Fericirea este un concept atât de relativ. M a fascinat ce spunea Freud: „Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adultă”. Numai că adulţi fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economişti, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim şi copii. De aceea suntem indiferenţi, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiţie din dicţionar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiţi, nu mai avem timp. Trebuie să rămânem echilibraţi, cât mai insensibili, dacă se poate invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt duşmanul acestui gen de gândire. Nu reprezintă decât atitudinea unor laşi ce fug de încercările inerente care apar în viaţă atunci când iubeşti. Sunt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decât să nu mi pese, prefer să mă doară decât să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decât să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu şi să urlu întregii lumi că exist şi iubesc.
Detest oamenii care spun: ţin mult la tine! Sunt nişte ipocriţi.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat.
Sunt prea preocupaţi de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjaţi de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat.
Vor spune: sunt aşa cum sunt, nu ţi convine, mergi în altă parte…
Suntem aşa cum suntem? Priveşte în oglindă şi întreabă: cine sunt eu?
Romain Roland spunea că „Fericirea înseamnă a i cunoaşte limitele şi a le iubi”.
Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanţe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferinţa, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca şi când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mişcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că suntem zei. Nu l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este că înţeleg ceva. Important este ca tu să înţelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea că „Fericirea aparţine celui ce face fericiţi”.
Gândeşte te, câţi oameni ai făcut fericiţi pe parcursul vieţii tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepţionate, bolnave. Persoane marcate pe viaţă. Dar ce ţi pasă ţie? Nu eşti tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează şi tu nu trebuie să lupţi pentru a o obţine. Ea vine de la sine pentru că tu o meriţi. Tu deţii atuurile fericirii. Tu eşti magnetul. Tu eşti liderul. Tu eşti cel care nu trebuie să sufere.
Ţi se pare că sunt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alţii fericiţi, ţi se cuvine şi ţie de la Dumnezeu un gram de fericire? Şi dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atâta suferinţă în lume, atâta suferinţă în inima mea? Îţi vei plânge de milă şi vei nega Dumnezeul din tine? Tu eşti responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău, iar ca să atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie să începi prin a ţi schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu ţi voi putea spune care este calea ta. Am şi eu contradicţiile mele. Între ceea ce simt şi ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc şi ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o reţetă, eu vin cu o contradicţie. În interiorul contradicţiei se află cheia.
Mereu stâlcesc cuvântul plăcere. Iubirea nu mi place când dă şi când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau şi rescriu lumea. Şi cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viaţă.
