţii radicale în ambele tabere, pe fondul schimbului de generaţii la nivelul leadershipului. În opoziţie cu politica pacifistă a cancelarului Ossoliski, politica intransigentă a magnaţilor care-şi vedeau afectate fiefurile a pus în eşec toate tratativele de negociere şi armistiţiile încheiate între 1648-1652. La rândul lor Bogdan Hmelniţki şi colaboratorii săi, membrii ai şleahtei şi cazaci înregistraţi ca supuşi ai Republicii, au avut de făcut faţă acuzelor de trădare venite din partea unei grupări mai puţin unitare, dar cu potenţial de a capacita disponibilităţile violente ale populaţiei, care tindea la confiscarea domeniilor panilor, includerea în rândurile cazacilor a tuturor locuitorilor ortodocşi din teritoriile eliberate, ruperea legăturilor cu Republica şi autoguvernarea prin intermediul vechilor instituţii căzăceşti(7).
Leaderii informali ai acestei tendinţe au fost iniţial Maxim Krivonos (Krivonis), dispărut în condiţii puţin cunoscute, iar ulterior Ivan Bohun, polkovnic al regimentelor din Braclav şi Uman. Existenţa acestuia din urmă comportă numeroase similitudini cu biografiile primilor leaderi ai cazacilor de la Don, cu notabila diferenţă dată de lipsa pragmatismului acestora în relaţie cu autorităţile constituite. Opţiunile sale pot fi reconstituite prin analiza participării la evenimentele consemnate în sursele scrise din epocă, iar elementele care-l individualizează în rândurile atamanilor zaporojeni sunt consecvenţa în serviciul idealurilor de libertate şi şi respectarea individualităţii instituţionale a cazacilor.
Prima parte a biografiei sale a putut fi reconstituită aproximativ, proiecţia personajului literar punând în plan secund datele parcimonioase ale surselor contemporane. Istoricii îi atribuie o apartenenţă familială la mica nobilime podoliană, iar reputaţia sa militară s-a datorat succeselor repurtate în luptele cu ciambulurile de tătari şi a unor raiduri pe mare. Angajamentul său în favoarea alungării şleahticilor din Ucraina nu a impietat asupra comportamentului său pe câmpul de luptă şi a respectării unui anume simţ al onoarei care i-a asigurat respectul inamicilor. Numele său nu este menţionat în conexiune cu masacre ale populaţiei civile sau cu episoade infamante precum uciderea prizonierilor polonezi capturaţi în bătălia de la Batih. Chiar dacă informaţiile în legătură cu educaţia sa ne lipsesc, iar abilităţile birocraţiei militare din jurul hatmanului Hmelniţki par să-i fi fost străine, opţiunile sale ulterioare evenimentelor din 1648 demonstrează o anume concepţie politică, exprimată prin mefienţa faţă de alianţa cu vechii inamici tătari, care îşi va dovedi limitele după 1653.
De la Beresteciko la Sluhiv
Momentul considerat de istorici drept apogeul carierei militare a acestui produs genuin al lumii stepelor este marea bătălie de la Beresteciko din iunie 1651, când alianţa tătaro-căzăcească s-a confruntat cu forţele reunite ale Republicii, aflate sub conducerea nominală a regelui Jan Cazimierz şi beneficiind de expertiza militară a magnaţilor ruteni şi lituanieni. Şarja încununată de succes a husarilor, adevărat brand al tacticii militare poloneze care la mai bine de trei decenii va câştiga respectul întregii Europe sub zidurile Vienei, fuga tătarilor şi dispariţia temporară a lui Hmelniţki au tranşat soarta bătăliei. Eficienţa şi determinarea proprii cazacilor au salvat şi de această dată soarta războiului prin voinţa trupelor rămase în tabără, care au ales un nou hatman, în persoana lui Ivan Bohun.
Tenacitatea sa a preîntâmpinat transformarea înfrângerii într-un dezastru şi, chiar dacă şarja prin care s-a încercat despresurarea propriei tabere a diseminat panica în rândurile redutabilei infanterii zaporojene, imaginea celui care a împărtăşit soarta trupelor sale a fost contrapusă celor care i-au urmat pe aliaţii de moment. Importanţa rezistenţei personificate de eroul baladelor ucrainene a fost una decisivă, dacă avem în vedere că Republica era incapabilă să susţină războaie pe termen lung, dar beneficiarii schimbării de trend intervenite în operaţiunile militare au fost Hmelniţki şi colaboratorii săi, dispuşi să subordoneze interesele generale unor oportunităţi patrimoniale.
Seria de armistiţii şi negocieri cu actorii regionali şi pericolul reprezentat de popularitatea dobândită în rândurile zaporojenilor au determinat trecerea în plan secund a hatmanului de la Beresteciko, în favoarea unor exponenţi ai nobilimii locale precum Ivan Vihovski sau Pavlo Teteria. Tratatul de unire cu Rusia ratificat de Rada de la Periaslav(8) a fost primit cu ostilitate de vechiul adversar al Republicii, pe temeiul riscurilor pe care alianţa cu Moscova le-ar reprezenta pentru autonomia instituţională a zaporojenilor, iar aceste rezerve îşi vor dovedi justeţea, fiind asumate ulterior de foştii negociatori ai alianţei cu ţarul.
Incompatibilitatea dintre sistemul organizatoric al Ucrainei căzăceşti şi centralismul administraţiei ruse s-a manifestat în ultimii ani ai guvernării lui Hmelniţki, iar moartea acestuia a însemnat începutul unui lung război civil, în care adepţii reconcilierii cu Polonia-Lituania se vor confrunta cu categoriile inferioare ale populaţiei, devenite instrumente ale politicii cneazului Grigori Romodanovski, un Fabius Cunctator rus. Succesul repurtat de noul hatman Ivan Vihovski împotriva adversarilor ruşi şi cazaci la Konotop în iunie 1659 şi încheierea unui nou tratat de uniune cu Polonia a fost considerat o nouă ameninţare la adresa libertăţilor Ucrainei, cu atât mai mult cu cât acesta era susţinut şi de reluarea alianţei cu tătarii.
Cariera lui Ivan Bohun cunoştea un nou zenit în toamna lui 1659, când o revoltă condusă de acesta şi de Ivan Serko (Sirko) punea capăt acestei ultime tentative de revenire în cadrele commonwealth-ului est-european şi restabilea unitatea pentru moment unitatea formală în rândul zaporojenilor prin alegerea ca hatman a lui Iuri Hmelniţki. Interdevorarea şi interesul pentru alianţe de scurtă durată diminuau şansele menţinerii acestei unităţi, iar reizbucnirea conflictului polono-rus după 1660 oferea facţiunilor zaporojene parteneri în vederea tranşării conflictelor interne, finalizate printr-o serie interminabilă de alegeri şi înlocuiri de hatmani cu autoritate limitată pe cele două maluri ale Niprului.
Reluarea ofensivei poloneze în 1663, cu obiectivul anihilării definitive a prezenţei moscovite în Ucraina a prilejuit capturarea lui Ivan Bohun şi încarcerarea sa la Marienburg. Popularitatea sa în rândurile cazacilor ş abilităţile sale militare l-au făcut indispensabil pentru noile iniţiative ale Republicii, fapt care i-a adus comanda unui regiment de cazaci de pe malul drept al Niprului şi participarea în marşul pe malul stâng al Niprului. Printr-o aparentă ironie a istoriei, forţele polono-lituaniene susţinute de contingente de mercenari profesionişti îşi vor încheia ofensiva cu asediul dezastruos de la Sluhiv, unde rezistenţa cazacilor lui Dvoreţ şi a streliţilor lui Lopuhin vor pune capăt planurilor succeselor regelui Jan Cazimierz.
Revolta generală izbucnită în spatele liniilor, apropierea armatei ruse şi efectele iernii au provocat o retragere dezastruoasă, iar învingătorul moral de la Beresteciko va fi executat la Severskla instigarea hatmanului Teteria, sub acuzaţia de a fi furnizat informaţii inamicului şi a fi instigat revoltele din regiunile recent cucerite. Sfârşitul său punea capăt acestei prime tentative revoluţionare ce implica o naţiune est-slavă, chiar dacă încercări de constituire a unei structuri politice autonome în vechiul centru al Rusiei Kievene, iniţiate de leaderi precum Petro Doroşenko sau Ivan Mazepa continuă să beneficieze de reevaluări ale scrisului istoric, ele nu vor fi decât încercări de acomodare a foştilor rebeli cu o situaţie politică în schimbare.
Relevanţa acestor fragmente biografice recuperate parţial şi plasate sub auspiciile unei aparente lipse de viziune politică poate părea irelevant pentru înţelegerea unor evenimente relativ îndepărtate în timp aparţinând unor realităţi sociale destructurate de schimbările pe care le-a cunoscut Ucraina în ultimele trei secole. Totuşi, aceste evenimente se constituie într-o invitaţie la reflecţie, chiar cu riscul de a ceda unor tentative speculative. Entuziaştii carierelor de succes vor concluziona că loialitatea şi consecvenţa nu sunt suficiente pentru promovarea unor proiecte politice sau a unor idei inovatoare.
Contestatarii primatului personalităţii în raport cu masele pot fi satisfăcuţi de lipsa de eficienţă a unor iniţiative susţinute exclusiv de calităţi individuale şi de emoţia colectivă. Cei care caută în trecut sensurile evoluţiilor geopolitice recente vor constata cu interes faptul că în confruntarea care opunea Polonia occidentalizată, lumea islamică şi Moscova, victoria a revenit celui mai puţin pregătit sub raport instituţional şi tehnologic, datorită anihilării reciproce a celor care asiguraseră echilibrul precar al unui condominium în Europa de Est.
Rusia ţarului Alexei Mihailovici era departe de standardele instituţionale atinse odată cu reformismul petrin, iar performanţele sale militare s-au datorat apelului la expertiza disidenţilor scoţieni şi francezi şi disponibilităţilor empirice ale streliţilor, exersate pe durata unui război marcat de atrocităţi care îi impresionau chiar şi pe veteranii Războiului de Treizeci de Ani.
Reflecţiile generate de cariera lui Ivan Bohun, ultimul dintre cazacii zaporojeni în accepţiunea iniţială a termenului, şi de revoluţia cu care s-a identificat oferă oportunităţi pentru o înţelegere nuanţată a prezentului, eliberată de simplismul sentenţios al unor teze la modă precum conflictul între civilizaţii. Efectele acestei prime revoluţii din istoria Ucrainei reprezintă un avertisment în legătură cu riscul încercării de a gestiona crize sociale sau economice prin subversiune revoluţionară, tentaţie revenită în arsenalul factorilor de putere după 2003.
Pe de altă parte, interdevorarea care a urmat primelor succese obţinute de cazacii zaporojeni şi clivajele preexistente mişcării lor dovedesc că atât încorporarea în structurile Republicii nobiliare polono-lituaniene sau încorporarea progresivă în imperiul ţarilor au asigurat premisele pentru revanşe identitare şi recursuri la soluţii violente, care dau substanţă istoriei contemporane a Ucrainei.
Ivan Bohun, figură disputată de bolşevici şi naţionalişti, dar rămasă în memoria posterităţii ca imagine vie a luptei pentru libertate, îşi are locul în istorie alături de Dmitri Pojarski şi Stefan Czarniecki, personalităţi care se identifică cu sacrificiul în serviciul public şi pe care morala profesată îi individualizează în raport cu pragmaticii contemporani…
1. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, 1993, passim.
2. Norman Davies, History of Poland, vol. I, Cambridge University Press, p.185 et sq.
3. Vasily Klyucevski, History of Russia, vol. II, London, 1911, p.24-27.
4. Oskar Halecky, From Florence to Brest, Rome, 1959, p.136-159.
5. Stefan Kieniewicz, History of Poland, Warsaw, 1978, p.236-140.
6. Piotr S. Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1997, p.118.
7. Mihailo Hrushevski, A History of Ukraine, New Haven, 1970, p.296.
8. Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, Bucureşti, 2000, p.147.
@Florian Dumitru Soporan
>Ivan Bohun şi anatomia unei revoluţii est-europene
>Sfârşitul său punea capăt acestei prime tentative revoluţionare ce implica o naţiune est-slavă …
Deoarece mărturisesc că nu am înţeles, aţi putea să-mi explicaţi pe scurt în ce a constat această _revoluţie_, sau tentativa ei?
Eu prin „revoluţie” înteleg ceea ce defineşte DEX: „Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți”.
Cu mulţumiri anticipate.
@Florian Dumitru Soporan
> … riscul încercării de a gestiona crize sociale sau economice prin subversiune revoluţionară, tentaţie revenită în arsenalul factorilor de putere după 2003.
La ce evenimente de după 2003 vă referiţi?
> … premisele pentru revanşe identitare şi recursuri la soluţii violente, care dau substanţă istoriei contemporane a Ucrainei.
La ce vă referiţi?
> personalităţi care se identifică cu sacrificiul în serviciul public şi pe care morala profesată îi individualizează în raport cu pragmaticii contemporani…
Sunteţi impresionat de „sacrificiul lor în serviciul public”, dar consideraţi în acelaşi timp că rezultatul n-a fost formidabil ?! Care a fost preţul în vieţi omeneşti – plătit de alţii – al acestui „serviciu public”?
În atenția domnului Victor Manta!
Revolta cazacilor zaporojeni inițiată de Bogdan Hmelnițki, urmată de războiul ruso-polonez din 1654-1667 corespunde exact sensului pe care îl atribuiți comceptului de revoluție. Fără ca inițiatorii să-și fi propus acest lucru în faza inițială, evenimentele au evoluat în direcția unor schimbări decisive la nivel regional. Frontierele Uniunii Polono-Lituaniene s-au modificat prin opțiunea unei părți a populației din voievodatele sale răsăritene, relațiile de proprietate și statutul unor categorii sociale au cunoscut transformări ireversibile prin devastarea și confiscarea de facto a domeniilor șleahticilor și a unor proprietăți ale bisericii romano-catolice, iar la nivelul elitelor ucrainene și bieloruse, elita alcătuită din descendenții vechilor familii cneziale este înlocuită cu un fel de nobilime de funcție ad-hoc, dominată de exponenții birocrației militare a regimentelor căzăcești. În rândurile istoricilor există prejudecata, asumată de interpretările marxiste, care consideră revoluția ca un fenomen specific epocii moderne și contemporane. Istoriografia național-comunistă a mers într-o direcție opusă, încadrând în seria revoluțiilor aproapetoate miscările sociale antice și medievale. Probabil va este cunoscută controversa legată de caracterul revoluționar al răscoalei țărănești din 1784, relevantă azi doar prin conduita de excepție a regretatului profesor David Prodan.
În legătură cu revenirea în actualitate a subversiunii revoluționare după 2003, am în vedere schimbările de putere din spatiul ex-sovietic (Georgia, Kirkiztan, Ucraina), episoade similare din unele state latino-americane și mai ales interminabila Primăvară Arabă. Nu discut caracterul contestabil al politicilor regimurilor înlocuite, dar alternativa s-a tradus pe termen scurt prin escaladarea unor conflicte sociale, etnice și confesionale, contestarea unor frontiere și ingerințe ale actorilor politici cu interese globale. Caunul care am avut parte de beneficiile unei alte revoluții, cea din octombrie 1917, pe care le-ați cunoscut și dumneavoastră, nu împărtășesc entuziasmul multora pentru astfel de experimente, mai ales că, în ceea ce privește evenimentele citate mai sus, nu știm tot. S-ar putea ca declasificarea unor informații clasificate va oferi date noi în legătură cu guvernele care s-au salvat reciproc de la înec. Revenind la istoria recentă a Ucrainei, încorporarea cnezatelor din vestul și sudul fostei Rusii Kievene a în Republica nobiliară polono-lituaniană a ridicat probleme pe care sistemul instituțional al acesteia nu le-a putut rezolva, iar eșecul s-a tradus în seria de revolte din secolele XVI-XVII. Anexarea acelorași regiuni la Imperiul Rus a stimulat dezvoltarea specifică a naționalismului ucrainean și explozia de după 1917, când Ucraina a devenit câmpul de luptă al diverșilor hatmani, al polonezilor și anarhiștilor lui Nestor Mahno, succedați de bolșevici.
Represiunile și exterminarea deliberată a populației prin înfometare au preliminat conduita locuitorilor Ucrainei pe durata Celui de-al Doilea Război Mondial, colaborări individuale cu ocupanții naziști, guerila și insurgența lui Bandera. În aceeași categorie a revanșelor identitare și a recursului la violență se pot înscrie și evenimentele de după recunoașterea independenței.
Conduita celor pe care i-am menționat la finele articolului se remarcă prin absența beneficiilor personale și prin consecvența angajamentului în serviciul unei cauze, în maniera și cu mijloacele vremii lor. Responsabilitatea lor în săvârșirea atrocităților menționate de contemporanii acelor evenimente este limitată de faptul că ei nu au deținut puterea politică și nu au fost implicați în deciziile care au preliminat conflictele.
@Florian Dumitru Soporan
>Revolta cazacilor zaporojeni inițiată de Bogdan Hmelnițki, urmată de războiul ruso-polonez din 1654-1667 corespunde exact sensului pe care îl atribuiți comceptului de revoluție.
Definiţia este din DEX. Cele scrise de dv. nu m-au convins câtuşi de puţin că ar fi avut loc ceva care să merite numele de revoluţie. S-a plecat de la un sistem feudal şi s-a ajuns la unul de acelaşi gen. Sursele de pe web vorbesc despre răscoala lui Bogdan Hmelniţkii (BH) şi despre masacrele „istorice” comise de trupele acestuia împotriva unei populaţii evreieşti paşnice.
Ivan Bohun a fost un colonel cazac ucrainean, aflat în asociaţie strânsă şi prieten cu BH. (IB was a Ukrainian Cossack colonel. Close associate and friend of Bohdan Khmelnytsky. https://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Bohun ). Mi se pare că îl disociaţi cam mult de „marele hatman BH” şi isprăvile sale.
> În rândurile istoricilor există prejudecata, asumată de interpretările marxiste, care consideră revoluția ca un fenomen specific epocii moderne și contemporane. Istoriografia național-comunistă a mers într-o direcție opusă, încadrând în seria revoluțiilor aproapetoate miscările sociale antice și medievale.
La istorici în general nu mă pricep. Din istoria predată la şcoală (comunistă) nu îmi amintesc de „aproape toate miscările sociale antice și medievale” catalogate ca revoluţii. Îmi amintesc de răscoala sclavilor (Spartacus), răscoala de la Bobâlna, răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, etc. Cu alte cuvinte, pe vremea mea nu ploua cu revoluţii.
>Caunul care am avut parte de beneficiile unei alte revoluții, cea din octombrie 1917 …
Aceasta nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat bolşevică. Revoluţia propriu zisă (detronarea monarhiei, Guvernul Provizoriu, Adunarea Constituantă) a avut loc în februarie 1917.
Pentru rest cred că i-aţi răspuns lui Alexandru, şi nu mie, drept care îl las pe el să vă răspundă.
În atenția domnului Victor Manta!
Aceasta este într-adevăr interpretarea marxistă a conceptului de revoluție, fundamentată pe succesiunea modurilor de producție și a regimurilor proprietății. Evul Mediu și, dacă doriți, sistemul feudal de producție, se sfârșește în secolul al XVI-lea, odată cu intensificarea ritmului schimburilor economice, chiar dacă marea proprietate, mai mult sau mai puțin conectată cu originea socială a proprietarului, se menține în Europa Centru-Orientală până la jumătatea secolului al XIX-lea. Există autori care pledează pentru un lung Ev Mediu, extins până la Revoluția Franceză și chiar până la 1871, dar pentru o perspectivă mai corectă asupra ideii de revoluție vă recomand lucrările lui Furet și contribuțiile lui Frantișek Smahel, ultimele dedicate Boemiei husite.
În aceeași ordine de idei, poate că în vremea când erați școlar nu începuse ploaia cu revoluții, dar cu siguranță vă amintiți de revoluția din 1821, eveniment care nu a schimbat nimic în economie sau societate, iar poziția domnilor pământeni nu a diferit de aceea a predecesorilor fanarioți până la Regulamentul Organic. Așa cum am menționat, șirăscoala din 1784 devenise în accepțiunea istoriografiei de partid o revoluție populară, iar moții deveneau precursorii iluminiștilor francezi.
Revenind la așa-numita răscoală a lui Hmelnițki, nimic nu a mai fost la fel îdupă 1648, inclusiv regimul proprietății nobiliare a fost restaurat pe deplin abia în primii ani ai domniei Ecaterinei a II-a, dar într-o formulă care nu amintea de realitățile sociale preexistente. Separarea instituțională de Polonia-Lituania a fost o schimbare ireversibilă, iar dinamicele centre urbane din vestul Ucrainei au fost afectate la rândul lor decisiv. Populația evreiască nu a fost parte în conflict, dar a avut parte de același tratament ca și majoritatea populației așezărilor întemeiate pe domeniile panilor, parte masacrată de beligeranți, parte luată în captivitate detătari. Piața captivilor care asigura principala sursă de venituri a hanatelor tătare, de la Hoarda de Aur la succesorii săi nord-pontici, s-a prăbușit după 1650 datorită supraofertei, iar între victimele raidurilor tătarilor s-au aflat și orașele germane din Prusia.
Din nefericire, populația evreiască a fost ținta predilectă a represaliilor cu prilejul oricărei crize, conflict militar sau episod de extremism politic, de la epidemiile și crizele economice medievale la tragediile secolului trecut. Violențele împotriva evreilor pe durata conflictelor din 1648-1667 au fost favorizate de rațiuni confesionale, prezumție justificată de precedentul acțiunilor de convertire forțată și confiscări ale bunurilor pe durata ocupării voievodatului Poloțk de către trupele lui Ivan Groznîi. Totuși, în evaluarea acestor fapte trebuie să avem în vedere și opoziția urban-rural, rămasă activă în societățile est-europene și în secolul al XIX-lea și asimilarea comunităților evreiești cu categoriile privilegiate.
Dealtfel, o altă schimbare decisivă pe care aceste evenimente au grăbit-o a fost abandonarea parteneriatului asimilat, ca și în cazul Transilvaniei, în mod eronat cu toleranța, cu exclusivismul etnic și mai ales confesional. Unul din obiectivele Confederației de la Bar, destinată să apere libertățile civice poloneze, a fost interzicerea accesului la funcții publice pentru necatolici. Soldații Ecaterinei a II-a ajungeau astfel să impună toleranța religioasă, așa cum aprecia Voltaire. Iată că Fundația Culturală Română și Institutul Cultural Român nu au inventat nimic în relația intelectualilor cu banii și puterea de stat.
În ceea ce îl privește pe Ivan Bohun, sursele care menționează asocierea sa cu Bogdan Hmelnițki nu aduc probe în acest sens, iar episoadele cunoscute ale biografiei sale par să indice mai curând contrariul. În opinia mea, cenzurată de posibilitatea identificării unor surse noi care să justifice alte concluzii, Bohun este cazacul în accepțiunea sa inițială, aceea de om liber, asociat prin fapte și de percepția colectivă cu libertatea comunității sale, așa cum, mutatis mutandis, Oliver Cromwell încarnează etica puritanilor.
O ultimă chestiune legată de octombrie 1917. Revoluțiile presupun schimbarea, violentă sau nu, a puterii, iar din punctul de vedere al învinșilor, ea este o lovitură de stat. Ascensiunea la putere a bolșevicilor nu poate fi redusă la salvele trase de crucișătorul Aurora sau la acțiunile băieților lui Vladimir Antonov-Ovseenko, iar din punctul de vedere al definiției la care vă refereați, ea a schimbat prezentul, a încercat să schimbe și trecutul, iar în ceea ce privește viitorul a lăsat o mulțime de ouă sparte pe care învingătorii liberali nu reușesc să le transforme în omletă, dacă îmi îngăduiți parafraza aironiei amare a lui Panait Istrati.
Sper că prin aceste comentarii să nu fi abuzat de răbdarea dumneavoastră, dar țin să vă mulțumesc sincer pentru interesul arătat înotațiilor despre Bohun și pentru agreabilul schimb de opinii.
@Florian Dumitru Soporan
1. Aţi vorbit despre „riscul încercării de a gestiona crize sociale sau economice prin subversiune revoluţionară, tentaţie revenită în arsenalul factorilor de putere după 2003”. Precizaţi acum că este vorba de „schimbările de putere din spatiul ex-sovietic (Georgia, Kirkiztan, Ucraina)” şi constataţi că înlocuirea regimurilor respective a concretizat ulterior riscul de care aminteaţi, ducând la „escaladarea unor conflicte sociale, etnice și confesionale, contestarea unor frontiere și ingerințe ale actorilor politici cu interese globale”.
Deci, după dv., subversiunile(??) revoluţionare(?) din 2004 trebuiau evitate în lumina evenimentelor ce au avut loc după circa 10 ani. Găsesc că acest raţionament este straniu, şi iată de ce.
Când ridicăm o piatră şi îi dăm drumul, ea o să cadă, faptul este inevitabil, niciodată nu s-a întâmplat altfel. Singura cale de a împiedeca rezultatul era să nu dăm drumul la piatră. Ori, în cazul nostru, „escaladarea unor conflicte sociale, etc.” pe direcţia pe care o ştim nu a fost o consecinţă mecanică, automată, ci a fost rezultatul acţiunii deliberate a unui om (v. Putin, în speţă). Cum oamenii au liberul arbitru, consecinţa – „escaladarea” – nu era mecanic implicată de ceea ce numiţi „subversiunea revoluţionară”. Deci există o vină, iar aceasta este atribuibilă foarte clar unei / unor persoane – iar nu legilor naturii.
Spun „vina”, deoarece consider că schimbările de putere din spatiul ex-sovietic au fost necesare, iar termenul „subversiune” este „punctul de vedere al învinșilor”, ca să folosesc exprimarea dv. 🙂 În acelaşi fel – „subversiune” – s-a exprimat şi se exprimă în prezent propaganda putinistă.
2. „Revoluţie” şi „revoluţia din Octombrie”
Amalgamarea noţiunilor „revoluţie” şi „lovitură de stat” serveşte doar celor care vor să „vândă” o simplă lovitură de stat drept revoluţie, deoarece aceasta din urmă are, în multe cercuri, o rezonanţă pozitivă.
O revoluţie este precedată de o lungă perioadă de conştientizare a cauzelor nemulţumirilor acumulate şi prin aceea că urmăreşte răsturnarea unei tiranii şi înlocuirea ei cu un stat de drept. Lovitura de stat este doar preluarea violentă a puterii, urmată de obicei de o (altă) tiranie.
Definiţia din DEX: „Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți” ar fi corectă dacă ar preciza că schimbarea puterii, a conducătorilor, a instituţiilor este precedată de schimbarea fundamentală a valorilor prin conştientizare a cauzelor nemulţumirilor acumulate. Fără această precizare, şi lovitura de stat din Rusia din octombrie 1917, şi cea din România din decembrie 1947, şi multe altele de acelaşi gen ar putea fi numite „revoluţii” după DEX. În aceste cazuri răsturnarea regimurilor existente a fost făcută de fapt:
– cu forţa
– şi fără vreo prealabilă conversie a unor părţi însemnate din oameni la ideile noi, în acest caz comuniste.
Din acest motiv a şi fost necesară o forţă de o intensitate şi durată nemaivăzute, şi asta doar pentru a menţine aceste regimuri. Când forţa n-a mai fost destul de intensă, regimurile s-au prăbuşit. Contrar a ceea ce crede Putin, aceasta s-a întâmplat deoarece dictatorii respectivi n-au putut (sau n-au mai vrut) să dezlănţuie violenţa necesară.
În mod similar se analizează şi celelalte cazuri pe care „interpretarea marxistă a conceptului de revoluție” le clasează drept revoluţii : 1821, 1784, etc.
Dacă ne uităm la evenimentele din 25 octombrie 1917 şi cele din zilele şi săptămânile următoare, vedem un pattern tipic pentru o lovitură de stat: neutralizarea unităţilor militare credincioase Guvernului Provizoriu, ocuparea armată a centrelor de comunicaţie, a clădirilor guvernamentale, arestarea guvernului (aflat în Palatul de Iarnă) şi, în fine, dispersarea Adunării Constituante (ian. 1918) după ce bolşevicii lui Lenin au constatat că deţin, pe toată ţara, doar 25% din deputaţi (175 din 703). Apoi a urmat interzicerea tuturor partidelor şi publicaţiilor ne-bolşevice, astfel încât în iulie 1918 nu mai existau decât partidul lui Lenin (şi Socialiştii Revoluşionari de Stânga, desfiinţaţi în 1923) şi publicaţiile lor. Ultima publicaţie ne-bolşevică a fost „Novaia Jizn” a lui Maxim Gorki (interzisă în iulie 1918).
Deci nu se vede nicio urmă din consimţământul maselor (consent of the governed) caracteristică veritabilelor revoluţii. De altfel… chiar şi bolşevicii nu s-au jenat să numească evenimentele din octombrie 1917 „переворот”, adică răsturnare, lovitură. Abia în anii 1930 s-a interzis „переворот” şi s-a impus terminologia „revoluţie”.
3. Conflictele şi istoria.
„Revenind la istoria recentă a Ucrainei, încorporarea cnezatelor din vestul și sudul fostei Rusii Kievene a în Republica nobiliară polono-lituaniană a ridicat probleme pe care sistemul instituțional al acesteia nu le-a putut rezolva…”
Într-un regim dictatorial sau absolutist ca cel al Rusiei din acele vremuri şi până în prezent (cu scurte pauze de câţiva ani), asemenea probleme nu pot fi rezolvate cu adevărat, ci doar, cum se spune acuma, „îngheţate”, şi anume prin forţă. Şi în general: invocarea evenimentelor din trecutul îndepărtat constituie ea însăşi o instrumentalizare – primitivă, propagandistică – a istoriei în scopuri de politică imediată.
4. Cu privire la motivaţiile altruiste ale eroilor articolului dv. care au furnizat, după dv., un „serviciu public”
V-am întrebat dacă aceştia merită laudă, ţinând cont pe de o parte de eşecul lor, iar pe de alta – de atâţia morţi care s-au dovedit inutili. Îmi răspundeţi:
„Responsabilitatea lor în săvârșirea atrocităților menționate de contemporanii acelor evenimente este limitată de faptul că ei nu au deținut puterea politică și nu au fost implicați în deciziile care au preliminat conflictele.”
Eu nu m-am referit la atrocităţi în mod special, ci la morţii „naturali” în bătălii. În plus nici n-am luat în consideraţie un punct esenţial : dacă ar fi învins „revoluţionarii”, ar fi devenit mai uşoară viaţa oamenilor de acolo? Sau ar fi înlocuit o oprimare cu altă oprimare, sau oprimarea unora cu oprimarea altora? Dacă am ţine cont şi de asta, ar mai fi oare lăudabil „serviciul public” al eroilor noştri – chiar dacă ar fi învins?
În atenţia domnului Alexandru Leibovici!
Aşa cum cred că am menţionat în contextul unor dezbateri anterioare, cred că îl socotiţi pe bătrânul Putin (nu mă refer la vârsta ci la conduita domniei-sale, tributară logicii Războiului Rece) mult mai puternic decât este în realitate. Vina în continuarea şi menţinerea unor conflicte care afectează statele din spaţiul ex-sovietic este indiscutabilă, dar ele se manifestau sub diverse forme înaintea alegerilor prezidenţiale din 2000.
Pe de altă parte, subversiunea revoluţionară a afectat şi lumea arabă, iar aici rolul preşedintelui Putin este greu de demonstrat. O strategie rusă în Orientul Mijlociu s-a conturat abia în a doua jumătate a lui 2015, iar obiectivele sale nu par a fi unele pacifiste.
Sunteţi extrem de bine informat în legătură cu temele propagandei putiniste, dar presupun că veţi recunoaşte faptul că există şi o propagandă antiputinistă, la fel de angajată în serviciul unor interese. Supraestimarea rolului unui personaj motivată de nevoia camuflării unor probleme pentru care nu avem soluţii sau pentru a eclipsa responsabilităţile altora este o tactică simplistă, ale cărei contraperformanţe sunt evidente în situaţii precum combaterea unor organizaţii teroriste prin eliminarea conducătorilor sau în cazul Irakului.
Încercând o speculaţie contrafactuală, dacă regimul Putin ar dispărea, conflictele îngheţate din Ucraina, Moldova, Azerbaidjan sau Georgia nu s-ar soluţiona şi ar cunoaşte poate noi episoade violente, generatoare de pierderi pentru unii şi de profituri pentru alţii. Din păcate, de prea multe ori în ultimele decenii războiul şi revoluţia au devenit produse modificate genetic şi servesc drept tratament pentru bilanţul contabil.
Ca un bun cunoscător al problemei, v-aţi întrebat de ce protestele de la Kiev au început tocmai în decembrie 2013? Administraţia Putin se afla în defensivă pe plan intern, nemulţumirea faţă de mediocritatea politicilor sale economice şi faţă de corupţia endemică erau în creştere şi se manifestau inclusiv la urne, eliberarea lui Mihail Hodorkovski şi Jocurile Olimpice de Iarnă erau percepute ca semne ale unui nou dezgheţ. Pe de altă parte, opţiunea suspectă a preşedintelui Ianukovici pentru uniunea vamală cu blocul eurasiatic putea fi anulată de o putere rezultată din alegeri la care să fi votat şi cele peste 6000 de victime ale războiului care a urmat. Ca şi în 1999, Putin a avut temeiuri să proclame patria în primejdie, ca şi alţi revoluţionari de altădată şi să-şi restaurez baza socială a puterii.
Pe de altă parte, oricât de mare şi puternică este Rusia, oricât de vaste sunt resursele sale naturale, oricât de performantă ar fi oastea sau instituţiile sale de forţă, nu ar fi putut menţine regimurile secesioniste din Transnistria şi Caucaz exclusiv prin resurse proprii. Totuşi, voi adăuga la acuzele aduse Rusiei lui Putin una, aceea de plagiat. Putin şi colaboratorii săi nu au inventat nimic, au copiat tacticile predecesorilor sovietici şi occidentali şi au speculat conjuncturi.
În legătură cu analiza dumneavoastră asupra conceptului de revoluţie, trebuie spus că instituţiile revoluţionare nu au prea mult de-a face cu statul de drept, revoluţia este generatoare de noi norme de drept, iar acestea nu sunt în mod necesar mai orientate spre interesele maselor decât cele pe care le înlocuiesc. Putem compara teroarea iacobină, exercitată prin tribunale şi comitete revoluţionare cu absolutismul regelui decapitat. În ceea ce priveşte implicarea maselor, oricât ar fi de lungă perioada de conştientizare a necesităţii unor schimbări social-politice, revoluţia este rezultatul acţiunii unei minorităţi militante care antrenează episodic participarea maselor. Încercând o nouă speculaţie, dacă o parte neutră ar fi organizat un plebiscit în Franţa anului 1790, majoritatea francezilor ar fi votat pentru restaurarea regelui, iar în 1918, ţarul Nikolai sau marele duce Mihail ar fi fost ales cu peste 50% din voturile ruşilor.
În ultimul rând, admiraţia sau dezaprobarea unor personaje ale trecutului sunt chestiuni subiective, concluzia mea era aceea că Bohun, Czarniecki şi Pojarski se deosebesc de contemporanii lor pragmatici care s-au dedicat unor oportunităţi de carieră. Ideile pentru care aceştia s-au sacrificat au învins pe termen scurt, Moscova s-a eliberat de sub ocupaţia poloneză, Ucraina s-a separat practic de Polonia-Lituania iar aceasta din urmă s-a eliberat de sub ocupaţia suedeză în 1660. Dacă am presupune că Zemski Sobor l-ar fi ales ţar pe Dmitri Pojarski, dacă Ivan Bohun ar fi devenit hatman al întregii Ucraine şi dacă Stefan Czarniecki ar fi supravieţuit anului 1665 şi poate ar fi fostales rege, ar fi fost probabil înlăturaţi de beneficiarii pe termen lung ai victoriilor repurtate de aceştia pe câmpul de luptă.
@Florian Dumitru Soporan
>Aceasta este într-adevăr interpretarea marxistă a conceptului de revoluție, …
Eu am pornit de la definiţia (imperfectă) din DEX. Care este interpretarea dv.?
>… pentru o perspectivă mai corectă asupra ideii de revoluție vă recomand lucrările lui Furet și contribuțiile lui Frantișek Smahel …
Mulţumesc, dar nu le am. Puteţi să rezumaţi ideea în câteva cuvinte şi să arătaţi felul în care o folosiţi?
> Populația evreiască nu a fost parte în conflict, dar a avut parte de același tratament ca și majoritatea populației așezărilor întemeiate pe domeniile panilor, parte masacrată de beligeranți, parte luată în captivitate detătari.
Istoria a consemnat fărădelegile săvârşite de trupele lui Bogdan Hmelniţkii asupra populaţiilor evreieşti şi le-a atribuit acestor trupe. De asemenea vizat în mod special a fost şi clerul romano-catolic. https://en.wikipedia.org/wiki/Khmelnytsky_Uprising#Massacres
Este cale lungă până la „acelaşi tratament ca și majoritatea populației”.
> Din nefericire, populația evreiască a fost ținta predilectă a represaliilor cu prilejul oricărei crize, conflict militar sau episod de extremism politic, de la epidemiile și crizele economice medievale la tragediile secolului trecut. Etc.
Îmi este cunoscut argumentul „standard”, referitor la al doilea război mondial, dar nu numai, că în acel război au murit milioane de oameni şi că, deci, populaţiei evreieşti nu i s-a întâmplat nimic deosebit. Totuşi i s-a întâmplat ceva deosebit, şi anume masacre pe scară largă, nemaiîntâlnite până atunci, datorate trupelor căzăceşti:
„In the Ukrainian cities situated on the left banks of the Dnieper, the region populated by Cossacks … the Jewish communities had disappeared almost completely. In the localities on the right shore of the Dneiper or in the Polish part of the Ukraine as well as those of Volhynia and Podolia, wherever Cossacks had made their appearance, only about one tenth of the Jewish population survived.” De la linkul de mai sus.
> … cu siguranță vă amintiți de revoluția din 1821, eveniment care nu a schimbat nimic în economie sau societate.
Nu pot să-mi amintesc de ceva care nu mi-a fost predat, deoarece ideea nu a existat pe când eram eu elev. Dacă evenimentul „nu a schimbat nimic”, se poate pune întrebarea în ce a constat revoluţia? Văd că ideea dv. apare în Wikipedia românească, sub: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821
Eu cred că este încă o exagerare, rămasă din perioada naţional-comunistă, când mai tot ce li s-a întâmplat în trecut românilor trebuia să apară ca ceva excepţional şi progresist. Aceeaşi „suflare” îi inspiră şi pe dacomanii de astăzi, care au avut ocazia să se exprime pe larg în ACUM şi ne-am lămurit cu ei.
>În ceea ce îl privește pe Ivan Bohun, sursele care menționează asocierea sa cu Bogdan Hmelnițki nu aduc probe în acest sens, iar episoadele cunoscute ale biografiei sale par să indice mai curând contrariul.
Web-ul spune altceva. Din păcate nu văd probe în articolul dv. Aţi pus în bibliografia articolului dv. nişte cărţi, dar cum nu aţi citat din ele, şi cum nu pot fi accesate uşor, dubiul meu continuă să persiste.
>O ultimă chestiune legată de octombrie 1917. Revoluțiile presupun schimbarea, violentă sau nu, a puterii, iar din punctul de vedere al învinșilor, ea este o lovitură de stat.
Învinsul s-a numit tot poporul rus, care o pornise pe calea democratizării ţării. Învingătorii au fost nişte revoluţionari profesionali, creaţi, pregătiţi şi numiţi astfel de Lenin, care au instaurat o îndelungată şi sângeroasă dictatură. Rezultatul este larg cunoscut şi de români, cărora această dictatură le-a fost impusă, iar consecinţele ei le trăiesc şi astăzi.
Iata un aspect al unei „revoluţii de eliberare natională…” (a Ucrainei-de sub jugul polonez, cu Bogdan Hmelniţkii si polkovnicii lui în frunte)
Letopiseţul evreu Natan Hannover (Натан Ганновер) mărturiseşte: [Persoanele mai sensibile să nu citească!!/Mod.]
„Cazacii jupuiau de vii pe unii evrei şi aruncau corpurile la câini; altora le cauzau răni grave, dar nu-i omorau ci îi lăsau să moară încet în stradă; pe foarte mulţi îi îngropau de vii. Copiii de ţâţâ erau omorâţi în braţele mamelor lor, iar pe multi alţii ii taiau în felii, cum sunt tăiaţi peştii.
Femeilor gravide li se despicau burţile, plozii erau scoşi şi cu aceştia le băteau pe faşă. altor gravide li se despicau burţile şi le introduceau în burtă câte o pisică vie, după care le coseau burţile şi le tăiau acestor nenorocite mâinile ca să nu poată sâ scoatâ pisica. Alţi copii erau străpunşi cu sulitele, prăjiţi, şi obligate mamele să mănânce din carnea copiilor lor. De multe ori, grămezi de copii evrei erau folosite ca suport la traversarea râurilor…”
Din articolul „Răscoala lui Hmelniţkii” din Wiki în limba rusă – v. aici
@Sfartz Pincu
>Iata un aspect al unei „revoluţii de eliberare natională…” (a Ucrainei-de sub jugul polonez, cu Bogdan Hmelniţkii si polkovnicii lui în frunte)… (Urmează descrierea unui cronicar a masacrelor rasiale căzăceşti)
Să revedem ce ne spune dl. Soporan în articolul său: „Opţiunile sale (Ivan Bohun – vm) pot fi reconstituite prin analiza participării la evenimentele consemnate în sursele scrise din epocă, iar elementele care-l individualizează în rândurile atamanilor zaporojeni sunt consecvenţa în serviciul idealurilor de libertate şi şi respectarea individualităţii instituţionale a cazacilor”.
Se pare că dl. Soporan şi dl. Sfartz folosesc surse foarte diferite unele de altele. Ale d-lui Sfartz sunt la îndemână şi spun ce ştiam şi eu de demult, din lecturi. La ale d-lui Soporan nu putem avea acces şi se aşteaptă să-l credem pe cuvânt.
Nu pot să nu manifest în consecinţă multă suspiciune în raport cu relatările despre acele „idealuri de libertate” ale unor „viteji” care se comportau ca nişte călăi rasişti!
@Victor
> surse … La ale d-lui Soporan nu putem avea acces şi se aşteaptă să-l credem pe cuvânt.
Dl. Soporan a dat 8 referinţe care sunt conforme cu standardele academice (care nu impun ca sursele să fie accesibile pe Internet 😉 ). Rămâne deshisă întrebarea dacă evaluarea în cauză provine din una din referinţe sau este o opinie personală.
@Pincu
Relatari ale caror grozavie cu greu mai poate suferi comentarii.
In continuare ma gindesc la felul cum ni s-au prezentat la istorie ,,miscarile de eliberare” de exemplu de sub dominatia unei alte natiuni. Am ramas fixati pe faptul ca automat aceste miscari erau ,,drepte”. In cazul miscarilor considerate drepte nu se mai punea accent pe cruzimile comise.
Imi pun tot mai mult intrebarea, ca nespecialist in istorie. Cite din aceste miscari de eliberare sau nemultumiri ale unei populatii fata de un ,,ocupant” nu erau de fapt rafuieli sau instigari la rafuiala mascate initiate de un grup restrins de elite ,,ocupate” care nazuiau sa preia ei controlul.
Odata declarat acest ideal, se putea condimenta cu elementele de melodrama necesare astfel ca sa rezulte cit de nedreptatita a fost o tabara. Astfel in jurul cazacilor exista o aura dar se discuta prea putin faptul ca erau niste derbedei dezumanizati (in situatia in care marturisirile despre ei sint validate istoric – ceeace foarte probabil e adevarat). Sholohov in Donul Linistit povesteste si el despre grozavii comise de cazaci intre ei (albi si rosii), desi descrierea paleste in fata celei citate de Pincu.
(Am avut si eu un strabunic cazac de pe Don, din fericire profesor de matematica, dar nu mi-ar trece prin cap sa ma mindresc cu ispravile unor bestii).
@ Victor Manta
În problema clasificării unei acţiuni de „schimbare” a situaţiilor existente, eu fac – doar pentru uzul înţelegerii personale a evenimentelor numite „revoluţie” – o paralelă cu definirea unei forţe prin:
1. “Iintensitatea, sau mărimea scalară a acesteia; în transpunere socială = mărimea maselor de populaţie afectate-implicate”
2. „Direcţia forţei, sau suportul forţei; în transpunere socială = motivaţia schimbarii-scopul”
3. „Sensul forţei, -în transpunere socială = binele sau răul de ansamblu şi pe categorii de populaţie, pe care l-a realizat”.
Ca să nu provoc o furtună de „opoziţie”,evit să caracterizez „revoluţia română din 1989 cu aceste criterii, scoase din mecanica Newtoniană, dar şi pentru motivul că datele acestei revoluţii sunt atât de obscure, sau mai curând sunt intenţionat bine ascunse, încât pentru inducerea în „ceaţă” a populaţiei naive, dar şi a istoricilor profesionişti, s-a apelat la actiuni anormale si dubioase de lichidarea pe fond a CNSAS-ului, s-au distrus arhive, s-a închis repede „procesul revoluţiei” (recent redeschis, dar cu şanse „zero” de a ajunge la rădăcini), în plus apare şi un numar exagerat de mare de „revoluţionari” – peste 40.000 – plătiţi-răsplătiţi generos, care îmi ridică întrebarea fără un răspuns: „pentru ce au fost răsplătitɨ???”, o intrebare de acelaşi nivel cu întrebările fără răspuns din procesul revoluţiei propriu zise.
În atenţia domnului Victor Manta!
În primul rând, regret că nu am fost suficient de clar în privinţa cazului populaţiei evreieşti. Caracterul deosebit al represiunilor care i-au vizat consta tocmai în faptul că, deşi nu era parte beligerantă, devenea ţinta preferată în majoritatea conflictelor interetnice sau politice. Corelaţia cu destinul altor categorii ale populaţiei regiunilor ucrainene şi bieloruse sublinia faptul că, de vreme ce trupele lui Hmelniţki nu au arătat prea mult interes protejării celor de care erau legaţi prin afinităţi etnice şi confesionale, era cu totul improbabil ca membri unui grup etnic vizat de prejudecăţi sociale şi religioase să beneficieze de alt tratament.
Cu privire la specificul pierderilor din rândul populaţiei evreieşti pe durata Celui de-al Doilea Război Mondial s-a scris suficient şi nu insist. Evreii au fost supuşi unei tentative de exterminare sistematică din motive rasiale, fenomen care îşi găseşte anumite tangenţe în tratamentul aplicat populaţiei ruse, exterminate din raţiuni ideologice, fără ca acest din urmă proces să fi căpătat totuşi caracterul sistematic al celui dintâi. În aceeaşi ordine de idei, citatul prezentat într-un comentariu anterior demonstrează acumularea de tensiuni etnice, sociale şi religioase într-un spaţiu pe care istoricii l-au socotit un tărâm al toleranţei, contrapus Europei rugurilor. Schimbările presupuse de revoluţii produc radicalizarea discursului şi mai ales a conduitei, iar implicarea maselor face violenţa aproape inevitabilă.
Pe de altă parte, în evaluarea acestor relatări trebuie să ţinem seama de contextul general, evenimentele au loc la finele Războiului de Treizeci de Ani şi înaintea revocării Edictului de la Nantes sau a represiunilor îndreptate împotriva Raskolnicilor. Caracterul elaboratal violenţelor împotriva femeilor însărcinate îl regăsim şi în surse precum Cronica Moldo-Germană în legătură cu luptele moldo-muntene pe durata domniei lui Ştefan cel Mare şi pare să fie un loc comun al scrisului istoric medieval şi premodern, dar eventualele exagerări stilistice nu amendează certitudinea distrugerii aşezărilor urbane populate de evrei şi masacrarea acestora din urmă.
Ar mai fi ceva de spus, comunităţile evreieşti trăiau şi prosperau în regiuni guvernate de norme stabile, în care puterea era în măsură să le garanteze un statut legal. Revoluţiile sunt acte de contestare a normelor şi generatoare de violenţă, fapt demonstrat şi de succesiunea de fapte a unor cazuri de succes precum Anglia secolului al XVII-lea.
În legătură cu lucrările pe care vi le recomandam, orice tentativă de a rezuma concluziile autorilor ar diminua plăcerea unei lecturi interesante, dar voi încerca să precizez faptul că Furet reevaluează semnificaţiile transformărilor suferite de mentalul colectiv şi de practicile instituţionale din Franţa prerevoluţionară, considerate o revoluţie înainte de revoluţie, cu un caracter mai profund decât desfăşurările din 1789-1794. Smahel a studiat cazul mişcării husite, iar în legătură cu aceasta am publicat un scurt articol chiar pe acum.tv. [Este probabil vorba de acesta – http://acum.tv/articol/10111/, deşi figurează cu un alt autor; corectez dacă mi se confirmă eroarea/Red.]
Biografia lui Ivan Bohun poate fi cu greu reconstituită, ca şi cea a lui Iermak Timofeevici, datorită parcimoniei surselor. Convingerile sale le putem reconstitui doar prin interpretarea faptelor cunoscute, dar acestea dau substanţă unui personaj diferit de contemporanii săi, amici sau inamici.
In listele cu articole scrise pentru ACUM.TV nu apare niciun articol pe tema miscarii husite.
Ar binevoi Stimatul Domn Florian Dumitru Soporan sa vada daca articolul indicat de redactie – http://acum.tv/articol/10111/ – îi apartine?
Revin cu câteva precizări pe marginea unor comentarii anterioare, precedate de sincere mulţumiri adresate cititorilor. Aveam rezerve în privinţa interesului pentru un subiect despre care ştim atât de puţin şi pe care interpolările ideologice l-au făcut mai puţin atractiv pentru istoricii profesionişti.
Încep prin a preciza faptul că sursele citate sunt sinteze care asigură familiarizarea celui interesat cu problematica dintr-un larg spectru de puncte de vedere, ele însele conţinând trimiteri la surse primare, mai greu accesibile din raţiuni tehnice sau lingvistice. În examenul surselor scrise, o analiză obiectivă trebuie să pornească de la rezerva că acestea sunt redactate de autori ostili cazacilor, plasaţi de circumstanţele istoriei alături de inamicii acestora din urmă. Faptul nu le invalidează, dar le poate afecta obiectivitatea.
Aşa cum menţionam într-un articol anterior, cazacii de la Don sau zaporojeni nu obişnuiau să scrie, de aceea opinia lor în legătură cu aceste evenimente ne este necunoscută. Pe de altă parte, comunităţile căzăceşti se compuneau din indivizi cu origine etnică, apartenenţă socială şi valori morale diferite, uniţi de lupta pentru supravieţuire în luptă cu o lume care-i excludea şi de profesarea unei libertăţi care echivala cu lipsa oricăror constrângeri şi norme. A-i evalua pe aceşti oameni conform unor valori pe care lumea nu le-a asimilat cu totul nici măcar în secolul XX, iar actele de purificare etnică din Balcanii de Vest de dată recentă nu diferă prea mult de atrocităţile din secolul al XVII-lea, nu ne ajută să înţelegem istoria aşa cum a fost. Cazacii au fost consemnaţi în istorie prin fapte de arme, iar războiul în epoca premodernă ignora orice reguli, cele medievale nu mai funcţionau, iar reflecţia în legătură cu drepturile omului şi cu respectarea neutrilor erau încă departe.
Fără a căuta vreo scuză cazacilor, aceştia erau trataţi cu aceleaşi mijloace de către inamicii lor. Mişcarea lui Hmelniţki a fost precedată de o lungă serie de revolte căzăceşti, ai căror conducători sfârşeau prin a fi executaţi prin procedee ce amintesc de execuţia lui Gheorghe Doja. Trecutul şi faptele strămoşilor nu reprezintă nici motive de mândrie, măcar pentru aceea că nu ni se datorează, nici premise de penitenţă, trecutul este o succesiune de experienţe de viaţă. Îmi însuşesc rezervele faţă de maniera în care continuă să fie prezentate mişcările de eliberare naţională, de cele mai multe ori acestea presupun violenţe şi confiscări de bunuri, iar concluzia notaţiilor despre Ivan Bohun avertiza tocmai împotriva recursului la mijloacele violente de rezolvare a unor crize politice şi sociale de ieri şi de azi.
Rămân la părerea că evoluţia este preferabilă revoluţiei, oricât de entuziastă va continua să fie proiecţia istorică a acesteia din urmă. În legătură cu Ivan Bohun, am precizat că nu am găsit surse care să menţioneze participarea sa directă la masacre ale populaţiei civile sau ale prizonierilor, dar îndată ce voi găsi aşa ceva, le voi aduce la cunoştinţa celor interesaţi.
Investigaţia istoricului trebuie să aibă rigoarea medicinii legale, dar să-şi recunoască şi limitele obiective şi să evite generalizările. Faptele atamanului ne sugerează că idealurile sale de libertate aveau o dimensiune autarhică, câtă vreme s-a opus atât reconcilierii cu Polonia cât şi uniunii cu Rusia, dar oricât de naivă şi fără succes a părut această poziţie, ea pare să fie justificată în durată lungă. Oscilaţiile impuse între est şi vest au afectat decisiv istoria regiunilor apusene ale Rusiei Kievene după 1300.
In atentia domnului Pincu Sfartz!
Intr-adevar, acel articol imi apartine.
M-am ocupat de chestiunea husita intr-o serie de studii in legatura cu primele manifestari de constiinta etnica ale natiunilor central-europene in Evul Mediu. In cazul in care sunteti interesat, sunt onorat sa va recomand ultimul studio pe care l-am publicat pe aceasta tema in revista institutului nostru ‘Transylvanian Review’, N.3, Autumn 2015. Articolul a aparut in limba franceza si poate fi accesat si de pe situl http://www.centruldestudiitransilvane.ro. In cazul ca s-ar ivi dificultati, va pot trimite cu placere o variant in limba romana, apeland la amabilitatea distinsului moderator al acestei discutii.
Nu in cele din urma, va multumesc pentru citatul pe care l-ati expus in cadrul comentariului precedent. Oricata circumspectie impune examenul surselor si oricat de dur ar fi contactul cu aceste realitati, atrocitati de felul acelora au avut loc si este datoria noastra sa nu le uitam.
[…/Mod.]
Tema tratată de Domnul Soporan provoacă şi azi (mă refer la timpurile noastre-sec.20-21) dispute vii. Am fost spectator la asemenea dispute între specialiştii cehi cu care am colaborat foarte mult, şi am găzduit la mine familiile a doi directori de la CKD Praha, în 1969, când ungurii au blocat graniţa româno-ungară pentru turiştii care se intorceau de la mare. Şi disputele dintre ei aveau sistematic două teme: Ian Huş şi revista „REPORTER”! Dinamismul tematicii reformiste a lui Hus, confirma zicala romaneasca: „Buturuga mică….”
[…/Mod.]
@Florian Dumitru Soporan
Răspuns la http://acum.tv/articol/76241/#comment-146931
Hmm… De fapt, justeţea argumentului meu nu depinde de personajul Putin. Aţi scris că „subversiunea” „revoluţionară” de după 2003 din Georgia, Kirkiztan, Ucraina („revoluţia” Portocalie, a Rozelor…) a fost un risc (el s-a concretizat după circa 10 ani). Eu am subliniat că acest impersonal „s-a concretizat” nu este rezultatul – inevitabil prin natura sa – a unor legi naturale implacabile, ci rezultatul deciziilor conştiente ale unor oameni. De aici am tras concluzia că pentru evenimentele ulterioare cineva poartă o vină. Eu l-am menţionat nominal pe Putin, dar nu aceasta este esenţial, ci că (mă citez) „există o vină, iar aceasta este atribuibilă foarte clar unei / unor persoane – iar nu legilor naturii”.
Deci tentativa dv. de a-l disocia pe Putin de cele întâmplate era inutilă în raport cu esenţa argumentului meu. Dar dacă tot suntem aici, mi se pare că afirmaţiile dv. de mai sus – cu „supraestimarea rolului…” – sunt un scoop pentru mine. Puteţi furniza mai multe amănunte – cu referinţe, desigur?
Vina cui este indiscutabilă, după dv.?? A bătrânului Putin? Aşa ar rezulta, dar mi-ar fi plăcut să formulaţi mai clar. Iar dacă de Putin este vorba, văd că admiteţi că a considera că rolul său este important nu este deloc o „supraestimare”, şi încă una „motivată de nevoia camuflării…”
Apoi: ce importanţă are că conflictele au existat înainte de a deveni Putin preşedinte? Rezultă de aici că n-avea încotro şi nu putea hotărî altceva decât ce a hotărât?
Am văzut în tinereţe (anii 1970) un film al unui regizor ceh (Jiří Menzel? Vară capricioasă?), în care cineva s-a urcat în copac, iar amicul său, strigând „Dă-te jos din copac, nebunule, că o să cazi!”, a început să scuture copacul (omul a căzut, într-adevăr…). Aşa şi Putin: „nu v-am spus eu că treaba asta a voastră n-o să se termine cu bine…?” 🙂
Să ne limităm la spaţiul ex-sovietic, să nu deviem discuţia la ţările arabe.
Faptul că exisă şi o propagandă anti-putinistă face oare ca propaganda putinistă să fie mai acceptabilă?? Pentru descreţirea frunţilor: cunoaşteţi poate bancul cu un rus şi un american, în care rusul (sovieticul) spune: „da, la noi metroul merge mai prost ca la voi, în schimb la voi negrii sunt linşaţi…”
Da, aveţi dreptate, este o pură speculaţie contrafactuală. Ce s-ar întâmpla va depinde de ce fel de oameni şi cu ce fel de ideologii vin la putere. Şi ce reuşesc să facă. Nu este inevitabil să vină iarăşi nostalgici ai defunctului Imperiu, cum nu era inevitabilă nici venirea lui Putin; pe Putin l-a adus Elţin – împotriva opiniilor multor coaboratori ai săi – iar surse credibile afirmă că acesta şi-a regretat ulterior alegerea.
Sunt convins că aveţi o explicaţie convingătoare şi bine documentată, de aceea vă rog să mi-o împărtăşiţi.
Adică agresiunea contra Ukrainei a avut ca scop repararea imaginii lui Putin în interiorul Rusiei?? Şi spuneţi asta în mod aprobator??
Din nou argumentul falacios că şi alţii au făcut la fel !
Foarte bine. Atunci vă rog să precizaţi dacă pentru dv. conceptele de lovitură de stat şi de revoluţie sunt distincte, iar dacă sunt, care este diferenţa, adică ce înţelegeţi dv. prin una şi prin cealaltă.
Nu uitaţi că în afară de cele două mai există noţiunile de „răscoală”, „revoltă”, „rebeliune”…
Nu numai că este o nouă pură speculaţie, dar este complet contrafactuală cel puţin în cazul Rusiei.
Pe data de 12 noiembrie 1917 au avut loc în toată Rusia alegerile pentru o Adunare Constituantă care, după cum îi spune numele, urma să stabilească, printre altele, forma de guvernământ şi structura puterilor. Au participat 60% din cei cu drept de vot. (De notat că Guvernul Provizoriu a tot amânat alegerile, şi abia guvernul lui Lenin le-a fixat definitiv pentru 12 noiembrie, printr-un decret al Consiliului Comisarilor Poporului). Adunarea constituantă s-a reunit pe 5 ianuarie 1918 şi a proclamat Rusia drept republică federală democratică. Examinând componenţa pe partide a Adunării, se constată că nu era reprezentat niciun partid explicit monarhist. Deci se poate spune că sprijinul pentru restaurarea monarhiei era, după 8 luni de la răsturnarea ei, practic nul.
Deci ipoteza dv. că „în 1918, ţarul Nikolai sau marele duce Mihail ar fi fost ales cu peste 50% din voturile ruşilor” se bazează pe vagi impresii
Asta nu înseamnă că nu sunt criticabile, deoarece ele nu sunt neutre din punct de vedere etic (ca preferinţele pentru culori etc.), ci depind de valorile etice pe care le împărtăşeşte persoana. Se subînţelege însă că premiza unei judecăţi este cunoaşterea faptelor relevante.
Despre articole mai vechi care apar cu autori falşi
Am dat de ACUM de acest anunţ (din păcate n-am putut stabili data):
Recent a avut loc o mutare masiva de informatii din fostul in noul format al publicatiei. Este posibil ca in timpul acestei mutari numele unor autori sa se fi pierdut sau sa apara eronat in noul format. Daca sesizati astfel de erori, va rugam sa ni le semnalati la adresa editor@acum.tv si vom lua cat de repede masurile necesare pentru efectuarea corecturii de rigoare. Va multumim pentru intelegere!
Deci se confirmă că fenomenul se datorează unei probleme tehnice.
@ Florian Dumitru Soporan
Am căutat prin tot ce este scris în limba rusă si ucraineana despre Ivan Bohun (sunt zeci şi zeci de lucrări şi articole), şi nicăieri nu am găsit vreo indicaţie legată de participarea nemijlocită a polcovnicului la actele antisemite, duse până la atrocităţi neomeneşti, comise sub tutela şi iniţiativa lui Bogdan Hmelniţkii.
Dar Ivan Bohun figurează în toate evocările lui B.H. prin sintagma „Bogdan Hmelniţkii şi… polcovnicii lui” !
Nu se poate afirmă ceva cu certitudie în această privinţa, dar este greu de presupus că Bohun a avut o opinie separată. Dacă o avea, este mai curând de crezut că s-ar fi scris despre aşa ceva.
Pentru o mai bună conexiune cu subiectul, voi începe cu permisiunea dumneavoastră cu ultima chestiune.
Reconstituirea trecutului ar necesita renunţarea la afinităţi sau antipatii, de aceea admiraţia ori antipatia nu şi-ar găsi locul în atelierul istoricului. Acesta este şi va continua să fie idealul, dar istoricul este om şi trebuie să-şi recunoască mărginirea, măcar pentru a nu comite păcatul vanităţii. În opinia mea, Bohun reprezintă o provocare pentru că, deşi a fost implicat în evenimente-cheie ale vremii sale, ştim atât de puţin despre el. Nici măcar nu avem dovezi certe că ar fi frecventat una din puţinele şcoli accesibile elitei zaporojene, iar convingerile sale le putem presupune prin interpretarea faptelor cunoscute. Ceea ce aţi presupus că este admiraţie consta în sublinierea deosebirii celor trei personaje, asumate ca eroi de naţiunile proprii, a fost menţionarea datelor care îi diferenţiază de contemporanii lor. Niciunul din aceştia nu au deţinut şi par să nu fi fost interesaţi de poziţii în administraţia de stat, nu au creat clanuri care să acumuleze bunuri şi putere şi par să fi fost lipsiţi de pragmatismul indispensabil de atunci pentru o carieră de succes. Aceste însuşiri îi fac interesanţi, fără a-i transforma în mod necesar în repere.(1)
În legătură cu delimitările conceptuale între revoluţie, lovitură de stat, răscoală ori rebeliune, istoricii şi specialiştii în ştiinţe politice nu vor cădea niciodată de acord. Încercând să sumarizez un răspuns la întrebarea dumneavoastră, lovitura de stat diferă de revoluţie prin caracterul mult mai restrâns al obiectivelor, vizând în primul rând preluarea puterii şi nu schimbarea paradigmei sociale şi economice sau a normelor de drept. O altă diferenţă constă în rolul instituţiilor statului, implicate sub diferite forme în preluarea puterii în cazul loviturii de stat, participând sau fiind preluate ostil de structuri paralele, dar destructurate în cazul revoluţiilor. Cele mai multe lovituri de stat s-au autodeclarat revoluţii, iar istoria statelor latino-americane este cea mai bună sursă de exemple în acest sens.(2)
Succesul bolşevicilor a reprezentat un mix din acest punct de vedere, preluarea puterii s-a realizat printr-o lovitură de stat împotriva guvernului Kerenski, dar politicile iniţiate şi seria de reacţii şi contrareacţii ce a urmat se constituie într-un proces revoluţionar, certificat de complexitatea schimbărilor pe care le-au generat. Trecând la aşa-numitele revoluţii de după 2004, individualizate prin apelul la regnul vegetal, schimbările care să îndreptăţească această încadrare continuă să se lase aşteptate. Nu ştiu dacă fizicianul Askar Akaev era un dictator, iar Kurmambek Bakiev a fost un liberal, mai ales că între timp o altă ”revoluţie” la înlocuit şi pe acesta. Revoluţia Rozelor îşi justifică numele prin comparaţia cu situaţia României rozelor de la 20 mai 1990, căci fostul ministru de externe al Uniunii Sovietice a fost înlocuit la conducerea Georgiei natale de fostul său ministru al justiţiei, care a tratat într-o manieră personală chestiunea drepturilor omului, iar în prezent resuscitează arhetipul revoluţionarului profesionist al lui Lenin. În legătură cu Ucraina, nu cred că schimbarea clanului conducător cu unul care face afaceri cu alţii este tocmai o revoluţie, dar mi-aşi dori să mă înşel.(3)
În ceea ce priveşte răscoala sau rebeliunea, acestea diferă de accepţiunea clasică a revoluţiei prin obiective, impact, participarea unor categorii sociale, dar mai ales prin [aceea că] este înfrântă. Utilizând o formulă specifică bursei, aşa cum orice speculaţie ratată devine o investiţie pe termen lung, orice rebeliune victorioasă devine revoluţie.
În ceea ce priveşte speculaţia legată de opţiunile plebiscitare ale francezilor în 1790 sau ale ruşilor în 1918, elementul esenţial pentru concretizarea prezumţiilor mele era tocmai acela ca respectivele consultări să fie organizate de neutri. Oamenii-forte ai revoluţiilor şi-au legitimat puterea prin alegeri, au convocat şi dizolvat foruri reprezentative, dar îngăduiţi-mi să am rezerve că voturile exprimate acolo erau numărate de cineva. Chiar dacă alegerile s-ar fi ţinut corect, consultări electorale organizate în grabă şi sub imperiul emoţiei colective sunt tot un mijloc de instrumentalizare a voinţei maselor. Alegerile pentru Adunarea Constituantă din Rusia sunt relevante pentru precaritatea controlului exercitat de bolşevici în teritoriu în acel moment. Cele două revoluţii, cea din februarie şi cea bolşevică, au implicat cu precădere populaţia urbană, iar detronarea ţarului s-a datorat derutei trupelor epuizate de anii de război. Rusia icoanelor şi a celor bogaţi, ca să păstrăm formula lui Troţki, nu-şi abandonase suveranul, iar cea mai bună dovadă este implicarea activă în războiul civil sub comanda corpului ofiţeresc în majoritate monarhist şi rezistenţa la politicile bolşevice. Am rezerve că locuitorii din Starodub, cei din Iujnâi Taghil sau Cita erau prea interesaţi de discursurile candidaţilor sau că masele de soldaţi care treceau de la vest spre est, asemenea trenurilor lui Aitmatov, aprofundau diferenţele dintre centralism şi federalism sau sensurile principiului subsidiarităţii.(4)
În legătură cu natura obiectivă a conflictelor sociale şi etnice, responsabilităţile individuale sunt evidente. Totuşi, conduita indivizilor şi comunităţilor poate fi anticipată prin analiza precedentelor sau prin aprofundarea unor factori precum afectele sau memoria colectivă. Revenind la subiectul articolului, Hmelniţki şi colaboratorii săi nu şi-au asumat ca obiectiv explicit devastarea oraşelor şi satelor din voievodatele Republicii, abandonarea populaţiei rurală la dispoziţia războinicilor hanului tătar sau masacrarea populaţiei evreieşti, dar ar fi fost datori să ştie în ce fel vor reacţiona cei atât de deprinşi cu violenţele de tot felul aflaţi înafara societăţii legale.(5)
Am lăsat la urmă chestiunile referitoare la Putin şi la evenimentele actuale. În primul rând, nu putem separa problematica spaţiului post-sovietic de evenimentele din lumea arabă. Aceste realităţi au fost conectate încă de la originile Marelui Cnezat al Moscovei, iar interferenţele s-au complicat în ultimul deceniu şi jumătate. În opinia mea, certificată din păcate de evoluţiile actuale, ”revoluţiile” recente nu au adus nici democraţia, nici prosperitatea şi cu atât mai puţin libertatea pentru cetăţenii statelor arabe sau ai republicilor post-sovietice. Acceptând să ne concentrăm doar asupra spaţiului ex-sovietic, obiectaţi cu alt prilej că nu îi reproşez lui Putin decât lipsa de milă şi compasiune pentru ucraineni. Tocmai aici este problema, oamenii ajunşi la conducerea acestor state au operat o funestă osmoză între cinismul partocraţilor şi egoismul suficient propriu societăţilor de consum. Cum să ne aşteptăm ca un fost lucrător al serviciilor speciale sovietice, antrenat să-şi atingă obiectivele cu orice mijloace şi să ignore regulile, nu va specula oportunităţile constând în criogenarea sau activarea unor conflicte, mai ales că a beneficiat de parteneriatul statornic al foştilor inamici ai Uniunii Sovietice?(6)
Când aminteam de patria în primejdie, nu-l aprobam pe acesta, ci-i dezaprobam pe cei care preferă să-şi creeze noi cordoane sanitare la frontiere decât să lase retorica defensivă rusă fără obiect. Pentru moment, scriind aceste rânduri, îmi dau seama că Putin se apropie de Bogdan Hmelniţki, cunoaşte extrem de bine slăbiciunile adversarilor şi partenerilor săi şi face din acestea atuuri mai eficiente decât structurile de forţă pe care le controlează. Din păcate, avem de-a face cu un caz în care abilitatea excepţională a personajului nu este dublată de viziune sau de vreun crez politic, nici măcar de nostalgii imperiale.(7)
Dacă faptul că şi alţii fac la fel nu-l poate absolvi de responsabilitate în escaladarea crizei din Ucraina (nici domnia-sa nu neagă prea hotărât o anume implicare în ultimele declaraţii publice), cei care sunt altfel decât Putin sunt minoritari în rândul actorilor politici. Lumea multipolară s-a materializat într-o competiţie fără reguli, în care toţi cei care au mijloacele necesare ignoră sau reinterpretează normele de drept. Dacă acţiunile preşedintelui Putin sunt blamabile sub aspectul eticii, aceeaşi etică ne impune să blamăm în egală măsură acţiuni similare. Cunosc povestea cu metroul şi negrii, dar şi parabola cu paiul şi bârna, iar pentru chestiunea pe care o discutăm mi se pare recomandabilă aceasta din urmă.(8)
În privinţa evenimentelor din iarna 2013-2014 nu am o explicaţie foarte clară, iar sursele pentru eventuale concluzii le vom obţine odată cu declasificarea unor surse de arhivă, sau când ne vor îngădui ”băieţii”. Am anumite presupuneri, confirmate de evenimente recente precum noua criză de guvern de la Kiev şi probabila reluare a dialogului NATO-Rusia, dar cum spune cronicarul ”Să sparie gândul”. Aşi recomanda totuşi celor interesaţi să aibă în vedere cine a câştigat mai mulţi bani şi mai multă putere din specularea noii crize şi ce pondere a căpătat frica (de ruşi, de refugiaţi, de atentate, de recesiune economică) în discursul public. Aveam 12 ani în 1989, dar îmi amintesc cum s-au câştigat alegerile în 1990 şi 1992 şi autodeclaraţii protectori ai poporului au transferat activele şi resursele sale economice.(9)
Revin la ultimul comentariu în legătură cu Ivan Bohun. Până la momentul de faţă, nu am identificat surse care să-l asocieze pe acesta cu masacre ale civililor sau prizonierilor, dar ar fi imposibil să documentăm care era opinia sa în legătură cu aceste fapte. Pentru întregirea imaginii asupra acelor vremuri, reamintesc faptul că Ferdinand de Stiria, viitorul împărat Ferdinand al II-lea s-a angajat printr-un jurământ solemn cu prilejul unui pelerinaj că va converti la credinţa catolică toţi locuitorii teritoriilor sale, chiar dacă ar trebui să le pustiască în prealabil. Informaţia se poate găsi la Jean Berenger şi la Erik Zolner, în sintezele dedicate istoriei Imperiului Habsburgilor. Pe de altă parte, în numele credinţei, naţiunii, libertăţii sau civilizaţiei sau comis crime imprescriptibile, fără ca semnificaţiile acestor noţiuni să fie anulate de astfel de preluări ostile.(10)
Referitor la afirmatia Dvs. ca nu sunt informati privind adeziunea lui Bogun la politica lui B.H., am gasit urmatoarea sursa pe care am tradus-o exact, si din care rezulta ca a facut politica, si o politica nationalista !
Traducere din rusa :
Lecţiile Periaslavliului
CINE ERA IMPOTRIVA-SI DE CE (КТО БЫЛ ПРОТИВ И ПОЧЕМУ)
Cu atât mai mult, sa faci afirmaţia, cum ca „sub inalta protecţie (mînâ)” au vrut sa fie toti si deodata, ar insemna sa pacatuieşti impotriva adevarului.
„In Ucraina, nici pe departe nu erau de acord cu totii sa jure credinta tarului moscovit, constata cu placere autorii aprecierilor Analitice ale Institutului National de studii strategice. („Переяславська угода 1654 року: історичні уроки для українського народу”. К., 2004, ГП „Друкарня ДУС”, с.14-15)=(„Întelegerea de la Pereiaslavli din anul 1654-lectiile istorice pentru poporul ucrainean”.K.2004,GP „Tipografia DUS”, pag.14-15)
„Sunt cunoscute actiunile militare care au avut loc in regimentele din Kiev, in regiunea Kievului si cele din Poltava ,Kropiviansk, Umani si Braslau”.
N.I. Kostomarov afirma, din partea sa, referitoe la ideile Protectoratului Moscovei-asupra statului Hatmanic, e posibil ca sa fi foarte nemultumiti, asemena eroi ai razboiului de Eliberare din anii 1648-1654 si discipoli ai lui Bogdan cum erau colonelul din Vinnitza Ivan Bogun, care ”s-a dezis de juramant impreuna cu toti cei din zona Bugului”, si viitorul ataman din Zaporojskaia Seci, Ivan Sirko, care a dus spre Zaporojie o multime de nemultumiti de solutia din Pereiaslavli (sursa indicata, pag.487). Pentru aceste afirmatii istoricul rus face trimetere la cronica poloneză (in particular la „Historia panowania Jana Kazimierza”), a carei veridicitate este indoielnica, din punctul meu de vedere.
Sursa: http://www.materik.ru/rubric/detail.php?ID=2988
@Florian Dumitru Soporan
[Am numerotat alineatele din comentariul dv. pentru ca să pot să le referenţez aici]
(1) „Reconstituirea trecutului ar necesita renunţarea la afinităţi sau antipatii, de aceea admiraţia ori antipatia nu şi-ar găsi locul în atelierul istoricului […]”
Admiraţia şi antipatia nu exclud obiectivitatea.
„Niciunul din aceştia nu au deţinut şi par să nu fi fost interesaţi de poziţii în administraţia de stat, nu au creat clanuri care să acumuleze bunuri şi putere”
Dacă aceasta constituie sau nu o particularitate a acestor doi depinde de obiceiurile locului şi timpului; comparaţia cu prezentul este înşelătoare.
(2) Revoluţie vs. lovitură de stat. Scrieţi: „lovitura de stat diferă de revoluţie prin caracterul mult mai restrâns al obiectivelor, vizând în primul rând preluarea puterii şi nu schimbarea paradigmei sociale şi economice sau a normelor de drept. […]”
Să reamintesc ce aţi scris la început: „Revoluţiile presupun schimbarea, violentă sau nu, a puterii, iar din punctul de vedere al învinşilor, ea este o lovitură de stat”. Mă bucur că acum aţi renunţat la aceasta, care considera implicit că diferenţa este pur subiectivă… Dar să mergem mai departe.
În definirea acestor concepte eu m-aş concentra nu atât asupra intenţiilor iniţiatorilor, ci asupra rezultatului, mai precis asupra acceptării de către populaţie a rezultatelor, şi anume pe termen lung. Îl consider pe acesta drept element esenţial, deoarece de el depinde perenitatea acelui regim. Într-adevăr, un regim care se menţine prin forţă, iar nu prin consimţământul oamenilor (consent of the governed), va cădea în cele din urmă. Ce doresc oamenii? Indiferent dacă sunt sau nu conştienţi de acest fapt, oamenii prosperă când sunt stăpâni pe viaţa lor. Dar pentru asta trebuie să aibă securitate fizică şi libertate de acţiune (în măsura în care este compatibilă cu securitatea fizică şi libertatea de acţiune a celorlalţi, desigur).
Deci de ce să numim cu un termen – în fond pozitiv – ceva care este impus cu forţa şi care deci nu este viabil pe termen lung? Iar durata unui astfel de regim nu trebuie să fie definitorie, deoarece ea depinde în principal de cât de intensă şi extinsă este teroarea pe care noii guvernanţi sunt dispuşi s-o exercite. Spun asta deoarece durata regimului sovietic – 70 de ani – este un record în istoria recentă.
Deci definiţiile mele „o revoluţie este precedată de o lungă perioadă de conştientizare a cauzelor nemulţumirilor acumulate şi prin aceea că urmăreşte răsturnarea unei tiranii şi înlocuirea ei cu un stat de drept. Lovitura de stat este doar preluarea violentă a puterii, urmată de obicei de o (altă) tiranie” merg la rădăcina lucrurilor.
Şi că veni vorba : nu cred că exemple anterioare epocii moderne, deci medievale sau antice, sunt relevante, deoarece conştientizarea valorii libertăţii pentru viaţa umană nu este mai veche de puţine sute de ani.
(3) Nu ştiu la ce afirmaţie a mea răspundeţi aici. În orice caz, eu nu m-am aventurat să calific – drept lovitură sau revoluţie – vreo mişcare recentă.
(4) „În ceea ce priveşte speculaţia legată de opţiunile plebiscitare ale francezilor în 1790 sau ale ruşilor în 1918, elementul esenţial pentru concretizarea prezumţiilor mele era tocmai acela ca respectivele consultări să fie organizate de neutri.”
Dv. aţi speculat că „în 1918, ţarul Nikolai sau marele duce Mihail ar fi fost ales cu peste 50% din voturile ruşilor”. Eu am spus că este îndoielnic, arătând rezultatele în alegerile din nov. 1918) (o lună după lovitura de stat bolşevică). Dv. replicaţi că poate au fost falsificate, poate au fost organizate în grabă, sub imperiul emoţiei colective, etc., deci nu sunt sigure. Da, poate că…, poate că…, dar astea sunt tot speculaţii, nu aţi adus dovezi că acele alegeri au fost măsluite; cum aţi notat şi dv., puterea bolşevicilor era departe de a se fi întins pe toata ţara, au votat 60% din alegători, iar indiciile solide de fraudă vă lipsesc. Mai spuneţi că corpul ofiţeresc (s-a manifestat în Războiul civil) era în majoritate monarhist, dar aici este vorba de un grup pe cât de special, pe atât de puţin numeros. Toate acestea, fiind ele însele speculaţii, nu sunt de natură să confirme sau plauzibilizeze speculaţia dv. iniţială. Deci situaţia cu probele este că în favoarea speculaţiei dv. n-aţi adus în sprijin nimic solid, in schimb ce eu am adus, în favoarea scepticismului meu, ceva date care sunt, apriori, ceva mai solide.
(5) „Hmelniţki şi colaboratorii săi nu şi-au asumat ca obiectiv explicit devastarea oraşelor şi satelor din voievodatele Republicii, abandonarea populaţiei rurală la dispoziţia războinicilor hanului tătar sau masacrarea populaţiei evreieşti, dar ar fi fost datori să ştie în ce fel vor reacţiona cei atât de deprinşi cu violenţele de tot felul aflaţi înafara societăţii legale”
Nu am înţeles de ce vorbiţi de „războinicii hanului tătar„. Eu am înţeles că de masacrarea populaţiei necombatante, evrei şi preoţimea catolică, s-au ocupat războinicii comandaţi de Hmelniţki şi Co. Greşesc?
(6) „chestiunile referitoare la Putin şi la evenimentele actuale.” „nu putem separa problematica spaţiului post-sovietic de evenimentele din lumea arabă. Aceste realităţi au fost conectate încă de la originile Marelui Cnezat al Moscovei”
În ce măsură lucrurile care s-au întâmplat acum 500 de ani pot să ne ghideze să decidem justeţea sau nedreptatea evenimentelor de acum câţiva ani? Dacă acum 500 (sau 300, 100 sau 60 de ani s-au produs nedreptatăţi, ele nu se repară acum; acum se repară nedreptăţile de acum, ceea ce înseamnă în primul rând corupţia. Acuma trebuie văzut dacă a avut sau nu loc o agresiune caracterizată contra unui stat care, el, n-a agresat agresorul. Apoi, dacă aveţi curajul să afirmaţi că Crimeea şi Donbasul s-au decis en toute liberté să adere la Rusia, eu tot nu aş aproba operaţiunea, deoarece nu este una care aduce acelor regiuni eliberarea de o dictatură şi instaurarea libertăţii. Detaşarea unor regiuni de un stat corupt pentru a se alipi unui stat tot corupt (probabil şi mai corupt, dar cu o corupţie mai centralizată) nu este ceva ce aş susţine nici dacă ar fi fost perfect voluntară şi procedural ireproşabilă.
(7) ” Când aminteam de patria în primejdie, nu-l aprobam pe acesta, ci-i dezaprobam pe cei care preferă să-şi creeze noi cordoane sanitare la frontiere decât să lase retorica defensivă rusă fără obiect.”
Mie mi se pare această afirmaţie ” Putin a avut temeiuri să proclame patria în primejdie, ca şi alţi revoluţionari de altădată” că este aprobatorie. Dar dacă spuneţi că n-a fost, aşa să fie: n-o să ne certăm pe atâta lucru 😉
Dar când spuneţi că avem de-a face din partea Rusiei putiniste doar cu o retorică, şi încă cu una pur defensivă, atunci vă spun, cu regret, că nu ţineţi seamă de fapte. Că nu este doar retorică se vede din capturarea Crimeei, din trimiterea şi menţinerea de trupe înarmate cu material greu în regiunea Donbassului, din zboruri demonstrative ale aviaţiei militare în apropierea punctelor sensibile. Că retorica nu este pur defensivă se vede în declaraţiile lui Putin însuşi despre proiectul Novorusiei, despre statalitatea Ukrainei, Bielorusiei şi a Kazahstan că este nejustificată (nejustificată istoric, argument suprem şi la el…), ameninţări la adresa Ţărilor Baltice, puncte sensibile. În ultimul timp suntem martorii începuturilor integrării forţelor armate bieloruse în cele ale Rusiei, integrare care, privită din celălalt capăt al lunetei 😉 va putea însemna că armata bielorusă nu va întreprinde nimic dacă Rusia putinistă va dori să strângă tare, tare Bielorusia în braţele sale 😉
Deci ceea ce numiţi „retorica rusă defensivă” este departe de a doar retorică şi doar defensivă, noile cordoane sanitare sunt încă un răspuns minimalist.
(8) „Dacă faptul că şi alţii fac la fel nu-l poate absolvi de responsabilitate în escaladarea crizei din Ucraina… cei care sunt altfel decât Putin sunt minoritari în rândul actorilor politici.”
Şi ce importanţă are asta?
„nici domnia-sa [adică Domnul Vladimir Putin] nu neagă prea hotărât o anume implicare în ultimele declaraţii publice]
Acele „ultime” declaraţii publice datează începând cu 17 aprilie… 2014. La această dată, adică la o lună după definitivarea anexării Crimeii, Putin a recunoscut pentru prima oară că „за спиной сил самообороны Крыма, конечно, встали наши военнослужащие” (cf. clipului YouTube), adică că „în spatele forţelor de autoapărare ale Crimeii au stat militarii noştri” (sau „Of course, the Russian servicemen did back the Crimean self-defence forces”, cf. sitului oficial în limba engleză al lui Putin; pe stenograma în limba rusă această secvenţă lipseşte…).
„Dacă acţiunile preşedintelui Putin sunt blamabile sub aspectul eticii, aceeaşi etică ne impune să blamăm în egală măsură acţiuni similare. Cunosc povestea cu metroul şi negrii, dar şi parabola cu paiul şi bârna, iar pentru chestiunea pe care o discutăm mi se pare recomandabilă aceasta din urmă.”
Sigur, este fair şi sunt întotdeauna gata! 😉 Spuneţi-mi care acţiuni similare ale Ukrainei contra Rusiei doriţi să le condamn, şi mă execut imediat.
(9) „În privinţa evenimentelor din iarna 2013-2014 nu am o explicaţie foarte clară, iar sursele pentru eventuale concluzii le vom obţine odată cu declasificarea unor surse de arhivă, sau când ne vor îngădui ”băieţii”. Am anumite presupuneri, confirmate de evenimente recente precum noua criză de guvern de la Kiev…”
Deci, mă întrebaţi cu mult subînţeles, „v-aţi întrebat de ce protestele de la Kiev au început tocmai în decembrie 2013?”, dar nu ştiţi mare lucru şi încercaţi să vă construiţi o teorie speculativă care să înglobeze şi elemente recente. Eu nu sunt un istoric profesionist, dar această recurgere la innuendo mă surprinde.
(10) „nu am identificat surse care să-l asocieze pe [Ivan Bohun] cu masacre ale civililor sau prizonierilor” dar „Ferdinand de Stiria… a jurat solemn … că va converti la credinţa catolică toţi locuitorii teritoriilor sale, chiar dacă ar trebui să le pustiască în prealabil”
Iarăşi sofismul „şi alţii au făcut aşa ceva”, însă aici acel „aşa ceva” este doar o promisiune de masacru…
În atenţia domnului Alexandru Leibovici!
Cu permisiunea dumneavoastră, voi porni de la dreapta la stânga şi voi începe tot cu Bohun.
Spre deosebire de oamenii politici contemporani, împăratul Ferdinand al II-lea a fost un om de cuvânt, şi-a îndeplinit cât a putut promisiunile, dar nu sunt convins că avem motive să salutăm această consecvenţă. Intransigenţa sa confesională a catalizat tensiunile din Imperiu şi a condus în ultimă analiză la izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, cu seria sa de masacre, expulzări în masă şi convertiri forţate.
Referirea la o personalitate relativ contemporană cu Ivan Bohun nu s-a dorit o scuză, dar nu putem înţelege atitudinile şi conduita unor indivizi sau comunităţi fără a cunoaşte realităţile generale, normele etice şi precedentele care le inspiră, mai ales că acestea diferă de paradigmele contemporane. Altfel, păstrând proporţiile, riscăm să judecăm încălcările legislaţiei fiscale după Codul Rutier. Referirea la clanuri şi la acumulări de bunuri materiale de care cei trei oameni de arme nominalizaţi anterior nu par să fi fost preocupaţi nu avea în vedere contemporaneitatea. Clanurile ca realitate a istoriei Ucrainei şi Poloniei nu sunt o invenţie a preşedintelui Kudjma sau a fraţilor Kaczinski, ci rezultatul osmozei familiilor cneziale kieviene cu elita tribală lituaniană începută în secolul al XIII-lea. Clanurile secolului al XVII-lea au influenţat decisiv evoluţia Uniunii Polono-Lituaniene în contextul evoluţiei sale spre oligarhie. Ascensiunea familiilor Sobieski, Pac, Sapieha, Lubomirski, Czartoriski sau Oginski face progrese semnificative tocmai în contextul crizei generate de acţiunile lui Bogdan Hmelniţki.
În ceea ce priveşte masacrarea populaţiei civile, în ţinuturile răsăritene ale Republicii au acţionat patru armate quassiregulate (polkurile zaporojene, trupele hanului tătar din Crimeea, forţele armate ale Coroanei Poloniei şi trupele ţarului Alexei Mihailovici), la care se adaugă forţele magnaţilor şi grupuri de ţărani răsculaţi. Fiecare din acestea a comis atrocităţi împotriva celor pe care-i identifica drept inamici potenţiali, dar nu toate mărturiile acestor evenimente au rămas consemnate în sursele scrise.
În legătură cu revoluţia, lovitura de stat sau precedentele medievale ale contestaţiilor puterii, evaluări de tipul drept-nedrept, pozitiv-negativ nu sunt recomandabile în reconstituirea trecutului. Aceasta a fost tehnica prin care puterea a preluat istoria în arsenalul propagandei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi-a promovat agenda prin intermediul învăţământului public, iar în această realitate îşi află originea aserţiunea că în Occident statul a creat naţiunea. Efectele acestor judecăţi le-am putut constata în secolul trecut, pe durata celor două războaie mondiale. Învăţământul public a fost socotit mai eficient decât cel confesional, dar cu speranţa că nu voi leza sensibilităţile unor cititori, aş reaminti aproximativ de replica unui personaj al lui Vaclav Havel, care aprecia că încercând să se elibereze de Dumnezeu, omul l-a adus în viaţa sa pe Diavol.
Conştientizarea maselor ca premisă a revoluţiei este o imagine idilică asupra realităţii sociale. Singura ”revoluţie” considerată de succes este aşa-numita Revoluţie Glorioasă din 1688, care a constat dintr-o serie de negocieri implicând exponenţii elitei politice şi economice a Angliei. Chiar dacă realităţile antice şi medievale sunt privite cu destule prejudecăţi de entuziaştii evoluţiilor contemporane, primele reflecţii asupra sensurilor puterii de stat, a responsabilităţilor sale sociale şi a raporturilor dintre individ, stat şi societate, au apărut în rândurile aristocraţiei şi clerului medieval. Manifestul regelui Ottokar al II-lea al Boemiei adresat polonezilor pe care îl citează Francis Dvornik în lucrarea pe care am indicat-o (ediţia franceză a apărut în 1970) pare un discurs al anului 1848.
Intervenţia maselor în procesul revoluţionar generează fără excepţie violenţă, episoade de teroare şi degenerarea în experimente totalitare. Amintiţi-vă de masacrele din Parisul revoluţionar, de Comună sau de repetatele episoade de teroare albă sau roşie şi îi veţi putea recunoaşte pe băieţii lui Hmelniţki, vorbind altfel şi vehiculând alte poveşti despre libertate, egalitate şi justiţie. Tentaţia unei relaţii comode cu puterea sau apetitul pentru popularitate îi face pe istorici să curteze poporul, să-i justifice excesele şi să-i nege disponibilităţile agresive pe care nici credinţele religioase, nici toleranţa modernă nu le-a putut inhiba pe deplin.
Trecând la revoluţia rusă din 1917, nu cred că alegerile pentru Adunarea Constituantă sunt relevante pentru convingerile de profunzime ale ruşilor sau un indicator pentru perspectivele unei guvernări democratice, în situaţia în care bolşevicii ar fi eşuat. În afara violenţelor Războiului Civil, Şolohov surprinde starea de confuzie în care se găseau trupele pe care anii de război le făcuseră să-şi piardă încrederea în comandanţi, iar retorica liberală şi socialistă nu-i convinsese pe deplin şi, dincolo de discuţia despre plagiatul autorului, relatarea autorului se apropie de realitate.
Revenind la domnul Putin care tocmai azi a povestit tot felul de lucruri, de la călătorii de vacanţă la Produsul Intern Brut, încep prin a menţiona sumar erorile Ucrainei: problema minorităţilor şi a limbii de stat mereu dezbătută, dar niciodată rezolvată, şantajul prin care guvernele Ucrainei şi-au negociat recunoaşterea frontierelor cu toţi vecinii sau a obţinut gaz la un preţ privilegiat. Poate acestea par mai puţin grave în raport cu izbânzile preşedintelui Putin, dar sunt suficiente să probeze o anume conduită comună regimurilor din spaţiul postsovietic. Cu riscul de a mă plasa de această dată în tabăra optimiştilor, cred că într-o lume cu reguli clare, regimul Putin nu ar fi de ales şi s-ar fi adaptat la acestea, iar succesorii săi ar fi conştientizat beneficiile unui astfel de comportament. Rusia a făcut eforturi mai mult sau mai puţin convingătoare pentru a fi percepută ca un stat predictibil după septembrie 2001.
Corupţia din Ucraina şi Rusia a jucat un rol important în evenimentele din 2014, dar succesorii bolşevicilor au plagiat şi aici. Supravieţuirea lor nu era posibilă fără complicităţile din lumea liberă, angajată în parteneriate la fel de contestabile sub aspect moral cu entităţi din lumea arabă. Noul război rece este o afacere bună pentru complexul militaro-industrial rus şi pentru cei conectaţi cu Kremlinul, aşa cum invadarea Irakului a fost o afacere bună pentru contractorii generali ai administraţiei provizorii de la Bagdad. Dacă Rusia este coruptă, cum îi putem evalua pe cei care fac afaceri cu companii ruse de stat. La finele anului trecut, Exxon Mobile a câştigat licenţe petroliere în Mozambic în parteneriat cu Rosneft, companie aflată pe lista de sancţiuni a Departamentului de Stat. Găsiţi detalii pe http://www.upstreamonline.com.
Complicităţile transfrontaliere s-au materializat şi în atitudinea faţă de cetăţenii Ucrainei. Pavel Gubarev a fost tratat aproape la fel de autorităţile ucrainene şi de cele ruseşti, primele l-au arestat, cele din urmă l-au eliminat practic din viaţa publică. Nu găsesc o explicaţie pentru care o putere revoluţionară refuză să trateze cu un exponent al voinţei cetăţenilor din Doneţk, chiar dacă acesta se manifesta ca un secesionist, dar îl preferă pe oligarhul Taruta, personaj cu conexiuni în toate clanurile care s-au succedat la putere în ultimul deceniu.
Atunci când m-am referit la retorica defensivă aveam în vedere propaganda internă prin care regimul Putin reuşeşte să-şi convingă cetăţenii de realitatea inamiciţiei Occidentului şi a unor state vecine, iar aceasta putea fi lăsată fără obiect prin măsuri de anticipare precum grija pentru drepturile minorităţilor ruse din statele baltice, Ucraina sau Asia Centrală. Pot înţelege resentimentele unor naţiuni la adresa ruşilor, dar atât aceştia cât şi ruşii au fost victimele aceluiaşi experiment, iar în absenţa unei reconcilieri reale, mefienţa va crea noi crize care vor fi speculate.
În legătură cu cordoanele sanitare, trecutul a demonstrat în repetate rânduri inepţia unor astfel de politici. Preocuparea pentru a îndigui expansiunea rusă spre Balcani şi Strâmtori nu a împiedicat izbucnirea celor două războaie mondiale chiar în centrul Europei civilizate, care şi-a subestimat propriile crize. În condiţiile unor creşteri fără precedent a bugetelor pentru securitate şi achiziţii de armament, cetăţenii sunt tot mai nesiguri, dar nu datorită domnului Putin.
Ameninţările declarative la adresa statalităţii unor foste republici unionale sunt exerciţii de retorică şi aşi recomanda oricui să investească în Ţările Baltice, fără teama că investiţiile sale ar fi puse în pericol de vreo agresiune militară. Estonia are un regim fiscal stimulativ şi nădăjduiesc că oamenii politici de acolo vor găsi mijloacele de a veni în întâmpinarea solicitărilor minorităţii ruse, tocmai pentru a limita şansele de succes ale unor proiecte revanşarde.
@Florian Dumitru Soporan
(1) Neutralitatea etică a istoricului; dezinteresul lui Hmelniţkii pentru putere şi bunuri
> evaluări de tipul drept-nedrept, pozitiv-negativ nu sunt recomandabile în reconstituirea trecutului. Aceasta a fost tehnica prin care puterea a preluat istoria în arsenalul propagandei …
Din faptul că Puterea şi-a formulat deseori propaganda mincinoasă în termeni etici nu rezultă că etica trebuie eliminată din evaluarea trecutului. Ce trebuie eliminat este propaganda mincinoasă: falsificarea faptelor şi a valorilor (care sunt criteriile de evaluare a faptelor). Obiectivitatea (a nu se confunda cu neutralitatea) presupune o evaluare etică. Oamenii prosperă când sunt stăpâni pe viaţa lor. Dar pentru asta trebuie să aibă securitate fizică şi libertate de acţiune (respectând şi pe ale celorlalţi). Evenimentele istorice se evaluează în lumina acestui criteriu; în aceasta ar consta obiectivitatea unui istoric.
În realitate, deşi respingeţi în principiu evaluările etice în ştiinţa istoriei, în practica dv. nu le ocoliţi. Dacă doriţi, vă pot da câte exemple doriţi dv., din articolul şi comentariile dv. unde transpiră clar evaluările dv.
> Referirea la clanuri şi la acumulări de bunuri materiale de care cei trei oameni de arme nominalizaţi anterior nu par să fi fost preocupaţi nu avea în vedere contemporaneitatea. Clanurile ca realitate a istoriei Ucrainei şi Poloniei …
Comparaţia cu contemporaneitatea aţi introdus-o chiar dv., scriind:
>>> Ceea ce aţi presupus că este admiraţie consta în sublinierea deosebirii celor trei personaje… a fost menţionarea datelor care îi diferenţiază de contemporanii lor.
(2) Revoluţie vs. lovitură de stat.
Am salutat faptul că aţi renunţat la teza dv. că diferenţa este pur subiectivă, adică că ceea ce este pentru învingător revoluţie, este pentru învins lovitură de stat. Apoi: eu am introdus drept criteriu distinctiv viabilitatea, perenitatea pe termen lung a schimbărilor, deoarece acesta conţine implicit criteriul consimţământului celor guvernaţi (sesizaţi, desigur, legătura cu ce am spus la pct. (1)). Din păcate n-aţi comentat acest criteriu.
>Conştientizarea maselor ca premisă a revoluţiei este o imagine idilică asupra realităţii sociale.
Nu, este elementul esenţial al perenităţii amintite mai sus. Dacă oamenii nu sunt/devin conştienţi de ce era/este rău în vechiul regim, dacă nu sunt/devin conştienţi de valoare libertăţii, avem fenomene care merg de la prelungirea în timp a unei tiranii până la „era mai bine pe vremea comuniştilor”
(3) Nu am la ce răspunde.
(4) „în 1918, ţarul Nikolai … ar fi fost ales cu peste 50% din voturile ruşilor”
>nu cred că alegerile pentru Adunarea Constituantă sunt relevante pentru convingerile de profunzime ale ruşilor
Nu aţi adus nici un argument documentat că în 1918, ţarul Nikolai ar fi fost ales cu peste 50% din voturi. Eu măcar am adus un indiciu documentat contra ipotezei dv., deşi sarcina probei vă aparţine în întregime.
(5) Cine a masacrat populaţii necombatante, evrei şi preoţimea catolică: războinicii hanului tătar sau războinicii comandaţi de Hmelniţki şi Co.?
Subiectul l-a adus dl. Pincu Sfartz şi ar trebui să-l discute dânsul. Eu spun doar atât:
Dv. scrieţi că în acele regiuni au operat cazacii, tătarii, polonezii şi trupele ţarului Alexei Mihailovici, şi că nu se poate şti cine i-a căsăpit pe evrei. Pe de altă parte, dl. Sfartz a citat o mărturie din articolul „Răscoala lui Hmelniţkii” din Wiki în limba rusă (v. aici), unde văd că este vorba explicit de cazaci ca făptaşi. Cu această constatare mingea este acum în ograda dv. şi a d-lui Sfartz.
(6)-(7)-(8) Agresiunea Rusiei putiniste contra Ucrainei
a). „încep prin a menţiona sumar erorile Ucrainei…”
Voi presupune că răspundeţi aici la solicitarea mea „Spuneţi-mi care acţiuni similare ale Ucrainei contra Rusiei doriţi să le condamn, şi mă execut imediat”; vă amintesc că dv. scriseseţi „Dacă acţiunile preşedintelui Putin [anexarea Crimeii şi intervenţia militară în Donbass/AL] sunt blamabile sub aspectul eticii, aceeaşi etică ne impune să blamăm în egală măsură acţiuni similare”. Subliniez: cuvântul „similare” l-aţi folosit dv.!
Să vedem deci care sunt acţiunile similare ale Ucrainei. Iată-le :
– „problema minorităţilor şi a limbii de stat mereu dezbătută, dar niciodată rezolvată”
– „şantajul prin care guvernele Ucrainei şi-au negociat recunoaşterea frontierelor cu toţi vecinii sau a obţinut gaz la un preţ privilegiat”
Dumneavoastră probabil glumiţi! În ce măsură sunt „similare” acţiunile lui Putin amintite mai sus şi acestea, şi ar putea să le justifice pe primele?? Crime ale Ucrainei contra Rusiei, mai grave decât acestea, nu puteţi cita? Despre prima aflaţi că este rezolvată prin legea 5029-IV/2012, care nu este în prezent contestată. La a doua – „şantajul” – omiteţi detaliile, dar argumentul dv. ar fi relevant numai dacă ar fi (fost) vorba de un şantaj militar sau orice alt fel de ameninţare cu forţa. Altfel – mă aştept să admiteţi că anexarea Crimeii şi intervenţia militară în Donbass nu a fost un răspuns la nişte „acţiuni similare” ale Ucrainei contra Rusiei.
(b) „Corupţia din Ucraina şi Rusia a jucat un rol important în evenimentele din 2014… complicităţile din lumea liberă… invadarea Irakului … Exxon Mobile…”
Iarăşi vreţi să mă ameţiţi prin detalii irelevante sau prin faptul că daţi drumul la mai mulţi iepuri care o iau care încotro? 😉
(c) „Pavel Gubarev … Nu găsesc o explicaţie pentru care o putere revoluţionară refuză să trateze cu un exponent al voinţei cetăţenilor din Doneţk,…”
Eu personal contest existenţa în prezent a vreunui exponent legitim al voinţei cetăţenilor din teritoriile ocupate din Donbass. Legitimi sunt/erau numai reprezentanţii regiunii în parlamentul de la Kiev. Calificarea puterii din Kiev ca „putere revoluţionară” vă aparţine, nu preiau nici-o răspundere. 😉
(d) „Atunci când m-am referit la retorica defensivă aveam în vedere propaganda internă prin care regimul Putin reuşeşte să-şi convingă cetăţenii de realitatea inamiciţiei Occidentului şi a unor state vecine”
Oare? Secvenţa evenimentelor a fost următoarea: acţiunile, atitudinea şi discursurile agresive ale lui Putin puţin după anul 2000 –> reticenţe crescânde ale occidentului –> reflectate de retorica propagandistică ca duşmănie şi lipsă de respect a occidentului –-> agresiunea contra Ucrainei –> „cordon sanitar” (perfect justificat).
Retorica despre „drepturile minorităţilor ruse din statele baltice, Ucraina sau Asia Centrală” a fost o campanie putinistă din 2014, de care nu se mai aude, fiind înlocuită succesiv cu alte teme elaborate de Ministerul Adevărului. Este adevărat că subiectul mai dăinuie în memoria celor pe care argumentul i-a convins…
(e) „Ameninţările declarative la adresa statalităţii unor foste republici unionale sunt exerciţii de retorică”
Această „pură retorică” este însoţită-întărită de fapte palpabile, deci nu există motive de a o considera pură retorică. Cu o asemenea retorică nu se glumeşte!
În atenția domnului Alexandru Leibovici!
Evaluările subiective nu lipsesc din discursul istoricului, dar ele nu privesc reconstituirea evenimentelor ci poziția autorului în calitate de cetățean, de beneficiar al libertății de opinie. Datoria istoricului este însă aceea de a tinde către o evaluare sine ira et studio.
Așa cum ați observat în ultimă instanță, comparația între Bohun, Czarniecki și Pojarski și contemporani avea în vedere contemporaneitatea acestora și nu pe cea a secolului XXI, iar diferențele pe care le-am subliniat se susțin sau, cel puțin în stadiul actual al cercetărilor, nu pot fi invalidate prin apel la fapte sau surse. În răspunsul precedent am enumerat beligeranții. Pentru o perspectivă onestă asupra evenimentelor, suntem obligați să includem în lista victimelor, alături de populația evreiască și membri ai clerului catolic și populația satelor și târgurilor ucrainene și bieloruse, nobili polonezi, lituanieni și ruteni, prizonieri de război din toate taberele. Masacrele din 1648-1667 au fost precedate de o lungă serie de execuții și masacre ale conducătorilor și participanților la revoltele împotriva uzurpărilor magnaților și ale tendințelor Republiciide a restrânge autonomia militară și jurisdicțională a zaporojenilor.
Libertatea s-a dovedit a fi o precondiție a prosperității, dar atunci când libertatea nu este dublată și uneori cenzurată de responsabilitate, se expune la degenerare.
Insistați asupra speculației în legătură cu șansele electorale ale lui Ludovic al XVI-lea și ale țarului Nikolai al II-lea și asupra însemnătății alegerilor pentru Adunarea Constituantă din Rusia revoluționară. Din păcate, monarhii n-au mai avut șansa unei probe a loialismului dinastic, câtă vreme apărătorii ”libertății” i-au eliminat fizic, prin pseudoprocese sau pur și simplu. Dacă examinăm istoria celo mai cunoscute revoluții, toate acestea sunt urmate pe termen mediu de restaurații parțiale, pe parcursul cărora societatea sau majoritatea sa moderată separă progresul de exces.
Revenind la afacerea Putin-Ucraina, pe care o numesc astfel pentru că am rezerve în legătură cu caracterul revoluționar al evenimentelor din 2014. Evaluând actele președintelui Putin, cred că îl osândiți pe păcătos, fără a osândi păcatul. Agresiunea este blamabilă, dar nu doar atunci când este comisă de unii. Fără o legislație internațională general-acceptată și aplicabilă tuturor, este de prisos să documentăm rolul Rusiei în criza din Ucraina sau legitimitatea acțiunilor StatelorUnite în Irak, unde a întârziat cu câteva decenii, dacă am legitima-o prin genocidul comis împotriva populației kurde.
În aceeași ordine de idei, nu voi socoti niciodată drepturile minorităților o glumă, fie că este vorba de maghiari, evrei, ruși sau români. În ce măsură sunt mulțumite minoritățile din Ucraina de prevederile legii din 2012, am constatat cu toții entuziasmul acestora în legătură cu campania de recrutări forțate.
Dacă minimalizați importanța șantajului la care s-a pretat puterea de la Kiev în relație cu Rusia, cu vecinii săi occidentali și, atunci când a putut, chiar cu Uniunea Europeană sub rezerva că nu avem de-a face cu un șantaj militar, șantajul este infracțiune în orice manual de drept.
Dealtfel, condiționarea denuclearizării de recunoașterea frontierelor din 1954 și a încheierii tratatelor de bună vecinătate cu statele central-europene, necesare pentru integrarea acestora din urmă în NATO de recunoașterea implicită a abuzurilor din 1940 sunt perfect compatibile cu practicile Kremlinului.
În caz că apreciați că singurii exponenții legitimi ai populației Ucrainei erau reprezentanții săi în parlament, cel mai legitim reprezentant al poporului era președintele Viktor Ianukovici și iată-ne pe aceeași poziție cu președintele Putin și implicit dispuși să proclamăm legitimitatea aderării Ucrainei la uniunea economică dominată de Rusia.
Dacă toate exercițiile deretorică din ultimii doi ani ar fi fost luate în serios, am fi asistat deja la sfârșitul istoriei, dar nu prin triumful păcii generale, ci prin autodistrugere. Finlanda este exemplul cel mai bun că o națiune își poate edifica un sistem social-economic eficient, iar potențialul său tehnologic se poate manifesta în alte zone decât cele militare, fără a se lăsa antrenată în captivitatea unor angoase geopolitice. În măsura în care Țările Baltice vor conștientiza beneficiile acestui exemplu, vor avea numai de câștigat.
Cât despre legitimitatea unor cordoane sanitare, nimic nou sub Soare. Franța s-a socotit invulnerabilă la adăpostul fortificațiilor sale în 1940 și mai are răspuns la întrebarea dacă prăbușirea sa s-a datorat tancurilor germane sau propriei aroganțe și ușurătății oamenilor săi politici. Uniunea Sovietică și-a creat la rândul său un cordon sanitar la finele Celui de-al Doilea Război Mondial, dar s-a prăbușit sub povara ineficienței economice și a pierderii suportului propriilor cetățeni.
În 2008, defunctul domn Dinu Patriciu aprecia că economia românească are ciumă, iar noi o tratăm de guturai. Cred că aprecierea se potrivește și manierei în care decidenții politici abordează relația Rusia-Europa.
1. Nu se poate da ca exemplu Finlanda, câ este un stat liniştit, care nu se amestecă în alte treburi, şi se poate ocupa „doar” de problemele bunăstării poporului sau !
Se uită că pentru acest statut de Elveţie a Nordului, Finlanda a plătit tribut teritorial către Rusia încă din anii cnezatului Novgorodului, cam prin anii 1300, şi apoi s-a jucat ping-pong cu Karelia şi populaţia karelilor, oridecâteori se încheia o pace între mai marii Europei, totul sfârşindu-se cu anexarea definitivă a Kareliei Nordice la Uniunea Sovietică, în 1945. Deci pentru pacea de acum, Finlanda a plătit cu teritoriu.
Niciun stat vecin cu Rusia, cea cu cel mai mare teritoriu din lume, nu a scăpat de conflicte pentru teritorii, fie ele cât o palmă de pământ, cum a fost pe Amur, între Rusia şi China !
2. Niciun sistem politico-administrativ mai mult sau mai puţin „democratic” nu poate fi comparat cu sistemul politico-administrativ din Rusia, unde „de facto” este un sistem imperial, cu un ţar atotputernic ,Vladimir Vladimirovici Putin, care taie şi spânzură, şi face ce vrea el, restul – democraţia, drepturile şi libertăţile omului sunt o simplă formalitate acolo! (până şi numele de Vladimir= Vladi-mirom= stăpâneşte lumea i se potriveste cu statutul de ţar!)
Şi nici nu trebuie să ne preocupe neregulile din Ucraina, cât timp avem aceleaşi probleme, deci aceleaşi subiecte de discutat-aici, la noi acasă, cu o deosebire esenţială faţă de Ucraina, care NU este în UE !!
În atenția domnului Sfartz Pincu,
1. Istoria Finlandei a fost marcată decisiv de poziția geografică între suedezi și ruși. Raidurile cnezilor din Novgorod nu au împiedicat încorporarea regiunilor locuite de finlandezi în regatul Suediei, la rândul său parte a Uniunii de la Kalmar. AnexareaSuediei la Imperiul Rus s-a produs odată cu înfrângerea Suediei lui Carol al XII-lea în Războiul Nordic (1700-1721). Confruntările cu Uniunea Sovietică au fost parte a unui conflict ideologic, dat fiind faptul că în perioada interbelică regimul sovietic era exportatorul principal de revoluții. Răpirea Kareliei, azi o republică autonomă în cadrul Federației Ruse, este o experiență istorică tragică, dar exemplul Finlandei merită citat tocmai din perspectiva capacității de a valorifica astfel de experiențe în beneficiul propriilor cetățeni. Istoria tuturor națiunilor oferă momente de tragedii și de triumf, iar majoritatea națiunilor au trăit episoade de expansiune teritorială și tentații imperiale. Cazul rușilor este doar unul din cele mai spectaculare din această posibilă serie.
2. Evoluția sistemului politic și instituțional din Ucraina trebuie avută în vedere mai ales acum, când servește drept pretext pentru perpetuarea unei noi crize în relațiile internaționale. Autoritarismul regimului Putin și corupția instituționalizată din Ucraina sunt parte a aceleiași problematici, iar parteneriatul cu una sau alta din părțile aflate azi în conflict nu este justificat nici măcar de rațiuni tactice. Vladimir Vladimirovici nu a devenit autoritar sau imperialist în iarna anului 2014, când rațiuni de politică internă l-au adus în conflict cu foștii și viitorii săi colegi din Occident care nu vor ezita să-i redescopere virtuțile pe care le apreciau pe durata primelor sale mandate, așa cum au procedat cu Stalin după 1941. Slăbiciunile lumii libere, amplificate de situația economică și de criza de încredere în relația stat-societate, sunt amenințări mai grave decât voluntarismul oricărui dictator. Așa cum președintelui Putin îi este mai ușor să-și justifice eșecurile economice și excesele de autoritate prin nevoia combaterii pericolului extern, foștilor săi parteneri aflați de cealaltă parte a frontului le este mai ușor să evite răspunderile unor decizii eronate prin activarea unui nou conflict ideologic.
@Florian Dumitru Soporan
> Evaluările subiective nu lipsesc din discursul istoricului, dar ele nu privesc reconstituirea evenimentelor ci poziția autorului în calitate de cetățean
Că faptele nu trebuiesc distorsionate pentru a duce la o concluzie prestabilită, am subliniat şi eu, de ex. „Ce trebuie eliminat este … falsificarea faptelor”. Dacă sunteţi de părere că „poziția autorului în calitate de cetățean” îşi are locul în activitatea de istoric, atunci suntem întrutotul de acord.
> comparația între Bohun, Czarniecki și Pojarski și contemporani avea în vedere contemporaneitatea acestora și nu pe cea a secolului XXI
Da, aveţi dreptate, în propoziţia dv. „menţionarea datelor care îi diferenţiază de contemporanii lor” mi-a scăpat cuvântul „lor” – „contemporanii lor”
> Insistați asupra speculației în legătură cu șansele electorale ale lui Ludovic al XVI-lea și ale țarului Nikolai al II-lea și asupra însemnătății alegerilor pentru Adunarea Constituantă din Rusia revoluționară….
Da, constat în continuare că afirmaţia dv. „„în 1918, ţarul Nikolai … ar fi fost ales cu peste 50% din voturile ruşilor” nu aţi susţinut-o cu niciun fel de date solide. Eu măcar am adus un indiciu documentat (nu am insistat asupra „însemnătăţii” acestuia, nu am spus că este o dovadă!) contra ipotezei dv., deşi sarcina probei vă aparţine în întregime. Deci rămâne o pură speculaţie. Cât despre Ludovic al XVI-lea – en n-am spus nimic, nu înţeleg de ce insistaţi să-l readuceţi în discuţie.
Constat că aţi abandonat subiectul „Revoluţie vs. lovitură de stat”.
>Pentru o perspectivă onestă asupra evenimentelor, suntem obligați să includem în lista victimelor, alături de populația evreiască și membri ai clerului catolic și populația satelor și târgurilor ucrainene…
Cum am precizat, restitui d-lui Sfartz Pincu acest subiect.
> Revenind la afacerea Putin-Ucraina, pe care o numesc astfel pentru că am rezerve în legătură cu caracterul revoluționar al evenimentelor din 2014
Denumirea obiectivă este „agresiunea Rusiei putiniste asupra Ucrainei”. Nu văd în ce fel denumirea dv. „afacerea(??) Putin-Ucraina” are vreo legătură cu calificarea drept „revoluţionare” a evenimentelor de atunci din Ucraina. În orice caz, vă repet că eu nu le-am calificat vreodată drept „revoluţionare”.
>Evaluând actele președintelui Putin, cred că îl osândiți pe păcătos, fără a osândi păcatul. Agresiunea este blamabilă, dar nu doar atunci când este comisă de unii.
Osândesc pe păcătos deoarece a făcut păcatul, care este agresiune neprovocată şi anexare. În ce priveşte „nu doar atunci când este comisă de unii”, despre asta am discutat de mai multe ori. Repet, şi vă rog să citiţi cu atenţie:
Dacă eu aş fi un reprezentant oficial al unui stat, de exemplu SUA, şi aş condamna agresiunea Rusiei putiniste în faţa dv., atunci dv. aţi avea dreptate să-mi negaţi dreptul moral de a reproşa cuiva vreo agresiune dacă şi SUA, pe care o reprezint, s-ar fi făcut vinovată recent de ceva asemănător (agresiune neprovocată şi anexare).
Ori eu nu discut cu dv. în numele vreunui stat şi deci nu port nicio răspundere pentru eventualele rele pe care acesta le-a făcut. Eu discut în numele meu propriu, judec evenimentele din punctul de vedere al eticii mele şi nu sunt împovărat de păcatele altora, numai de ale mele. Ori eu nu am agresat recent pe nimeni şi nu mi-am însuşit cu forţa ceva din proprietatea nimănui. Deci eu sunt, din acest punct de vedere, curat ca lacrima, şi am tot dreptul moral să evaluez acţiunile Rusiei fără să fiu împovărat de păcatele altora.
În cazul de faţă – Rusiei putinistă vs. Ucraina – constat că este vorba de o agresiune neprovocată, cu anexare. În ce priveşte calificativul – esenţial aici – de „neprovocată”, v-am dat ocazia, chiar v-am rugat, să-l infirmaţi. Ca răspuns aţi invocat două puncte:
(a) „problema minorităţilor şi a limbii de stat mereu dezbătută, dar niciodată rezolvată”, şi
(b) „şantajul prin care guvernele Ucrainei şi-au negociat recunoaşterea frontierelor cu toţi vecinii sau a obţinut gaz la un preţ privilegiat”
Deja fără a intra în amănuntele acestor reproşuri, ele sunt ridicole ca fapte care ar justifica o agresiune militară cu anexarea unui teritoriu şi destabilizarea prin trupe a unei regiuni. Poate că impresionează pe unii oameni foarte inculţi, sau pe unii prea culţi.
La (a) comentaţi: „nu voi socoti niciodată drepturile minorităților o glumă, fie că este vorba de maghiari, evrei, ruși sau români”
Răstălmăciţi spusele mele: cum am scris, „glumă” am numit folosire ca pretext pentru invazie şi anexare o problemă de drepturi lingvistice. Vă aduc aminte că agresunea neprovocată şi anexarea sunt cele mai grave acţiuni contra unui stat.
De ce nu spuneţi în amănunt care anume este „problema minorităţilor şi a limbii de stat”, pentru ca cititorii să-şi dea seama dacă este de natură să justifice un atac armat şi o anexare? Dacă ar fi vorba de masacrarea minorităţilor sau măcar grave persecuţii ca deportări, etc., aţi avea un argument. Este cât se poate de semnificativ că Federaţia Rusă nu a introdus la ONU vreo rezoluţie în care să se plângă de aşa ceva din partea Ucrainei, nici măcar post factum, adică după invazie. Deci asemenea lucruri nu au avut loc… deşi propaganda putinistă, simţind că tocmai de un asemenea argument are nevoie, a încercat să acrediteze ideea că vorbitorii de limbă rusă sunt pur şi simplu masacraţi – în Crimeea, Donbas şi în vestul Ucrainei.
Continuaţi astfel:
„În ce măsură sunt mulțumite minoritățile din Ucraina de prevederile legii din 2012, am constatat cu toții entuziasmul acestora în legătură cu campania de recrutări forțate.”
Se vede că nu ştiţi despre ce este legea din 2012! Tocmai minorităţile erau foarte mulţumite de ea, iar nemulţumiţi erau unii din majoritatea ucraineană! Nu strică să preluaţi cu mai multă prudenţă pseudo-argumentele care vă ajung la ureche şi care, de altfel, sunt periodic abandonate în favoarea altor găselniţe propagandistice.
La (b), „şantajul”, scrieţi:
„Dacă minimalizați importanța șantajului la care s-a pretat puterea de la Kiev în relație cu Rusia, cu vecinii săi occidentali etc”
Nici n-am cum să minimizez ceva, deoarece nu aţi specificat despre ce este vorba. Acuma încercaţi să daţi câteva elemente, unele neclare pentru mine. Calificaţi drept şantaj „condiționarea denuclearizării [Ucrainei] de recunoașterea frontierelor din 1954 [?? de fapt a celor din 1991]”. Dacă am înţeles-o corect, atunci această calificare este ridicolă. Iată motivul: arsenalul nuclear are drept unul din scopuri să apere ţara de invazii şi anexări. Dacă renunţă la acest arsenal, cerinţa minimă la care are dreptul este un Tratat care să garanteze integritatea sa teritorială şi care să fie semnat de cel puţin toate statele vecine.
Mai scrieţi: „șantajul este infracțiune în orice manual de drept”. Foarte bine, atunci arătaţi-mi, sau citaţi dintr-un manual de Drept Internaţional, definiţia şantajului şi ce păţeşte vinovatul. Pe mine vorbele vagi şi nebuloase nu mă impresionează.
> În caz că apreciați că singurii exponenții legitimi ai populației Ucrainei erau reprezentanții săi în parlament, cel mai legitim reprezentant al poporului era președintele Viktor Ianukovici
De ce substituiţi subiectul?? Aţi ridicat problema „„Pavel Gubarev … Nu găsesc o explicaţie pentru care o putere revoluţionară refuză să trateze cu un exponent al voinţei cetăţenilor din Doneţk,…” Ce are de-a face Ianukovici aici? Singurul lucru relevant ar fi fost să argumentaţi în favoarea legitimităţii lui Gubarev. Iarăşi mă luaţi drept cineva cu minte puţină şi drept cel mai mare naiv.
Mai departe. Scrieţi : „Cât despre legitimitatea unor cordoane sanitare…” Eu am spus că, dată fiind politica agresivă a Rusiei putiniste din ultimii ani, un cordon sanitar în jurul ei se justifică pe deplin. Prin „cordon sanitar” înţeleg reducerea drastică a colaborărilor de orice fel cu aceasta şi sprijinirea măsurilor defensive pentru vecinii ameninţaţi. Dv. bagatelizaţi ameninţările clare ale Rusiei la adresa diferiţilor vecini, spunând că este vorba de pură retorică din partea Rusiei. Dar atacarea şi anexarea Crimeii nu sunt retorică, nici trimiterea de trupe cu armament greu în Donbas nu este retorică. Şi nici zeci de alte acţiuni şi declaraţii. Veleităţile agresive ar fi trebuit să fie sugrumate în faşă, acum vreo 10 ani, ceea ce nu s-a întâmplat, din păcate.
În atenţia domnului Alexandru Leibovici!
Pentru început, apreciez că am clarificat chestiunile privitoare la subiectul propriu-zis al articolului, biografia lui Ivan Bohun. În virtutea experienţelor ulterioare, tragismul acestei figuri este emblematic pentru istoria Ucrainei.
În chestiunea revoluţie vs lovitură de stat, încerc să simplific, orice lovitură de stat încearcă să se legitimeze prin autodefinirea ca revoluţie, dar o revoluţie presupune schimbări structurale şi cu un caracter ireversibil. Totuşi, o revoluţie încorporează schimbarea puterii de stat, iar această schimbare devine în ochii învinşilor o uzurpare, dacă doriţi o lovitură de stat. Cazul mai cunoscut este cel al iacobiţilor din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În pofida parcimoniei surselor, trecutul mai îndepărtat oferă exemple de atitudini şi reflecţii revoluţionare, aşa cum au fost argumentele insurgenţilor englezi din 1326 sau speculaţiile Magistrului Jan Hus şi ale discipolilor săi. Caracterul lor de anticipaţie face aceste gânduri şi pe oamenii care le-au dat expresie relevanţi pentru istorie, tocmai pentru că aveau curajul să fie altfel decât ceilalţi.
Discuţia despre şansele electorale ale regelui şi ţarului a fost iniţiată cu o speculaţie, iar o speculaţie nu se probează. Menţionarea regelui este relevantă pentru aceea că destinul său prelimină sfârşitul tragic al familiei imperiale ruse şi ar fi în măsură să nuanţeze entuziasmul pentru acţiunile revoluţionare, mai ales din partea celor atât de ostili agresiunii şi violenţelor. Istoria Rusiei oferă oportunităţi considerabile de studiu graţie specificităţilor sale, dar revoluţia nu este tocmai o caracteristică a istoriei sale moderne. Contestaţiile serioase, cu suport social real, au fost rezultatul înfrângerilor militare, aşa cum a fost cazul războiului cu Japonia sau al Primului Război Mondial. Vă recomand analiza consilierului Durnovo, citată şi în ”Diplomaţia” lui Henry Kissinger.
Revenind la al dumneavoastră Putin, nu am pus în nici un moment la îndoială onestitatea observaţiilor dumneavoastră, nici competenţa în afacerile din spaţiul postsovietic şi nici nu vă socotesc responsabil pentru deciziile politice ale Statelor Unite sau ale vreunui alt fost şi viitor partener (sau complice) al lui Vladimir Vladimirovici. Totuşi, socotesc de datoria mea să precizez că în această chestiune nu putem fi ”curaţi ca lacrima” doar pentru că n-am uzurpat vreo proprietate şi nu ne aflăm în serviciul unei entităţi care se ocupă cu aşa ceva. Ostilitatea dumneavoastră faţă de regimul Putin vă influenţează în a-i hipertrofia rolul în actuala criză din Ucraina, după cum convingerea că dezvoltarea paşnică a omenirii depinde de apariţia unei Rusii libere şi prospere mă face mai îngăduitor faţă de actele actualilor decidenţi de la Kremlin.
Cunoscând ataşamentul dumneavoastră pentru dialogul constructiv, ştiu că nu veţi lua aceste observaţii amicale drept reproşuri. În chestiunea terminologiei, vorbiţi de agresiunea neprovocată a Rusiei împotriva Ucrainei şi din punct de vedere formal aveţi dreptate. Din păcate, agresiunea a devenit o practică obişnuită în relaţiile internaţionale şi a căpătat forme neconvenţionale, pe care Putin le-a cunoscut în primii ani ai activităţii sale, le-a constatat efectele înainte de a veni la putere şi le-a adaptat la interesele proprii. Condamnarea agresiunii este legitimă, dar ştiţi bine că împotriva agresorului se mobilizează alţi agresori.
Putin poate părăsi puterea mâine, poate pleca într-o călătorie în spaţiu, se poate apuca de pescuit, neîncrederea între naţiunile din spaţiul postsovietic şi tentaţia abuzurilor şi corupţiei vor continua să amorseze noi conflicte şi redistribuiri de resurse. În aceste condiţii, nici condamnarea agresiunii lui Putin, nici preocuparea pentru miile de vieţi pierdute în zadar nu sunt mai mult decât artă pentru artă. Sistemul care l-a generat pe Putin şi care asigură stabilitatea puterii amicilor şi inamicilor săi poate crea oricând un alt Putin mai liberal, mai competent sau mai agresiv.
Observ că acordaţi o mare importanţă legii din 2012, dar din respect pentru drepturile de proprietate intelectuală, aş avea rugămintea să precizaţi cine era preşedintele Ucrainei în 2012 şi ce majoritate parlamentară a votat acea lege, pentru a observa mai bine who is who în Ucraina. Apoi, un critic al corupţiei din Rusia şi Ucraina este desigur conştient de limitele unui act legislativ şi de caracterul reversibil al unor astfel de legi.
Încă ceva pe această temă, masacrul de la Odesa nu este produsul propagandei putiniste, vexaţiunile împotriva liberului exerciţiu al credinţei românilor din Ucraina de care se fac vinovate autorităţile locale nu sunt, din păcate, invenţii ale propagandei putiniste, iar în ceea ce mă priveşte, nu aşi dori ca bucovinenii şi locuitorii din nordul Maramureşului să piară pentru ca Petro Poroşenko să mai plaseze ceva investiţii în vreun paradis fiscal.
Dacă prin noţiunea de cordon sanitar aveţi în vedere îngheţarea contactelor cu regimul Putin, aceasta ar fi o soluţie rezonabilă, dar actorii politici şi economici cu interese globale sunt conectaţi printr-o multitudine de parteneriate, înţelegeri informale şi contradicţii care l-ar face invidios pe celălalt Vladimir, Ulianov. Această interdependenţă mă face să bagatelizez schimburile de replici şi ameninţările cu forţa. Nimeni nu îşi riscă beneficiile aduse de o atmosferă generală de suspiciune într-un război cu rezultate incerte.
Iarăşi despre frontierele din 1991. La două decenii şi jumătate de la evenimente, este limpede că desfiinţarea Uniunii Sovietice a fost o explozie controlată, de natură să menţină naţiunile captive prin implicarea în dispute legate de frontiere artificiale şi de imposibilitatea divizării patrimoniului comun. Admiţând validitatea opiniei dumneavoastră despre caracterul legitim al frontierelor, dacă un partocrat cu imaginaţie ar fi transformat Letonia şi Estonia în republici autonome ale Federaţiei Ruse, locuitorii acestora ar fi trebuit să fie mulţumiţi cu binefacerile regimului Putin, fără să aspire la autodeterminare, aşa cum se întâmplă cu naţiunea kurdă?
Este trendy să-l demascăm pe Putin, pe oligarhi sau propaganda lor, fără să acordăm vreo importanţă circumstanţelor care i-au favorizat şi complicităţilor care i-au făcut ceea ce sunt. Apreciaţi că Putin trebuia oprit în urmă cu un deceniu, dar prea mulţi au fost aceia care au admirat maniera în care predecesorul lui Vladimir Putin a tranşat disputa cu Parlamentul în 3-4 octombrie 1993, când coloanele de blindate au ţinut loc de argument. La un deceniu şi jumătate distanţă, la fel de mulţi îl aclamau pe fostul preşedinte al Georgiei în timp ce invada Osetia de Sud şi Abhazia, iar populaţia civilă era masacrată, aşa cum fuseseră masacraţi şi expulzaţi locuitorii georgieni ai celor două regiuni după 1991.
Ştiu că nu sunteţi responsabil de ororile pe care le-am consemnat în această minicronică neagră, poate că nici nu le aprobaţi, dar apreciaţi că osetinii, abhazii sau cecenii nu merită mai multă atenţie decât politicile lui Putin, numai pentru că au fost incluse în frontiere pe care găsim mai comod să le recunoaştem ca atare?
Închei reamintindu-vă aproximativ o afirmaţie a lui Edmund Burke: pentru ca răul să învingă, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. În opinia mea, a insista în demascarea agresiunilor lui Putin, ignorând răspunderile altora, echivalează cu a nu face nimic.
@Florian Dumitru Soporan
Sunt aproape gata cu un lung răspuns la comentariul dv., dar este prea lung şi nu-l mai postez, deoarece n-ar fi interesant pentru suficienţi cititori. În schimb vi-l trimit dv. prin email. [L-am trimis – 1.05.2016; este cineva interesat?/A.L.]
Propun să ne concentrăm în continuare doar pe subiectul care îl găsesc cel mai important: există oare acţiuni ale Ucrainei care ar putea justifica ceea ce eu numesc „agresiunea Rusiei putiniste contra Ucrainei”? Ca să evit pe cât posibil contestaţiile, voi lua drept criteriu pe cel pe care l-aţi formulat chiar dumneavoastră când aţi scris (citez): „dacă acţiunile preşedintelui Putin sunt blamabile sub aspectul eticii, aceeaşi etică ne impune să blamăm în egală măsură acţiuni similare”. Am notat criteriul dv.: acţiunile anterioare ale Ucrainei trebuie să fie similare cu răspunsul Rusiei.
Deci v-am întrebat ce acţiuni similare cu ce a făcut Putin, adică cu anexarea Crimeii şi intervenţia militară în Donbass. Ca răspuns, dv. aţi menţionat două. Să începem cu prima (citez):
(1). „problema minorităţilor şi a limbii de stat mereu dezbătută, dar niciodată rezolvată”
Nu explicaţi în ce constă, după părerea dv., această „problemă”, şi nici prin ce este similară cu o anexare şi cu trimiterea de trupe într-o ţară străină. Cele câteva fraze pe care le spuneţi sunt prea vagi pentru ca să înţeleg despre ce este vorba (sau credeţi dv. că este vorba).
Deci asta vă întreb: în ce constă, după părerea dv., această „problemă”, şi prin ce este ea similară cu o anexare şi cu trimiterea de trupe într-o ţară străină.
Să trecem la a doua (citez):
(2). „şantajul prin care guvernele Ucrainei şi-au negociat recunoaşterea frontierelor cu toţi vecinii sau a obţinut gaz la un preţ privilegiat”
La acest punct aţi explicat că (citez) „șantajul este infracțiune în orice manual de drept”. V-am cerut, dar n-aţi dat vreo referinţă din dreptul internaţional care tratează asemenea infracţiuni. Apoi aţi fost mai specific şi aţi precizaz că aşa zisul şantaj al Ucrainei (oare contra Rusiei?) a constat în aceea că a condiţionat renunţarea la armele nucleare aflate pe teritoriul republicii unionale ucrainene de recunoașterea de către Rusia şi de către toate statele derivate din URSS a frontierelor republicii unionale ucrainene drept frontiere ale noii Ucraine independente.
Cu acest fel de a înţelege noţiunea de „şantaj” în dreptul internaţional, orice fel de negociere este un „şantaj” şi trebuie pedepsită – conform unei legislaţii pe care n-aţi precizat-o. Însă din câte ştiu eu, o încălcare a dreptului internaţional îl constituie numai „şantajul” sub formă de ameninţare cu folosirea forţei. Dacă dv. ştiţi altceva, vă rog să-mi spuneţi. Până atunci, acest al doilea element de similaritate cu menţionatele acţiuni ale Rusiei este – scuzaţi – o fantezie.
Deci vă rog să aduceţi precizările necesare la aceste două „acţiuni similare” – dacă există. Dacă nu, spuneţi că renunţaţi la ele. Dacă între timp v-aţi gândit la alte „acţiuni similare”, puteţi să le aduceţi chiar şi în ceasul al 12-lea… Dar să fie cu adevărat – cu adevărat! – unele care justifică ca răspuns atacarea militară a unei ţări străine.
Dar vă rog foarte mult: nu mai aduceţi aşa zicul argument că (citez) „agresiunea a devenit o practică obişnuită în relaţiile internaţionale”!
Nici nu cred că este chiar „o practică obişnuită”, dar asta nu contează, contează că iarăşi apelaţi la sofismul, respectiv scuza, că şi alţii practică asta. În momentul de faţă subiectul este Rusia vs. Ucraina. Când vom discuta despre acei „alţii”, îi vom analiza şi judeca pe aceia. Iar dacă ne abţinem să judecăm în cazul Rusia vs. Ucraina, va trebui să ne abţinem şi în toate celelalte cazuri!
Deci vă rog, domnule Soporan, să vă argumentaţi afirmaţiile cu ceva mai multă rigoare faptică şi logică – cel puţin pentru mine, care vedeţi că sunt mai pretenţios 🙂
Ca un profan de linie, dar ca un combinator de idei (nu chiar la nivelul Marelui Combinator – Ostap Bender !), cu incomparabil mai puţine cunostiinte istorice decât Domniile Voastre, pot creiona cel puţin patru motivaţii ale lui Putin pentru agresarea Ucrainei.
1). Istoriceşte teritoriile cazacilor de pe Nistru, Nipru şi Don au constituit o zona „vida” după năvălirea tătaro-mongolă, care a lichidat populaţia de origine creştino-rusă, şi în acest gol au năvălit ruşii nemulţumiţi de opresiunile Moscovei de pe timpul lui Ivan cel Groaznic şi urmatorilot ţari, ruşi liberi, războinici şi piraţi, care au format câzăcimile corespunzătoare.
Deci Putin are o justificare istoricâ prin faptul că acele teritorii au fost cândva ocupate iniţial de RUŞI.
2). Ucrainenii s-au dovedit duşmanii Rusiei Imperialiste Sovietice prin opoziţia faţă de colectivizare şi prin trecerea masiva de partea Germaniei în al doilea război Mondial.
3). Prin tendinţa politică a Ucrainei spre europenizare pot da un exemplu negativ ruşilor, dar mai grav, pot constitui un cap de pod pentru NATO-drept în coasta Rusiei. Crearea si mentinerea unor zone de conflict „calde”, de genul TransNistria, Republicile Doneţk şi Lugansk, problema Crimeei, vor face inacceptabilă o Ucraina în şi pentru UE.
4). Insatisfacţia imperialismului tradiţional rusesc faţă de pierderea unor zone importante de influenta şi dominare după 1990, generează o agresivitate continuâ şi permanentă.
Dacă a fost şi un element comun între Ucraina şi Rusia, acesta a fost fără îndoială antisemitismul, sub formâ evidentă – înainte de Revoluţia din 1917, şi mai puţin evidentă, mocnită şi ascunsă de ochii lumii – după acea dată.
@Sfartz Pincu
> ca un combinator de idei… pot creiona cel puţin patru motivaţii ale lui Putin pentru agresarea Ucrainei
Să le numim atunci „ipoteze”…
Distinse domnule Leibovici,
Nu ași fi revenit la problema celui mai recent conflict înghețat din Europa de Est, dacă actualitatea nu ar confirma cele mai sumbre temeri pe care le exprimasem pe acest subiect. Minuțiozitatea cu care demonstrați responsabilitatea președintelui Putin în criza acutizată în 2014 îmi amintește de consecvența cu care Cato denunța ofensiva triumvirilor împotriva libertăților republicane, ignorând faptul că libertatea încetase de a mai fi o prioritate pentru cetățenii Romei lui Caesar și Pompeius. Un exemplu mai apropiat este cel al apărătorilor libertăților nobilimii poloneze care au provocat în ultimă instanță dispariția acestui prim stat minimal, sacrificat în favoarea echilibrului regional de putere. Chiar dacă fervenții apărători ai acestor libertăți erau onești în esență, refuzul realităților impuse de dezvoltarea statului modern a cântărit mai greu în evoluția Uniunii Polono-Lituaniene decât interesele vecinilor.
Cu speranța că îmi veți ierta aceste digresiuni, trec la actualitate. Dacă veți întreba un suporter al președintelui Putin, acesta vă va răspunde că intervenția rusă în Ucraina a fost justificată de faptul că forțe extremiste au organizat o lovitură de stat prin care au înlăturat președintele legitimat prin alegeri. Aceste forțe extremiste sau, în orice caz, antiruse, au beneficiat de sprijinul unor entități externe, iar acesta este un alt argument în favoarea unei intervenții retaliatorii a Rusiei, în condițiile în care numeroși locuitori ai Ucrainei aveau cetățenie rusă, iar acorduri economice, inclusiv o emisiune de obligațiuni în favoarea Ucrainei, erau puse în cauză de orientarea noii puteri de la Kiev. Noi putem respinge aceste argumente și este evident că propaganda oficială rusă le-a supralicitat, dar nu le putem nega cu totul. Angajarea de schimburi de focuri cu forțele de ordine în ultimele zile ale regimului Ianukovici aduce cu o lovitură de stat, așa cum implicarea unor radicali ca Dmitro Yaroș sau Aleksandr Mujiciko nu sunt tocmai argumente în favoarea angajamentului democratic al noului regim. Tentativele de mediere între puterea legală și protestatari inițiate de diplomați europeni și americani au fost anterioare primelor inițiative ruse în Crimea și Donbas, iar ele pun în cauză suveranitatea Ucrainei și capacitatea funcțională a acestui stat, ale cărui frontiere au devenit atât de importante pentru vechii parteneri ai domnului Putin. Prezența experților străini, inclusiv a domnului Hunter Bidden, în companii de stat și instituții guvernamentale ale Ucrainei, relațiile privilegiate cu Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană, rolul activ jucat de politicieni străini interesați în reactivarea confruntării ruso-americane pot sugera, chiar dacă nu demonstrează pe deplin în absența accesului la documente ale instituțiilor de informații, existența unui plan de agresiune împotriva Rusiei sau măcar al unui fel de containment.
Am discutat despre drepturile minorităților, iar în această chestiune trebuie să recunosc cu amărăciune că aveți dreptate. Ucraina nu și-a discriminat minoritățile, le-a disprețuit în aceeași măsură ca și pe ucraineni. Nu cred că mai există un stat în care puterea să ignore orice deziderat al societății precum Ucraina președinților Kravciuk, Kudjma, Iușcenko, Ianukovici și Poroșenko. Această fidelitate nefastă față de tradiția sovietică oregăsim în majoritatea statelor înființate în 1991 și, cu speranța că nu vă voi supăra prea mult, singurele state în care există un fel de dialog al puterii cu masele sunt Bielorusia lui Lukașenko, Tadjikistanul lui Emomali Rahmon care tocmai a devenit președinte pe viață și Rusia lui Putin. Existența acestei relații nu echivalează cu caracterul democratic al acestor regimuri, nici măcar cu diminuarea corupției endemice, moștenită și aceasta de la partocrați. Lukașenko a avut și continuă să aibă o bază socială reală, a făcut apel la patriotismul local, la resentimentele antioccidentale și la dimensiunea panslavistă și s-a dovedit suficient de persuasiv pentru a supraviețui încercărilor de export a revoluției dinspre Polonia și Țările Baltice și presiunilor dinspre Kremlin, care nu l-a susținut decât ca pe un aliat inevitabil. Pentru a evidenția natura reală a parteneriatului ruso-bielorus, vă reamintesc de afacerea Uralkali. La rândul său, Putin a avut și va continua să aibă susținerea unor largi categorii sociale câtă vreme retorica sa fundamntată pe apărarea națiunii împotriva inamicilor interni și externi va avea argumente minime, pe care lumea liberă continuă să i le ofere, din rațiuni economice și politice. Faptul că acești leaderi nu spun națiunilor proprii ceea ce ne-am dori sau că direcția în carele conduc estegreșită este o altă problemă, iar rezolvarea ei ar presupune o schimbare majoră a opticii decidenților din europeni și nord-americani, în sensul renunțării la a vedea în aceste națiuni doar potențiali consumatori. Dealtfel, în ceea ce-l privește pe domnul Putin, cred că vina sa este mai mare față de Rusia decât față de Ucraina.
Aminteați pe bună dreptate că președintele Putin pune la îndoială legitimitatea statalității Kazahstanului și a altor republici vecine și în nici o împrejurare nu voi nega dreptul unei națiuni la autodeterminare și la organizare politică în conformitate cu opțiunile sale liber exprimate. Dar ce stat este Azerbaidjan, unde puterea tatălui se transmite fiului, iar alegerile au rolul unei confirmări formale? Ce fel de stat este Kazahstanul, unde președintele Nazarbaev este la putere din 1991, iar resursele energetice și minerale ale țării sunt controlate de ginerele său Timur Kulibaiev, cel care a preluat în treacăt și grupul Rompetrol, pe care încearcă să-l transfere unei companii chineze? Să revenim la Ucraina, stat aflat la extremitatea vestică a fostei Uniuni Sovietice și în care puterea a jonglat cu valorile democratice și opțiunile proeuropene.
Aprecierea dumneavoastră conform căreia exterminarea propriei populații ar putea justifica o intervenție militară externă aproape că se probează în acest caz. Statul este prea slab pentru a trece la exterminarea în masă a locuitorilor, dar le-a ignorat sistematic drepturile și interesele, cu complicitatea cel puțin morală a partenerilor de ocazie, ruși, europeni sau americani. Unica rațiune a puterii publice a constat în satisfacerea intereselor clanului care o deținea, tendință pe care schimbările din 2014 nu au afectat-o în vreun fel.
Aceia care azi proclamă caracterul inviolabil al frontierelor Ucrainei nu au avut nimic de spus atunci când fiicele Ucrainei au devenit obiectul predilect al traficului de persoane sau când sute de mii de ucraineni au alimentat forța de muncă nefiscalizată prin Rusia sau Europa Centrală, sau când afacerile oligarhilor locali au contaminat funcționalitatea economiilor din Europa Centru-Orientală. Președintele Kudjma a fost acuzat de a fi ordonat asasinarea unui ziarist, inclusiv cu înregistrări ambientale, dar nu știu să figureze pe vreo listă de persoane sancționate sau urmărite de justiție, iar afacerile ginerelui său Pinciuk au afectat și industria metalurgică românească.
Sumarizând conduita unor astfel de oameni de stat, ce relevanță mai are faptul că, deși este cunoscută falia care-i separă pe locuitorii din est de cei din vestul Ucrainei, regimurile care s-au perindat la conducerea țării au încercat prin toate mijloacele să alimenteze climatul de ostilitate și competiție politică, pentru că doar într-o astfel de atmosferă autoproclamatul lor centrism devenea răul acceptat de toți. Cunoașteți rețeta, s-a aplicat și în România anilor 90. Îndată după transferul cam confuz al puterii către o administrație provizorie, a apărut zvonul care ar fi putut fi o provocare externă, că ordinea în regiunile din sud-est va fi asigurată de o firmă americană de specialitate. Odată cu începutul acțiunilor secesioniste, oligarhii au ridicat propriile armate, sub stindardul patriotic al batalioanelor de voluntari, iar președintele ales a patronat bombardarea așezărilor civile și a proclamat combaterea secesiunii ca operațiune antiteroristă, imitând cu totul exemplul domnului Putin din 1999. Dealtfel, același președinte nu a avut ulterior vreo dificultate morală de a încheia cu foștii teroriști cele două acorduri de la Minsk, fără ca suporterii săi interni sau externi să reclame această incompatibilitate. Mai mult, cu așa-zisul inamic dincolo de frontiere, cu mii de refugiați din calea luptelor și cu economia ruinată, clanurile reunite în Blocul Poroșenko provoacă demisia guvernului, iar ultima performanță a celui de care se legau speranțele alegătorilor în 2014 este numirea unui procuror general care nu estenici măcar jurist. Iată alt exemplu al manierei în care noile autorități de la Kiev instrumentalizează destinul unui cetățean aflat în serviciul țării sale, cel al pilotului Nadejda Savcenko, care abia eliberată din detenția ilegală a Rusiei riscă să devină un instrument politic al doamnei Iulia Timoșenko. Cunoașteți tehnica, potentați ai regimurilor totalitare sau oficiali corupți se legitimau prin patronajul asupra unor simboluri naționale, sportivi sau oameni de știință. Este regretabil că doamna Savcenko și oameni ca defunctul Alexei Mozgovoi n-au înțeles că nu trebuiau să se afle în tabere diferite și că aveau un adversar comun, sistemul care a spoliat Rusia și Ucraina și care are numai de câștigat de pe urma cronicizării unui conflict interetnic.Este oare acesta un comportament specific victimei unei agresiuni?
În altă ordine de idei, au locuitorii din Crimea, Donbas sau Lviv motive să-și pună prea multe speranțe îîn suportul unui astfel de stat? Știu că problema relațiilor între stat și societate nu este specifică doar spațiului ex-sovietic și că punerea în cauză a unor norme și loialități ridicăriscuri incalculabile în momentul de față, dar pericole încă și mai mari vor apărea dacă lumea va continua să ignore realitatea din frica de schimbare sau vacăuta să se refugieze în conformismul prejudecăților. Se prea poate ca președintele Putin să ducă o politică de brigandaj în relație cu statele vecine, dar inamicii săi externi adaugă la brigandaj și ipocrizia. Dealtfel, opinia publică și chiar cea politică europeană a început să-și piardă entuziasmul pentru revoluții, dovadă referendumul din Olanda în legătură cu acordurile cu Ucraina și mai ales votul Adunării Naționale a Franței în favoarea ridicării sancțiunilor împotriva Rusiei. În legătură cu valențele noi pe care le-a căpătat agresiunea ca instrument de acțiune în relațiile dintre state sau entități politice nonstatale, vă recomand să urmăriți cu atenție cazul Franței, căreia nu i se contestă frontierele, dar i se întâmplă tot felul de catastrofe aparent inexplicabile. Manageri cu viziune și înzestrați cu curajul unor abordări economice necanonice dispar în accidente ciudate de avion așa cum s-a îmtâmplat cu domnul de Margerie, atentate teroriste subminează încrederea în instituțiile statului, zvonurile unui posibil faliment zdruncită piața franceză de capital, iar extrema stângă ineficientă politic blochează țara și eventuala reformă a legislației muncii. Știu că Franța și-a prezervat o serie de slăbiciuni instituționale, dar cadența evenimentelor sugerează un interes în limitarea posibilităților acesteia din urmă de a promova o politică externă independentă sau de a se implica în consolidarea proiectului european. Omuleții verzi ai domnului Putin nu sunt singurii competitori ai Europei, ei pot face echipă cu gulere albe și cu brigăzi roșii. La rândul lor, promotorii integrării europene au înțeles în sfârșit că trăim într-o lume multipolară, iar însuși șeful Comisiei Europene va participa la lucrările Forumului Internațional de laSankt Petersburg din 16-18 iunie. Este mai bine ca Rusia și Europa să facă echipă în noile confruntări care se profilează, așa cum s-a întâmplat în 1812 și 1945.
În egătură cu problema șantajului ca instrument de negociere, sunt nevoit să vă dau din nou dreptate. Într-adevăr, majoritatea acordurilor internaționale din ultimele decenii se finalizează prin acte de șantaj sau intimidare, de aceea sunt și atât de șubrede. Goana după succes cu orice preț care a dominat lumea corporațiilor și în ultimă instanță a impus decizii care au amplificat efectele crizei economice s-a transmis și mediului politic. Oportunismul a fost prea de multe ori luat drept forță, iar eludarea normelor a devenit marcă a spiritului proactiv. Sub aceste auspicii și în succesiunea unor interminabile conciliabule s-a blocat proiectul european, fiecare lună mai înseamnă negocierea unor noi acorduri cu Grecia, despre care știm cu toții că vor fi încălcate, reglementările bugetare asumate prin tratate sunt eludate în aplauzele alegătorilor nostalgici după vechea prosperitate și confortul social pierdut. În aceste împrejurări, ce relevanță mai au încălcările unor norme asumate de președintele Putin, dacă însăși lumea care le-a generat le relativizează? Timpurile s-au schimbat, domnule Leibovici, trăim epoca lui ”America First” și a revirimentului aspirațiilor imperiale, în care nu mai vorbim de agresiuni sau frontiere, ci de o continuă poveste despre bani și putere. Pentru a nu încheia într-o notă prea pesimistă, actualitatea ne rezervă un moment de amuzament, amenințările lansate de președintele Putin la adresa României și Poloniei. Chiar dacă dezaprob politicile sale, am recunoscut mereu inteligența bătrânului Putin, iar oamenii inteligenți au simțul umorului. Vă puteți da seama cât de serioase sunt astfel de riscuri, câtă vreme în România și Polonia sunt atâtea active economice controlate de entități rusești, unele din ele situate chiar în preajma inutilelor instalații ale scutului anti-rachetă. Vorbeați de corupția centralizată a regimului Putin, dar din păcate afaceri precum instalația acelor stații de interceptare și achizițiile de armament avute în vedere de statele central-europene îi fac invidioși pe Nikolai Șamalov și Arkadi Rotemberg. În concluzie, cred că nu ar trebui să ne tocim săbiile luptând cu autoritarismul reprezentat azi de regimul Putin, pentru că la adăpostul acestei ținte false se ascund dușmani ai libertății mai periculoși prin aceea că se proclamă apărătorii acesteia.
@ Florian Dumtru Soporan
Niţel contradictorie afirmaţia Domniei Voastre: „Un om inteligent-are simţul umorului !” cu: „Sunt nevoit să recunosc CU AMĂRĂCIUNE,că aveţi dreptate”-faţă de argumentaţia Domnului Alex.Leibovici !
Acum,la subiect. Aţi afirmat,în prea lunga disertaţie de mai sus,care mie,ca cititor de altă specialitate decât cea de analist politic şi istoric-mi s- părut o poziţie uşor şi indirect-„pro-putinista”-prin atacarea adversarilor şi adversităţilor lui.
Iată o afirmaţie ,din textul Dvs.:
„Tentativele de mediere între puterea legală şi protestatari iniţiate de diplomaţi europeni şi americani au fost ANTERIOARE,(subl.mea), primelor iniţiative ruse în Crimea”
Există date şi documente certe, că pregătirea actelor de agresiune a Rusiei,împotriva Ucrainei, a fost elaborată şi drăgăliţă,în birourile serviciilor secrete,şi nu numai,chiar la nivele foarte înalte,inclusiv în capul lui Putin, cu destul de mult timp,înaintea producerii Revoluţiei Demnităţii din Kiev, şi deci nu a fost o reacţie spontană a Kremlinului-cu ocazia acestui eveniment!
Maşinăria propagandistică rusă a lucrat intens,şi doar a aşteptat o ocazie favorabilă.
Cu ocazia impliniriia a 230 de ani de unificare a Crimeei cu Rusia,au apărut,în 2013 (deci înainte de Maidan), fotografii şi documente,care anunţă viitoarele intervenţii agresive. Vezi: https://charter97.org/ru/news/2016/3/2/193542/
Există şi alte numeroase fapte şi documente,care susţin „premeditarea”,cum ar fi:
http://censor.net.uă/news/3289/zagovor_s_tselyu_zahvata_kryma_rossieyi_nachalsya_v_yanvare_201
http://obozrevatel.com/politics/63048-razvedka-obnarodovala-dannyie-o-podgotovke-rossii-k-okkupatsii-kryima.htm
Că Putin a fost(blând spus), un mincinos,-iată dovada,-în care Putin afirmă că „verzişorii” nu sunt ruşi: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=b0Z8ymyhx8A
Şi în acelaşi moment, declaraţia unui comandant al „verzişorilor”,că sunt din armata rusă:
http://aillarionov.livejournal.com/638280.html !!
@Florian Dumitru Soporan
> Este mai bine ca Rusia și Europa să facă echipă în noile confruntări care se profilează, așa cum s-a întâmplat în 1812 și 1945.
La ce anume echipe şi confruntăti din 1945 vă referiţi? V-aş ruga să răspundeţi cât mai focalizat posibil.
Răspund cu plăcere la întrebarea referitoare la episoadele de parteneriat între Rusia și Europa la care m-am referit în comentariul anterior. În 1945, Rusia și Europa, în accepțiunile instituționale de atunci, alături de Statele Unite ale Americii, au obținut victoria în Cel de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă eliberarea de sub dominația Germaniei naziste a însemnat pentru statele Europei Centrale și de Sud-Est integrarea forțată în sfera de influență a Uniunii Sovietice și implicit o nouă experiență totalitară, momentul nu trebuie minimalizat sub impresia unor abordări revizioniste sau al unor impulsuri care-i pot face pe cei obișnuiți cu beneficiile libertății să deteste Rusia mai mult decât își prețuiesc drepturile. În 1812, Rusia țarului Aleksandr I s-a aflat alături de Anglia lui Pitt în combaterea Franței napoleoniene, expresia autoritară a Revoluției Franceze. Dealtfel, în secolul al XVIII-lea, Rusia țarinelor Elisabeta și Ecaterina a II-a a fost o componentă esențială a echilibrului de putere, așa cum în prima parte a Primului Război Mondial, aceasta s-a aflat alături de puterile liberale ale Antantei..
@Florian Dumitru Soporan
Vă mulţumesc pentru răspuns.
>În 1945, Rusia și Europa, în accepțiunile instituționale de atunci, alături de Statele Unite ale Americii, au obținut victoria în Cel de-al Doilea Război Mondial.
Vă referiţi, desigur, la URSS şi nu la Rusia. Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi cu „în accepțiunile instituționale de atunci”. În care accepțiuni instituționale lucrurile ar arăta invers? Au fost sau nu învinse Germania nazistă şi aliaţii ei?
>Chiar dacă eliberarea de sub dominația Germaniei naziste a însemnat pentru statele Europei Centrale și de Sud-Est integrarea forțată în sfera de influență a Uniunii Sovietice și implicit o nouă experiență totalitară, momentul nu trebuie minimalizat sub impresia unor abordări revizioniste sau al unor impulsuri care-i pot face pe cei obișnuiți cu beneficiile libertății să deteste Rusia mai mult decât își prețuiesc drepturile.
Ce vreţi să spuneţi exact, oare ce nu trebuieşte minimalizat şi ce-i cu „impulsurile” contra Rusiei (în fapt URSS) a celor care preţuiesc libertatea?
Spuneţi cumva că poporul român trebuie să-i fie recunoscător URSS pentru că a impus României comunismul, pentru o lungă perioadă de timp, folosind pretextul eliberării acesteia de sub Germania nazistă? Oare nu este justificat ca URSS să fie detestată de români pentru ce a făcut din ţara lor?
În atenția domnului Victor Manta!
Evident că, sub aspect formal, atât Rusia cât și Europa nu figurează în declarațiile de război și în tratatele de pace prin care s-a pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Totuși, Uniunea Sovietică a preluat parțial succesiunea fostului Imperiu Rus chiar și prin angajamente bilaterale, așa cum au fost înțelegerile referitoare la tezaurul și patrimoniul cultural românesc transferat în Rusia pe durata Primului Război Mondial, iar Federația Rusă este succesoarea fostei Republici Sovietice Socialiste Federative Ruse. În ceea ce privește Europa, filiația instituțională este mai puțin formală, dar parteneriatul între Marea Britanie, Franța Liberă și guvernele în exil ale țărilor ocupate a fost o premisă a construcției europene.
Ași fi ultimul sau, cu permisiunea dumneavoastră, printre cei din urmă, care să pretind că națiunile sau indivizii trăitori în Europa Centru-Orientală ar avea motive să fie recunoscători pentru ceva Uniunii Sovietice. Aceasta nu diminuează meritele pocelor 120 de comunități etnice aflate între frontierele Uniunii Sovietice, victime ale experimentului comunist cu câteva decenii înaintea națiunilor din proximitate, în victoria asupra puterilor Axei. Știți desigur că restituirea istoriei comunismului a fost afectată de excese vizând minimalizarea contribuției acestor popoare la succesul Națiunilor Unite și chiar reabilitarea unor aliați sau susținători ai Germaniei Naziste din perspectiva anticomunismului pe care l-au profesat. În legătură cu aceste aspecte invocam necesitatea unor abordări prudente și oneste și sunt convins că un entuziast al științelor exacte ca dumneavoastră evaluează la justa dimensiune riscurile exceselor.
Un excelent sfat al Stimatului Domn Florian Dumitru Soporan:- „evaluarea la justa dimensiune a riscurile exceselor” -dar cu adresa greşită !
Adresa corectâ ar fi fost:către Putin !
@Florian Dumitru Soporan
>Evident că, sub aspect formal, atât Rusia cât și Europa nu figurează în declarațiile de război și în tratatele de pace prin care s-a pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial.
Suntem de acord, deoarece Rusia nu exista în anul 1945 din anul 1922, iar Europa a fost şi este un continent, şi nu o ţară.
>Totuși, Uniunea Sovietică a preluat parțial succesiunea fostului Imperiu Rus chiar și prin angajamente bilaterale, …
A făcut-o, cu consecinţe cunoscute, dar nu văd ce influenţă a avut acest fapt tocmai peste 20 de ani, adică în 1945.
> … iar Federația Rusă este succesoarea fostei Republici Sovietice Socialiste Federative Ruse.
Nici aici nu văd influenţa unui fapt care s-a produs după cam 45 de ani asupra celor întâmplate în 1945.
>În ceea ce privește Europa, filiația instituțională este mai puțin formală, dar parteneriatul între Marea Britanie, Franța Liberă și guvernele în exil ale țărilor ocupate a fost o premisă a construcției europene.
De aici ar rezulta că vorbiţi nu despre Europa, ci despre Uniunea Europeană. Aceasta nu exista nici ea în 1945.
>Ași fi ultimul sau, cu permisiunea dumneavoastră, printre cei din urmă, care să pretind că națiunile sau indivizii trăitori în Europa Centru-Orientală ar avea motive să fie recunoscători pentru ceva Uniunii Sovietice.
Şi aici suntem de acord.
>Aceasta nu diminuează meritele pocelor 120 de comunități etnice aflate între frontierele Uniunii Sovietice, victime ale experimentului comunist cu câteva decenii înaintea națiunilor din proximitate, în victoria asupra puterilor Axei.
Este un subiect diferit. Meritele tuturor etniilor/popoarelor sovietice pe fronturile de luptă au fost egale, şi atunci când au fugit în panică, sau intenţionat, din faţa ocupantului nazist, şi atunci când l-au gonit până la Berlin. Folosirea ca ostateci de Stalin şi ai săi a rudelor militarilor aflaţi pe front şi efectul detaşamentelor de îngrădire (zagraditel’nye otriady), ce trăgeau în compatrioţii lor de pe front care se retrăgeau din faţa duşmanului, s-a făcut de asemeni fără deosebiri etnice.
>În legătură cu aceste aspecte invocam necesitatea unor abordări prudente și oneste și sunt convins că un entuziast al științelor exacte ca dumneavoastră evaluează la justa dimensiune riscurile exceselor.
Privilegiul de a vorbi despre trecut consistă în aceea că nu putem schimba cele întâmplate.