Turnul BaratieiLa Baratie exista pe peretele din stanga, imediat langa intrarea in biserica, un crucifix pe care Christos apare neasteptat de voinic. Fiecare din noi se apropie de istoria sacra cu sensibilitatea sa proprie. Exista o biserica catolica in New York, chiar la capatul sudic al Manhattanului, in care cele paisprezece statiuni ale Caii Crucii par plasmuite de vreun mester ardelean: seamana cu icoanele pe sticla din Maramures sau din Bihor. De fapt autorul lor este un artist irlandez, care nu ne-a cunoscut tara. Uneori exista canale subtile de comunicatie intre artisti care nu se cunosc, dar au sensibilitati apropiate.
Turnul Baratiei si zidul acela care pare de cetate ardeleneasca, cu tot soiul de camari boltite…. va fi fost la inceput zidul de jur imprejur? Cetatea Catolica din Cetatea lui Bucur? Sa spun drept, biserica imi pare destul de urata arhitectural, dar este incarcata de istorie.
Pe peretele din dreapta, inspre altar, exista o placa de marmura asezata in memoria episcopului Angelo Parsi. Titlurile sale ecleziastice te coplesesc. Episcop de Nicopole, Administrator Apostolic al Valahiei, Comite Roman, Prelat Personal al Papei Pius IX. La mijocul veacului al nouasprezecelea Bucurestiul capatase brusc importanta in complicatele ecuatii europene, cancelariile apusene intelegeau deodata ca aici era un punct nodal intre Viena, Petersburg si Stambul. Roma trebuia de acum sa aiba la Bucuresti un reprezentant permanent. Episcopul de Nicopole si-a mutat sediul in capitala Tarii Romanesti. De altfel o componenta importanta (poate chiar majoritara) a comunitatii catolice din Muntenia vremii aceleia a fost componenta bulgara!
S-au asezat multi bulgari prin partile noastre, veniti cu gradinarit sau cu alte indeletniciri, in prima jumatate a veacului al nouasprezecelea, atrasi unii de oportunitati economice, altii cautand sa fie mai departe de rigorile sistemului otoman. Unii dintre bulgari erau ortodocsi, altii catolici; s-au romanizat de mult, dar au ramas fiecare la credinta lui. Sate ortodoxe si sate catolice. Unele au fost cuprinse de mult intre hotarele Capitalei. Cimitirul Giulesti-Sarbi este ortodox. Era o asezare de bulgari acolo. Romanii le ziceau sarbi. Biserica catolica dela Dudesti-Cioplea a fost tot bulgareasca, o vreme a fost biserica episcopului nicopolitan. La Popesti-Leordeni este o mare biserica catolica. Iar nu departe de Baratie (care era biserica catolicilor maghiari din Bucuresti), se afla Biserica Ortodoxa Bulgara Sfantul Ilie, in fundul unei curti de pe strada Doamnei. Cum au ajuns o parte din bulgari sa fie catolici, asta e mai greu de deslusit. Cred ca lucrul acesta s-a intamplat acum vreo patru sute de ani, banuiesc ca sunt urmasii bogomililor, dar nu are rost sa ma avant intr-un domeniu in care nu am informatii deloc.
Pana la urma Eiscopia de Nicopole s-a transformat in Arhiepiscopia de Bucuresti. La capela Cimitirului Bellu Catolic exista o placa de marmura care ii pastreaza memoria celui care a fost primul Arhiepiscop si Mitropolit Romano-Catolic de Bucuresti, Ignazio Paoli.
Si comunitatea catolica din Bucuresti s-a dezvoltat, a aparut Catedrala Sfantul Iosif si Palatul Arhiepiscopiei, au aparut scolile catolice dela Sfantul Iosif si Sfantul Andrei: profesori erau Bruderii. Era o congregatie care luase fiinta in Franta, intemeietorul ei a fost Sfantul Jean de La Salle. Calugarii apartinand acestei congregatii nu deveneau niciodata preoti: rostul lor era sa fie profesori. Erau Fratii Scolilor Crestine. La Bucuresti i-a adus chiar episcopul Angelo Parsi. Veniti dinspre Viena, asa ca lumea de aici le-a zis Bruderi, si Bruderi au ramas pana in vremea copilariei mele. Nu mai erau de acum recunoscuti de stat, activitatea ordinelor si congregatiilor catolice fusese interzisa, locuiau in Palatul Arhiepiscopiei, dar nu mai puteau purta straiele calugaresti. Se ocupau de cateheza copiilor catolici.
Cum va fi strabatut Biserica Catolica anii comunismului? Sunt multe de spus. Au fost si perioade foarte grele, au fost si perioade mai usoare. Au existat si ticalosi, au existat si oameni care au traversat anii cu demnitate, au existat si cei care au facut compromisuri mai mici sau mai mari, au existat si sfinti. Gradina Domnului e mare si e loc pentru oricine.
Despre perioada comunismului s-a vorbit si se va mai vorbi. Este treaba istoricilor sa descalceasca totul si sa ne lamureasca. Eu nu sunt istoric si nu vreau sa vorbesc decat despre ceea ce stiu eu.
Asa incat o sa va povestesc despre doi oameni pe care i-am cunoscut. Este o poveste foarte trista, dar care s-a terminat cu un zambet a carui amintire o sa o port totdeauna.
Prin 1992 am vazut afisat pe grilajul curtii Bisericii Italiene un articol din ziarul Curierul Catolic. M-am oprit sa il citesc. Relata o convorbire pe care ziaristul o avusese cu unul din bruderi. Bruder Augustin povestea despre anii in care fusese inchis si despre cei cu care fusese impreuna in puscarie. Unul dintre ei fusese Parintele Anton Demeter. Am tresarit citindu-i numele. Il cunoscusem. Un preot de terizeci si trei de ani, care disparuse brusc de la Sfantul Iosif, prin 1958 sau 1959. Nimeni nu avea curajul sa imi spuna ceva despre el, pana la urma am aflat ca fusese arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica. Peste cativa ani cineva mi-a spus ca Parintele Demeter murise in inchisoare.
Si dupa foarte multi ani am aflat ca de fapt nu murise, traia acum intr-un sat din Moldova, dar era paralizat.
Nu il cunosteam pe Bruder Augustin, dar m-am hotarat sa ma duc la el sa il intreb despre Parintele Demeter.
Bruder Augustin locuia in Palatul Arhiepiscopiei. Era foarte batran si suferise un atac cerebral cu cativa ani in urma, dar isi revenise. Umbla insa destul de greu. Fusese profesor de limba germana la scoala dela Sfantul Iosif. Prin 1958, toti bruderii au fost fie condamnati politic, fie deportati in Baragan. Dupa iesirea din inchisoare a fost angajat la dispeceratul Salvarii, unde a lucrat pana la pensionare.
Era un om intelept si bland. Avea o inteligenta ascutita si de aici o ironie naturala, care ar fi sfichiuit, dar era intodeauna coplesita de blandete. Aveam sa il cunosc din ce in ce mai bine, m-am dus foarte des sa il vizitez, pana ce ne-a parasit pentru totdeauna. Avea o intelegere extraordinara a oamenilor si intamplarilor; un altul ar fi devenit poate un cinic, dar la el intelegerea aceasta mergea mana in mana cu bunatatea. Si era extraordinar de distins, insa fara nici un fel de emfaza.
L-am intrebat de Parintele Demeter. M-a sfatuit sa intreb de adresa lui la cancelaria catedralei.
Dupa cateva zile eram in tren in drum spre Moldova. Dela Roman am luat un autobuz care m-a lasat in satul unde aflasem ca locuieste preotul. Am trecut pe langa cimitir, am intrat oleaca, am spus o rugaciune la unul din morminte, ales la intamplare, apoi mi-am continuat drumul. Am ajuns in dreptul bisericii, cineva mi-a aratat casa in care locuia preotul.
L-am gasit, asezat in pat, paralizat, un batran cu o barba uriasa. Nu ma mai tinea minte, bine inteles, dar era un om grozav de deschis, asa ca discutia dintre noi s-a desfasurat dela inceput fara nici un soi de retinere.
Mi-a povestit despre seara in care fusese arestat, despre proces. Dupa condamnare a fost scos din celula pentru ceea ce se chema supliment de ancheta. Un locotenent tanar de securitate l-a lovit cu o ranga in sira spinarii. Tine, bestie, si o sa ma tii minte. L-a tinut minte, pentru ca din asta i s-a tras paralizia. La inceput a ramas anchilozat cu genunchii la gura. A fost dus la spital, dupa cateva operatii succesive a ajuns in starea in care traia de aproape treizeci de ani: imobilizat in pat, putea sa se mute singur pe un fotoliu cu rotile, dar cineva trebuia sa il ia de pe fotoliu si sa il aseze in pat. In fiecare dimineata cineva venea sa il transporte cu fotoliul pe rotile la biserica, unde spovedea.
Venea lumea la el de departe, pentru spovada sau pentru sfat.
Am fost doi ani la rand sa il vizitez. In al treilea an a fost adus pentru o zi la Bucuresti, cu un microbuz al seminarului franciscan din Roman. Urma sa participe la un pelerinaj la Lourdes, avea sa parcurga drumul cu un autobuz, asezat pe fotoliul cu rotile, ajutat de credinciosi.
Am fost cu el toata ziua aceea prin Bucuresti. Avea de trecut pe la un preot greco-catolic cu care fusese impreuna in inchisoare, apoi pe la Catedrala Sfantul Iosif si apoi seara pe la biserica catolica din Bucurestii Noi, unde fusese candva paroh. Avea sa celebreze acolo slujba liturghiei, asezat pe fotoliul pe care nu avea cum sa il paraseasca.
Soferul microbuzului urma sa se intoarca in seara aceea inapoi la Roman, asa ca se grabea. Am ajuns la Sfantul Iosif si am vrut ca Parintele Demeter sa il vada si pe Bruder Augustin. Asa ca odata ce am ajuns in curtea catedralei, am zbughit-o pe scari pana la etajul patru, unde locuia bruderul. Omul a inceput sa se imbrace ca sa coboare.
Soferul ma tot anunta ca nu mai are timp. Il tot rugam sa mai astepte, stiind cat de incet se misca Bruder Augustin. Am mai fugit pe scari de vreo trei ori la el. Pana la urma a inceput sa coboare pe scari, usor, usor.
Intre timp lumea aflase ca era acolo Parintele Demeter. Il cunosteau multi. L-au inconjurat, si-au amintit de anii tineretii. Bruder Augustin era un om foarte discret si retinut, insa Parintele Demeter era un om extrem de deschis si de infocat. Asa ca s-a entuziasmat imediat si a inceput sa povesteasca toate prin cate trecuse. Avea de acum peste saptezeci de ani, avea barba aceea rasfirata si uriasa de profet, dar sufletul lui era tot atat de plin cat fusese cand il cunoscusem eu, la treizeci si trei de ani ai lui.
Si deodata cineva a iesit din cladirea arhiepsicopiei si s-a apropiat, usor, usor. Si a inceput sa zambeasca.
Era un zambet discret. Dar il cunosteam de acum. In zambetul acela era totul. Si intelegerea infocarii Parintelui Demeter, ramas tanar dupa atatea incercari, si bucuria revederii dupa atati zeci de ani, si amintirea suferintelor din inchisoare, si constiinta ca era ultima data cand il mai vedea, si constiinta ca aceasta clipa a revederii nu se putea prelungi, pentru ca era doar atat, o clipa.