Acum, când intrarea în Uniunea europeană pare o ispravă masculină, să ne gândim o clipă la una din cele mai europene figuri printre liderii români, ce se întâmplă să fie o femeie. La cumpănă de destin european, să ne luăm răgazul de a elogia pe Carmen Sylva. Dacă, în anul 2008, finlandezii, ca să dau doar un exemplu, îşi aduc aminte de ea, atunci Europa şi România au şi ele răspunderea morală de a o face.
Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în româneşte. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbile de mare circulaţie ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci de volume, dintre care multe au fost hărăzite punerii versurilor populare româneşti sau ale lui Alecsandri şi Eminescu în sunetele altor limbi. În anul 1874 îşi pierde singurul copil, pe principesa Maria care, înainte de a muri, la vârsta de patru ani, îi spune: “Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea”. În 1876, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de regină.
Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu mai întâi “Melancolie”, primele versuri eminesciene traduse vreodată. Despre unica întâlnire cu poetul, regina spunea în jurnalul ei:
“Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri”.
Regina îl serveşte chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul o primeşte cu stângăcie, însă cu blândeţe:
“A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.
Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: ‚Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci‘, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti…”
Carmen Sylva a fost distinsă în 1888 cu premiul Academiei Franceze şi a devenit, în 1890, membră de onoare a Academiei Române.
În martie 1898 îl cunoaşte pe tânărul George Enescu pe care îl numeşte “copilul meu de suflet”; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul regina Elisabeta – pian şi George Enescu – vioară.
Poemul “Luceafărul”, pe al cărui autor Petre Ţuţea îl numea “sumă lirică de voevozi”, a fost scris în 1882; “Poema Română” de George Enescu a fost compusă în 1897. Durata celor două creaţii este aproape identică, poema fiind cu treizeci de secunde mai lungă decât poemul; pe lângă potrivirea temporală a poemului cu poema, există o uluitoare armonie, o neaşteptată potrivire.
Punctul european de întâlnire al celor două capodopere este regina Elisabeta a României. La peste un secol de când îl primea la Palatul Regal cu o ceaşcă de ceai, într-o seară friguroasă bucureşteană, pe Eminescu, de când îl primea la Palat, pentru prima oară, pe Enescu, de când “Luceafărul” a venit pe lume şi de când a fost compusă “Poema Română”, România se află în Uniunea Europeană. Şi constatăm că nici unul din cei despre care vorbim nu a dispărut din identitatea naţională.
Dacă ar fi să vorbim despre vocaţia europeană a României, nu ne-ar ajunge câteva zile. Am dat continentului un secol de cultură, corifei în domeniile primordiale ale ştiinţei, artei şi diplomaţiei, am dat secolului trecut o constituţie ce a fost model continental, am apărat latinitatea în partea aceasta de Europă şi am încercat să fim un factor de stabilitate.
Sensul prezent şi viitor al “Luceafărului” lui Eminescu şi al “Poemei Române” a lui George Enescu, este dimensiunea noastră europeană. Cine are vreo bănuială că N.A.T.O. sau Uniunea Europeană ar putea să ne ştirbească din autenticitate sau tradiţii, din identitatea noastră ortodoxă dar latină, de la margine de Bizanţ, să-şi îndrepte aducerea aminte către Carmen Sylva, care se uită din istorie, aşezată pe o stea.