Alegeri primare, caucusuri, colegii şi convenţii electorale: drumul spre Casa Albă are un traseu întortocheat şi uneori confuz.
O analiză a postului de radio Europa Liberă.
Americanii vor vota pentru un nou preşedinte în 8 noiembrie, iar campania electorală e deja în plină desfăşurare, cu candidaţii republican şi democrat luptându-se pentru nominalizările partidelor lor drept candidaţi la alegerile care-l vor duce pe succesorul lui Barack Obama la Casa Albă.
Obama, un membru al Partidului democrat ales preşedinte în 2008 şi reales în 2012, e obligat de Constituţia Satelor Unite să plece de la Casa Albă după cele două mandate ale sale. Asta înseamnă că principalele două partide americane, democraţii şi republicanii, îşi vor selecta fiecare candidaţi pentru alegerile prezidenţiale, la fel ca alte partide mai mici, şi unul sau mai mulţi candidaţi independenţi vor intra de asemenea în cursă.
Cum îşi aleg candidaţii Partidul Democrat şi Partidul Republican?
Din februarie până în iunie, în fiecare stat şi teritoriu american se votează pentru candidaţii republicani şi democraţi care se luptă pentru nominalizarea partidelor lor.
Aceste alegeri de partid sunt deseori descrise drept „primare”, deşi termenul e uşor înşelător. Majoritatea statelor au alegeri primare unde oamenii votează pentru candidatul pe care-l doresc. Dar unele state, cum e Iowa, de exemplu, organizează aşa-numitele caucusuri, care sunt în esenţă reuniuni de partid unde au loc dezbateri şi se decide asupra unui candidat.
Competiţiile electorale de la stat la stat îi forţează pe candidaţi să călătorească mii de kilometri şi să le vorbească alegătorilor pentru a-şi promova mesajul. În săptămânile şi zilele înainte de vot, candidaţii şi armatele lor de voluntari se întrec în fiecare stat pentru a se întâlni cu cât mai mulţi alegători pot, în cadru oficial şi neoficial. Au loc mari manifestaţii electorale pe stadioane sportive, sau întâlniri mai intime în casele oamenilor. Candidaţii se opresc la restaurante locale pentru a da mâna cu clienţii şi a se poza împreună cu ei, şi chiar merg din casă-n casă pentru a cere sprijin.
E un proces istovitor. Din mai mult de 30 câţi erau anul trecut, în tabăra aglomerată a republicanilor au rămas 11 concurenţi. În tabăra democrată, au rămas doar trei din cei şase de anul trecut.
Rezultatul votărilor din fiecare stat determină câţi delegaţi ai acelui stat îl sprijină pe unul sau altul din candidaţi la convenţiile naţionale de nominalizare programate pentru luna iulie.
Pe plan naţional există 2.472 de delegaţi republicani disponibili. Un candidat trebuie să câştige o majoritate (în acest caz 1.237) .
Candidatul câştigător al democraţilor are nevoie de sprijinul a 2.383 din cei 4.764 de delegaţi aşteptaţi la convenţia naţională a partidului.
Procesele de nominalizare de la stat la stat ale ambelor partide au început la 1 februarie în Iowa, unde atât republicanii cât şi democraţii au organizat separat caucusuri în aproape 1.700 de secţii de votare, pentru a decide care ar trebui să fie candiaţii lor prezidenţiali. Caucusurile in Iowa au fost urmate de alegeri primare în New Hampshire (9 februarie) şi Carolina de Sud (20 februarie) şi de caucusuri în Nevada (23 februarie).
Apoi, la 1 martie, a avut loc un eveniment electoral numit Super Tusday (super marţi), când în mai multe state au avut loc alegeri primare. Anul acesta 14 state şi teritorii americane şi-au numărat voturile în acea zi. Ziua de marţi a fost „super” pentru că rezultatul votului poate fi crucial în alegerea viitorilor candidaţi la preşedinţia Statelor Unite
Există un candidat nominalizat după ultimele alegeri primare?
De obicei da, dar nu întotdeauna. Atât Partidul Democrat, cât şi cel Republican îşi ţin de obicei convenţiile prezidenţiale la sfârşitul verii. Republicanii se întâlnesc la Cleveland în săptămâna 18 iulie, democraţii la Philadelphia în săptămâna 25 iulie. Convenţiile sunt acele întruniri unde partidele dau sprijinul candidatului lor pentru Casa Albă.
În mod frecvent, un posibil nominalizat va fi apărut până la data la care e programată convenţia. Dar convenţiile pot oferi surprize, dacă partidele nu sunt unite în spatele unuia din candidaţi până atunci, iar asta va duce la o convenţie de „bursă”, unde voturile delegaţilor sunt comercializate pentru concesii politice.
La sfârşit, unul din concurenţi obţine nominalizarea, dar lupta poate avea efecte negative atât pentru partid, cât şi pentru candidat.
Sezonul de campanie – ultima etapă
După ce fiecare partid şi-a nominalizat oficial un candidat, rămân cam trei luni până la Ziua Alegerilor. În această perioadă, candidaţii călătoresc în toată ţara pentru a se întâlni cu alegătorii şi pentru a rosti discursuri în speranţa de a-şi consolida sprijinul în interiorul partidului lor şi ca să obţină alegători din afară. Reclamele politice inundă radiourile şi televiziunile.
Au loc şi câteva dezbateri televizate în direct în toată America, în care candidaţii – deseori doar cel Democrat şi cel Republicam, dar s-au întâmplat şi cazuri când au luat parte la ele şi candidaţi din afară (ultima oară s-a întâmplat asta în 1992), candidaţii stau faţă în faţă pe o scenă şi răspund la întrebările unui moderator.
În sfârşit, în marţea care vine după prima zi din noiembrie, americanii votează pentru preşedintele lor.
Deci avem un câştigător?
Nu aşa de repede. Preşedintele Statelor Unite nu este ales prin vot popular, ci cu voturile din aşa-numitul Colegiu electoral.
Colegiul electoral e alcătuit din 538 de „electori” prezidenţiali. Un candidat prezidenţial trebuie să obţină cel puţin 270 din voturile lor pentru a câştiga Casa Albă.
Fiecare stat are un număr fix de electori, care e egal cu numărul de membri aleşi în Congres al statului respectiv. Acest număr se bazează pe numărul de locuitori. Statul California, de exemplu, care e dens populat, e reprezentat în Congres de 55 de legislatori, deci California are 55 de electori prezidenţiali. Dar Alaska, un stat nu foarte populat, are doar trei legislatori în Congres, deci trei electori prezidenţiali.
48 din cele 50 de state americane folosesc metoda „winner takes all”, ceea ce înseamnă că dacă un candidat obţine mai mult de 50 la sută din votul popular, toate voturile electorale se duc la acel candidat. Candidatul care obţine majoritatea votului popular în California, primeşte premiul cel mare – 55 de voturi electorale.
Doar Maine şi Nebraska fac lucrurile diferit. El dau voturile electorale unu-la-unu, în funcţie de voturile populare din fiecare district congresional al statului.
Colegiul electoral este însă controversat, dai cauză că poate alege un candidat care a pierdut votul popular. Aşa s-a întâmplat în 2000, când candidatul democrat Albert Gore a câştigat majoritatea voturilor individuale, dar nu majoritatea voturilor din Colegiul electoral. George W. Bush a fost declarat învingător cu 271 de voturi electorale la cele 266 ale lui Gore (s-a mai întâmplat de două ori aşa în secolul 19).
În 20 ianuarie 2017, Barack Obama îşi va încheia oficial al doilea mandat, şi o altă persoană va depune jurământul pentru mandatul de patru ani al celui de-al 46-lea preşedinte al Statelor Unite.
Traducere şi adaptare de Lucian Ştefănescu, 12.03.2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.