Marian Politic in „Profetul”„If God had a name, what would it be
And would you call it to His face
If you were faced with Him in all His glory
What would you ask if you had just one question”
De ce nu avem rǎbdare? De ce nu putem aştepta alinarea, mântuirea? Vrem sǎ primim acum ce ni s-a promis. Vrem doar investiţii pe termen scurt. Ne agǎţǎm de orice speranţǎ. Nici mǎcar nu avem timp sǎ vedem dacǎ e adevǎratǎ. Atunci, oricine promite ceva ne atrage. Exersǎm în mic, trǎdarea. Inconştient. Dar avem nevoie de confirmare. Fǎrǎ un semn, suntem pierduţi. Aşa, Dumnezeu devine Fata Morgana, îl puteam vedea oriunde.
„Ce-ar fi ca Dumnezeu sǎ fie unul dintre noi?”
Aceasta-i întrebarea cu care se deschide spectacolul „Profetul”, creat de Marian Politic pe baza unei rodnice colaborǎi cu autoarea textului, Dina Cǎlin.
O întrebare ineditǎ plutind pe muzica lui Joan Osborne. Ce-am face de ne-am trezi faţǎ-n faţǎ cu Dumnezeu, cel pe care-l invocǎm la fiecare cerere de-a noastrǎ? De fapt a fost manevra de învǎluire care sǎ ne pregǎteascǎ a da piept cu un nou profet. Ivit dintre noi. Aratǎ ca noi. Dimineaţa are acelaşi chip somnoros, când îşi face exerciţiile de înviorare are aceeaşi admiraţie pentru propriul trup.
Dar când îşi pune ritualic hainele acelea ciudate, devine alt om. Clameazǎ: „geniul din mine”.
Se aud sunete de clopot, începe o slujbǎ. Apoi un gong, „totdeauna trei!” Zornǎit de bani. Un kimono cu simboluri eclectice, dintre care nu lipseşte o cruce mare pe spate, ca a unui pǎianjen care ţese o pânzǎ capcanǎ.
Şi enunţul sec: „Dumnezeu din cer îmi dǎ iar mesaje. Mulţuimesc tatǎ!”
Reţetǎ garantatǎ. Ne trezim mulţi în jurul lui. E tânǎr, e frumos, zâmbeşte şi mai ales e un magician al privirilor. Întunericul de-o clipǎ ne închide aici. Şi vocea autoritarǎ, doar am venit cu un scop. Joc de copii, „Ora unşpe a sosit, omul negru n-a venit…”
Trecuţi prin amuzament şi ameninţare, suntem aduşi ca martori ai unei revelaţii: „a venit timpul unei religii noi”, cu un mesaj nou. Mereu alergǎm dupǎ nou. Mereu ahtiaţi dupǎ ştiinţa care progreseazǎ. Cǎ ştiinta a devenit ea însǎşi o religie, e lucru ştiut. Cât despre Biserica Scientologicǎ vorbeşte chiar profetul, cu admiraţie. Cu invidie chiar. Şi asa sunt invocate cu predilecţie realizǎri din domeniul biologiei. Clonarea e vǎzutǎ ca o anticamerǎ a nemuririi, ADN-ul este parte din repertoriul noii religii în conexiune cu spiritul sfânt. Noi? Era nevoie de noi. „Dumnezeu v-a chemat aici cu un scop binedefinit”.
Cu privirea pe sub sprâncene, scormonind prin sufletele noastre, profetul nu ne scapǎ o clipǎ din ochi. Alterneazǎ mereu dulceaţa din glas şi blajinǎtatea expresiei cu asprimea şi gesturile poruncitoare.
„Daţi mica voastrǎ contribuţie ca sǎ vadǎ cât de mult îl iubiţi”.
Asta era! Şi totuşi, oamenii dau. Retorica i-a vrǎjit. Unii încǎ mai cred cǎ e o glumǎ, se amuzǎ pe seama a ceea ce vǎd. Dar profetul nu îngǎduie eschive. Şi joacǎ tare: „doar n-aveţi curajul sǎ-l furaţi pe dumnezeu. Nu vǎ e fricǎ?
Scoateţi banu!” Ameninţarea este urmatǎ de o promisiune. „Vǎ promit cǎ vǎ dau activarea şi apoi poza mea sfinţitǎ şi sǎ vedeţi…”
Asta ne şi doream. Actul de comerţ punctual şi instant. Îţi dau, îmi dai. Aici şi acum. Urmeazǎ tot ceea ce un manual al unui bun comis-voiajor sau al unui departament de marketing poate sǎ cuprindǎ. Glume, replici directe cu o persoanǎ din public, saltul brusc la tonul tǎios, o clipǎ de tǎcere cât sǎ-şi facǎ efectul mustrarea pentru ca apoi sǎ schimbe iarǎşi atitudinea. Poate fi ca un pǎrinte, numai bun sǎ se îngrijeascǎ de noi. „Dumnezeu m-a ales sǎ gândesc pentru voi, nu e nevoie sǎ vǎ mai chinuiţi, m-am gândit eu ce e bun şi ce e rǎu pentru omenire.”
Pare a se revǎrsa o abundenţǎ de beneficii în schimbul banilor daţi acestui profet. Gesturi banale sau pur şi simplu fǎrǎ acoperire devin dintr-o datǎ servicii livrate cu mǎrinimie. Subliminal, îndemnul repetat la platǎ. Perversǎ mistificare a expresiei „daţi Cezarului ce e al Cezarului”, acum profetul culege nu doar bani zornǎitori ci şi electronici. Asta da corelaţie cu ştiinţa! Site-ul, cum altfel, amintit mereu, www.profetul.info, este încǎ un canal de absorbţie a banilor. Abia apoi o cale de comunicare. Profetul acesta speculeazǎ efectele tehnologice ale timpului sǎu. Drept care vorbeşte despre ghidarea motoarelor de cǎutare de cǎtre însuşi Dumnezeu, enunţurile sale sunt postate pe forum, are şi un chat pentru a se apropia de fiecare, de aici sau de aiurea. Oamenii vor sǎ comunice. Sufletul cautǎ cel mai adesea un receptor. Cautǎ mai ales un rǎspuns: „Sǎ practic asceza sau sǎ mǎ cǎsǎtoresc? Na-ş vrea sǎ fac ceva împotriva lui Dumnezeu”.
Este o scenǎ de impact: mailul este proiectat direct pe kimonoul profetului. Oamenii îşi proiecteazǎ întrebǎrile, neliniştile, speranţele, pe cel care i-a câştigat cu mǎiestrie de partea lui. Mesajul ar trebui sǎ ajungǎ la inima profetului. Pe undeva se pierde. Pentru cǎ e un fals profet. Dar asta aflǎm abia târziu. Prea târziu. Deocamdatǎ rǎspunsul sǎu e de o poeticǎ împrumutatǎ fǎrǎ esenţe: „întreabǎ florile şi ele îţi vor spune…”
Apoi un profet e obligat sǎ se dedice alinǎrii suferinţelor fizice. Or nu rǎmâne decât de ales o practicǎ dintre atâtea care sunt pe piaţǎ. Profetul nostru face paradǎ de reiki. Într-o savuroasǎ demonstraţie ce antreneazǎ pe mai toţi cei de faţǎ. Dacǎ cei suferinzi se agaţǎ de orice speranţǎ, ceilalţi se joacǎ. Poate chiar cred, poate doar de dragul jocului, cine ştie?! Privind în jur, vezi ce uşor se lasǎ oamenii angrenaţi într-un exerciţiu de subordonare. Uşor am zis? Nuuu… Pentru cǎ este nevoie de farmec, de o ştiinţǎ a dozǎrii atitudinii de supunere a voinţei celor mulţi şi mai ales diferiţi. Marian Politic ştie asta şi momentul acesta îi reuşeşte de minune. Spectatorii râd, amuzaţi unul de altul, în posturile ciudate aduşi de profet, de dragul nǎstruşnicelor gânduri.
Profetul se dezvǎluie cu simplitate: „eu spun şi fac, voi doar faceţi”.
Noi doar facem. Ceea ce ni se spune. Uşor, pe negândite, descoperim adevǎrata faţǎ a celui care nu e doar cu capul în nori. Se dezlǎnţuie într-un amalgam de acuze la adresa bisericilor, îşi arogǎ trufaş protecţia divinǎ, ba chiar îşi permite sǎ peroreze despre strategia lui.
„Când începi o religie nouǎ…” e nevoie de trei puncte de susţinere: „aberaţii noi, sloganuri, ceva nou, clonare…, o fiinţǎ cu aparenţǎ de sfânt care sǎ se ocupe de posturi şi alte chestii ce emoţioneazǎ pe cei de rând, congruenţǎ.”
De aici urmeazǎ delirul. Pentru cǎ un impostor nu poate, oricât har ar avea, sǎ reziste fie şi gândului de înaltǎ spiritualitate. Vorbe nesfârşite, amalgam de locuri comune despre rǎzboi şi pace, subiecte cu abordare pe placul oamenilor. Sau oferindu-le ceea ce le place sǎ creadǎ dintre subiectele provocatoare ale zilei.
Şi delirul se condenseazǎ într-o confesiune. Dupǎ ce a fǎcut ce-a vrut cu noi, profetul se transformǎ tot mai mult într-o fiinţǎ vulnerabilǎ. Nebunia ce pare a ţâşni din priviri când vorbeşte despre dorinţa de a trage cu arma în oameni se leagǎ de istoria lui de fiinţǎ suferindǎ. O tarǎ socialǎ, o copilǎrie bulversatǎ, reacţii la limita unie boli psihice, şmecheria deprinsǎ de copil şi exersatǎ ca tehnicǎ de supravieţuire. Toate astea sunt ingrediente pe care le citim pe chipul actorului ca pe prospectul ce însoţeşte un produs. O clipǎ de emoţie: „mama m-a înţeles întotdeauna”.
Dar el calcǎ totul în picioare. Oamenii sunt doar jaloane, sunt puncte de sprijin. „Sunt cel mai tare. În asta cred. În mine. Şi-n tupeul meu.”
E apogeul discursului sǎu. Eram tǎcuţi deja, priveam cum parcǎ se înǎlţa pe propriu-i soclu. O statuie ce revarsǎ isterii dictatoriale. Doar cǎ în loc de tunete şi fulgere se lasǎ întunericul unui ceas care bate miezul nopţii. Ni se aratǎ caruselul faptelor ce ne copleşesc ceas de ceas, ca o revelaţie a uni apocalipse mereu anunţate. Prea puţin luatǎ în serios. Profetul, sau, mai bine zis, umbra celui care a fost, este demn de milǎ. Din toatǎ trufia şi semeţia lui, din toatǎ îndrǎzneala simpaticǎ prin care ne-a cucerit, a rǎmas doar cenuşa unui râs sau plâns, convulsiv, zguduind un trup încovrigat. Mizera zeamǎ ce ţine poate de foamea animalicǎ sau de ceea ce-l va înghiţi, pare a fi amenintarea unei inundaţii ca în „Glissando”. „Totul e o iluzie\”. Clipa finalǎ e a unei revelaţii. „Sigur, îşi va construi lumea care-i va place şi pe urmǎ, pe urmǎ va trebui sǎ locuiascǎ în ea”.
Reci zgomote de grilaje care se închid. Dungile din costumaţia de la final strâng poate mai tare decât claustrarea impusǎ de o forţǎ bǎnuitǎ. Se pierde în bezna fǎrǎ întoarcere a nebuniei sua a scaunului electric, nu mai conteazǎ. Peste lume se aude un glas ca de copil, şi totuşi cu un miez ce dǎ fiori, închipuind poate un personaj precum acela straniu din „Passions” al lui Mel Gibson: „Ora doişpe a sosit, omul negru a venit…”
Tǎcere. Un timp.
Apoi descǎtuşarea de aplauze.
Marian Politic ne-a dus pe-acolo pe unde a vrut. O demonstraţie de înlǎnţuire a unor variate expresivitǎţi ale chipului, de la zâmbet inocent şi ocheade cuceritoare pânǎ la poruncǎ şi sentinţǎ, pânǎ la copleşitoarea degradare a unui personaj tragic în sine. Se mişcă într-un perimetru redus dar pe care îl deschide prin folosirea luminii şi a relaţiilor de joc pe care le dezvoltă cu publicul. Un public absorbit spectacolului, captiv. Marian Politic valorifică la maximum un set minimal de obiecte scenice. Patul pliant de pe care se ridică în zori devine un bun suport al mesajului pe care-l transmite profetul, în diferite ipostaze, precum rucsacul teroristului sinucigaş sau simbolicul scaun la cap. Pătura devine mantie, rasă ori veşmânt de zeiţă. Cutia pentru donaţii circulă prin sală, chesitonarul profetului captează interesul şi când spectacolul s-a terminat. Nimic nu este inutil, totul capată sens prin joc.
Nǎscut ca o provocare atât pentru actor cât şi pentru autoarea textului, Dina Cǎlin, spectacolul, care a avut premiera în 27 octombrie 2007 la Cafe-Teatru „Play”, este un impresionant tablou dintr-o galerie de personaje ale timpului.
Iar noi, „adepţii”, am revenit la fiecare nouǎ reprezentaţie, nu pentru cǎ am avea rezistivitatea ridicatǎ, nu pentru cǎ avem nevoie sǎ cumpǎrǎm bunǎvoinţa lui Dumnezeu, ci pur şi simplu pentru exerciţiul de modelare spiritualǎ.
„What if God was one of us
Just a slob like one of us
Just a stranger on the bus
Trying to make His way home
Just tryin’ to make his way home
Like a holy rolling stone
Back up to Heaven all alone”
(„One of us”, scris de Eric Braziline şi interpretat original de Joan Osborne)
Marius Dobrin
4 februarie 2008