Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.
O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…
Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!
Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.
Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.
Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!
Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.
De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.
Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?
Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.
Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.
În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.
Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.
Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.
Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.
Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.