Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
A doua zi m-am dus la întâlnire, fără însă să-mi fac iluzii. Nu ştiam dacă studenta cunoscută în seara precedentă îşi va ţine promisiunea şi, mai ales, nu ştiam …. cum va arăta la lumina zilei. Îmi era chiar dificil să-mi reprezint cu exactitate chipul ei; de n-ar fi fost locul dinainte stabilit, ar fi existat riscul de a nu o recunoaşte, dacă aş fi întâlnit-o întâmplător pe stradă. Îmi aminteam despre ea doar că e blondă, că seara arată bine, în fine, că are o siguranţă de sine care te izbeşte din primul moment.
Duminică n-am zărit-o în faţa teatrului unde stabilisem locul de întâlnire; m-am apropiat de intrare şi dintre coloanele ce o străjuiesc s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit fata care privea expoziţia de fotografii de acolo. Am recunoscut-o şi m-am bucurat că venise, pentru că arăta chiar mai bine decât mă aşteptam !
Veronica a venit atunci la întâlnire. A venit, poate pentru că afară era o zi frumoasă, sau pentru că era şi ea liberă, după o săptămână de muncă intensă, ori pentru că a făcut cunoştinţa unor tineri curtenitori şi puţin obraznici, dar simpatici în ansamblu.
După primele cuvinte de salut, ne-am înţeles uşor asupra felului în care urma să ne petrecem timpul în după-amiaza aceea: Veronica s-a oferit să mă conducă, pe jos, până la Parcul de cultură şi odihnă, unde se organizau, după tradiţie, serbările toamnei.
A ţinut însă să-mi arate mai întâi Insula de piatră, loc de refugiu preferat al ei şi al altor tineri de aici, un cartier cu vile frumoase şi multă verdeaţă, a precizat ea. M-am lăsat repede convins de propunerile noii cunoştinţe şi am pornit încet pe bulevardul Kirov.
Veronica îşi îndeplinea cu mult zel, nu lipsit de farmecul improvizaţiei, rolul asumat de bună-voie de a-mi servi drept ghid. Explicaţiile şi amănuntele pe care mi le furniza – în legătură cu semnificaţia unui monument, cu istoria unei case în care a locuit Tolstoi, sau a unei construcţii ce data din epoca lui Petru cel Mare – îmi dezvăluiau viul ei interes şi ataşament faţă de acest oraş.
* * *
Când, traversând un pod monumental, am ajuns la Insula de piatră, am avut, într-o clipă, revelaţia toamnei nordice. Veronica mă condusese într-o insulă care este un fel de prelungire a parcului de odihnă, alcătuind un cartier-parc cu vegetaţie abundentă şi cu multă linişte. Culorile sunt impresionante … copacii, mai ales, par mistuiţi din interior de un puternic incendiu cromatic. Ceea ce vedeam contrazicea toate părerile mele despre toamna nordică: cele mai neînchipuite nuanţe de galben, portocaliu, roşu sau brun smălţuiesc covorul verde-intens al toamnei, hrănit din belşug de ploile mărunte şi dese ale Nordului. În unele locuri, frunzele sunt roşii ca focul, în altele au împrumutat galbenul pal al lămâii; intensitatea culorilor la această latitudine nordică e uimitoare. Înainte de a cădea, frunzele absorb, într-un ultim efort, cele din urmă picături de lumină şi culoare, dăruite de razele soarelui.
„Cine vrea să simtă tinereţea, elanul vital al primăverii, să vină în ţara mea; cine vrea să asiste la reprezentaţia de adio a anotimpurilor calde, să poftească toamna aici”!, îmi spun eu, cuprins de beţia culorilor.
În joacă, toamna schimbase, ici şi colo, identitatea plantelor. Pe unele le vopsise cu pensula, din nou, în degradé, altora însă nu avusese timp să le mai restituie frunzele, lăsând să se vadă conturul crengilor vânjoase, cu podoabe rărite, asemenea unor decoruri de teatru după multe reprezentaţii.
De câteva momente mergeam, tăcut, alături de Veronica, ascultând foşnetul, ireal de puternic, al frunzelor adunate în stoluri şi pregătindu-se parcă pentru drumuri lungi.
Veronica culege de pe jos o frunză şi-mi arată nervura ei ciudată. Totul e, într-adevăr, surprinzător, în această insulă, în care mă conduce o rusalcă … Un ochi de apă, înconjurat de florile toamnei, ne cheamă în mod irezistibil să-i admirăm oglinda limpede. Veronica zăreşte un copac doborât de trăsnet sau de bătrâneţe şi se aşează să împletească o coroniţă din florile culese din jur: „Am rămas cu această deprindere din copilărie”, îmi explică. Privesc lacul miniatural şi-mi pare un acvariu ceva mai mare: apa cristalină reflectă copacii şi florile din parc, stilizându-le uşor conturul. Imaginile tremurânde şi frânte din apă, întretăiate de reflexele undelor şi amestecate cu vegetaţia din fundul lacului, creează un tablou răsturnat, instabil şi mai bogat, al realităţii şi parcă vor să ne hipnotizeze, prin mişcările lor lente, continue.
Valuri de muzică, aduse de adierea vântului de seară, tulbură liniştea insulei şi ne vestesc apropierea parcului de odihnă. Veronica mă conduce spre un alt pod şi, după ce-l traversăm, ne trezim în plină sărbătoare: aici, la frumuseţile naturii, oamenii au adăugat altele: ghirlande de flori şi de becuri, estrade pe care se produc artiştii amatori şi profesionişti, ringuri de dans, variate jocuri distractive pentru tineret. La marginea de nord-vest a parcului se zăreşte o întindere albastră ce se împreună cu cerul: e Golful Finic; în direcţia mării se ridică spre cer trepte şi statui: marele stadion Kirov, îmi explică noua mea cunoştinţă.
Ne lăsăm înghiţiţi de acest tumult sărbătoresc şi împreună cu ceilalţi ascultăm, privim, aplaudăm. Pentru ca Veronica să vadă mai bine un amănunt de pe scenă o ajut să se înalţe, cuprinzându-i mijlocul şi săltând-o uşor. Alteori ne apropiem capetele, spre a privi amândoi prin acelaşi culoar vizual, format printre spectatorii din faţa noastră; obrajii noştri se ating uşor. Ne cumpărăm pălării de carnaval şi ne lăsăm furaţi de ritmul unui dans; aflu că Veronicăi îi place mult să danseze. Ne oprim apoi la un stand cu diverse gustări şi produse de cofetărie să mâncăm îngheţată, foarte gustoasă aici. Din iniţiativa Veronicăi, ne antrenăm în jocuri distractive organizate pentru tineri…
Când s-a făcut târziu, am hotărât de mai multe ori să plecăm, dar mereu intervenea câte ceva care ne reţinea – un nou joc, o nouă tentaţie. În cele din urmă, Veronica m-a prins de mână şi mi-a spus hotărâtă:
– Haide, că se încuie uşa la cămin !
Am pornit, încet, pe o alee. M-am oprit lângă un copac şi, ţinând-o de mână, i-am împărtăşit impresia finală:
– A fost frumos în seara asta, Veronica, foarte frumos. Mulţumesc !
Am cuprins-o cu braţele şi am sărutat-o. Ea, surprinsă, a fugit câţiva paşi …
– O seară frumoasă trebuie să se încheie frumos, am continuat eu, luând-o de braţ.
– Aşa e toamna aici, iar astăzi vremea a fost minunată.
– Totul a fost aproape ca în basme ! am întărit eu.
Am continuat să comentăm momentele plăcute sau de senzaţie din seara aceasta. La despărţire i-am propus, şi ea a fost de acord, ca a doua zi să ne ducem împreună să-i comunicăm medicului că întâlnirea cu el devenise de prisos.
* * *
În ziua următoare, ne-am întâlnit în faţa aceluiaşi teatru şi ne-am dus împreună la amicul meu, doctorul; locuia relativ aproape.
– Ce surpriză ! a exclamat el, când ne-a văzut intrând amândoi.
După ce am dat curs invitaţiei de a ne aşeza, iar el a schimbat câteva amabilităţi cu Veronica, n-am mai avut răbdare şi am intervenit în conversaţia lor:
– Să ştii că am venit împreună, pentru că Veronica doreşte să-ţi spună ceva …
– Sunteţi ca doi porumbei, vă trădează înfăţişarea … a anticipat doctorul iniţiativa noastră; bănuiesc ce vrea să-mi comunice. Mai bine îi spun eu ceva ei: am o prietenă, de aceea nu am fost liber ieri ! Şi dacă mai staţi puţin, mergem împreună, să vă cunoaşteţi: am o întâlnire cu ea peste o jumătate de oră.
Veronica s-a învoit. Prietenul meu era acum curios să afle amănunte de la mine. După ce Veronica a făcut cunoştinţă cu Marina, studentă la Politehnică, au pornit împreună – hotărâsem să mergem cu toţii la un cinematograf din apropiere –, iar noi, băieţii, le-am urmat, stând de vorbă.
– Ţi-am spus eu că ai să-mi mulţumeşti ? a conchis prietenul meu, după ce i-am povestit pe scurt cum a decurs prima întâlnire.
De atunci, m-am văzut mereu cu Veronica. Ne plimbăm, mergem la câte un film, stăm de vorbă. Ne simţim, în continuare, bine în aceeaşi companie …
Îmi aminteam că, din primele momente ale sosirii mele aici, ni se recomandase – spre a învăţa mai bine limba – să mergem cât mai des la teatru şi la cinematograf, dar nu singuri ! Ultima precizare o găseam pe deplin justificată şi căutam să o pun în practică …
Cu aceste gânduri am început prietenia cu Veronica, dar şi cu unele „principii sănătoase”, aduse de acasă, între care se număra şi convingerea că e mai bine să evit complicaţiile sentimentale într-o ţară străină. „Veronica este o fată frumoasă, isteaţă, ambiţioasă. Întâlnirile şi discuţiile cu ea sunt agreabile” – la atât se reduceau aprecierile şi intenţiile mele.
* * *
Una dintre primele noastre discuţii mai vii a fost stârnită de un film având ca erou principal un tânăr medic. Din aprecierile Veronicăi asupra filmului, se vedea că ea nutrea o puternică pasiune pentru viitoarea ei profesie. Vorbea cu mult patos despre medicină, pe care însă o prezenta ca un fel de profesie supremă; de aceea n-am putut să nu-i împărtăşesc şi rezervele mele faţă de această sferă a ştiinţei aplicate, explicându-i că, în ce mă priveşte, mă simt atras de disciplinele teoretice, care deschid un orizont mai larg.
– Totuşi, satisfacţiile pe care ţi le aduce medicina sunt fără egal ! a fost de părere Veronica; vezi imediat roadele muncii tale; recunoştinţa oamenilor, a majorităţii pacienţilor, e impresionantă, a argumentat ea.
– Da, este o satisfacţie să vindeci. Dar dacă ai fi încercat imensa bucurie pe care ţi-o aduce o cercetare ce poate reprezenta o contribuţie, cât de mică, la efortul de cunoaştere făcut de omenire, n-ai mai fi atât de categorică, i-am replicat eu.
– Depinde şi de preferinţe, a intervenit, conciliantă, Veronica. Mie nu mi-ar plăcea să lucrez într-un laborator, a recunoscut ea cu sinceritate. Cu pacienţii duci o muncă vie, fiecare constituie un caz aparte. Oamenii sunt mereu alţii, în mijlocul lor mă simt în largul meu.
Contrastul dintre chipul ei nordic, visător, ce pare că pluteşte pe deasupra lumii, şi cultul pentru medicină, cu rezultatele ei concrete şi satisfacţiile imediate, mă determină să insist, la rându-mi, şi să duc gândurile până la capăt.
– E o profesie nobilă, recunosc, bineînţeles practicată aşa cum o înţelegi tu şi nu comercializată. Totuşi, îţi oferă un câmp de realizare mai limitat. Am în vedere cazul în care te mărgineşti la practica medicală, cum înclini tu …
– Înclin, pentru că mă atrage. Nu acesta e esenţialul ?
– Şi ai de gând să fii toată viaţa un practician ?
– Am aflat, de la o asistentă, că profesoara Dobrânina ar vrea să mă oprească la catedra ei.
– Aveam în vedere şi alte perspective …
– Mie îmi place să fiu realistă !
– Totuşi, urmăreşti să realizezi ceva în viaţă, ai o dorinţă, un ţel, nu ? Şi acesta înseamnă realism, mă înfierbânt eu.
Veronica a mai făcut câţiva paşi alături de mine, înainte de a-mi răspunde. Eram în parcul din jurul cinematografului în care văzusem filmul. Mergeam în tăcere; deodată Veronica spune, rar şi apăsat, afectând un ton solemn:
– Da, am un ţel: să obţin premiul Nobel !
Nu mă aşteptam la o asemenea declaraţie, care suna oarecum a batjocură. O privesc şi văd că zâmbeşte. Îi spun cu reproş:
– Nu asta doream de la tine …
– Ţi-ar fi plăcut să răspund că vreau să devin asistentă, conferenţiară, profesor universitar, că vreau să scriu tratate ? Ştiu că asta aşteptai – ei bine, le-am rezumat în câteva cuvinte !
Prin răspunsul ei, Veronica m-a dezarmat: gândurile mele erau pentru ea o carte deschisă. A procedat însă cu tact şi nu şi-a exploatat succesul.
La despărţire, m-a rugat să nu mai avem întâlniri aşa dese: era abonată la un ciclu de concerte ale filarmonicii.
– Credeam că ai să invoci serviciul …
– Am serviciu în timpul verii şi la începutul anului universitar, lămureşte ea. După aceea nu mai pot lucra, trebuie să învăţ … Mai înlocuiesc, din când în când, câte un medic absent.
Portretul Veronicăi se completa repede: o fată cu personalitate, care-şi cunoaşte drumul în viaţă, fiind dotată cu o pronunţată inteligenţă realistă şi având convingerile ei, pe care ştie să şi le susţină nu numai cu argumente de ordin logic, ci la nevoie şi cu arma ironiei. Ea inspira admiraţie pentru personalitatea ei bine conturată.
O preţuiam, mă înţelegeam cu ea în tot mai multe privinţe. Şi pe măsură ce ne cunoşteam, eram parcă surprinşi şi tulburaţi de corespondenţele ce existau între noi … aceste apropieri ne învăluiau într-un aer comun.
* * *
Sâmbătă, când ne-am întâlnit din nou, mi-a vorbit cu entuziasm despre concert şi mai ales despre opera şi viaţa lui Ceaikovski – marea ei preferinţă în materie de muzică. M-a izbit şi faptul că ştia o mulţime de amănunte din „biografia medicală” a compozitorului ei preferat: de ce boli a suferit, prin ce procedee s-a vindecat etc. Ne-am plimbat până spre seară, profitând de generozitatea acestei toamne târzii. Pentru că se împlinea o lună de la prima noastră întâlnire şi, cum tocmai luasem bursa, mi-am permis luxul de a o invita să cinăm împreună. A acceptat cu plăcere invitaţia mea şi ne-am oprit la un restaurant din apropiere.
Am căutat să comand – cu acordul ei – feluri de mâncare cât mai apropiate de cele româneşti; am cerut şi vin importat de la noi … Apoi, am început să discutăm despre specificul bucătăriilor naţionale şi preferinţele noastre culinare.
În seara aceasta se crease o atmosferă intimă şi degajată, ca între doi prieteni buni care lasă la o parte orice griji, pentru câteva ore ce şi le dăruiesc lor, numai lor.
Când ridicăm paharele, o întreb:
– Pentru ce să bem ? Pentru prietenia noastră ! propun tot eu.
Veronica mă priveşte câteva clipe, zâmbind. Urmăresc chipul ei blond, de zână nordică; pare că ezită un moment, apoi propune, surâzând, o completare, arcuind întrebător sprâncenele:
– Pentru ca prietenia noastră să fie eternă ! … Vrei ?
– „Eternă” ? întreb eu surprins.
– Da, întăreşte ea, privindu-mă drept în ochi. Zâmbetul, menit parcă să ascundă o incertitudine, îi stăruie pe faţă …
– Bine, pentru ca prietenia noastră să fie eternă ! E ca un legământ ! o previn.
Prietenia noastră ne apropiase mult în această lună, dar completarea propusă de Veronica a fost neaşteptată: „eternă” ! Era mult, era totul !
Am discutat mult cu Veronica în seara acestei prime „aniversări”, într-o atmosferă de comunicare deschisă, de intimitate: o priveam cum îmi zâmbeşte şi din gesturile ei înţelegeam că se simte bine alături de mine, că-i face plăcere să-mi împărtăşească ce simte şi ce gândeşte. O priveam stăruitor şi eram uimit de uşurinţa cu care ne înţelegeam, ne apropiam sufleteşte.
Urarea ei punea în evidenţă unele trăsături comune personalităţilor noastre, pe care Veronica le-a sesizat cea dintâi. „Prietenia noastră să fie eternă !” Ea voise atunci absolutul; gândul ei, izvorât dintr-o dorinţă sinceră – de o sinceritate totală –, privea prietenia noastră la modul ideal şi nu putea fi decât eternă. Reacţia Veronicăi fusese spontană şi se declanşase într-o clipă de bucurie nereţinută, când mă privea cu speranţă şi încredere deplină: de la mine pornise iniţiativa de a marca evenimentul, eu propusesem să ridicăm paharul pentru prietenia noastră …
Reacţiile Veronicăi, felul ei de a gândi, dorinţa ei de a lega o „prietenie eternă” au constituit pentru mine o revelaţie. Mă gândeam deseori, prin contrast, la fetele cunoscute aici înainte de a o fi întâlnit …
Va urma…