între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum
eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unul nonagenar pe care
el şi-a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
„o uşă care se deschide şi se închide la loc” –
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare