ACUM.TV

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

Curând, am făcut cunoştinţă mai de aproape şi cu cei de la Universitate. Foarte amabili, membrii Catedrei de Istorie a Filosofiei m-au primit prieteneşte, arătând multă disponibilitate în a-mi fi de folos. Când am spus cum mă cheamă, au vrut să afle şi numele tatălui, spre a mi se adresa după obiceiul de aici (întrebuinţând o formulă de politeţe tradiţională – numele şi patronimicul). Am devenit astfel, pentru noii colegi, Nikolai Konstantinovici.

La catedră s-a pus problema cine să-mi fie îndrumător ştiinţific. Şeful colectivului, Ivan Morozov, s-a gândit la profesorul Vavilov, despre care am aflat, apoi, că a fost comisar politic pe crucişătorul „Aurora”, în timpul revoluţiei din octombrie 1917, şi colaborator apropiat al lui V. I. Lenin. Aveam senzaţia că trăiesc în plină istorie …

Venerabilul profesor venea, însă, rar la catedră – se concentrase asupra definitivării unei monografii – consacrată lui Engels – şi a unui volum de memorii. Peste câteva zile – l-am cunoscut şi eu: este un bătrân înalt, frumos, impozant, cu părul şi barba argintii. Când a fost consultat, profesorul s-a scuzat: îi pare rău, dar nu dispune de timp pentru a se ocupa cum trebuie de noii aspiranţi [doctoranzi/Red]. Am ajuns astfel printre aspiranţii Nataliei Petrovna Beleaeva, o profesoară foarte comunicativă, care m-a primit bucuroasă în grupul ei de învăţăcei. Am aflat de la ea că unele amintiri din tinereţe o legau de ţara noastră: fusese la Iaşi, cu soţul ei, în timpul primului război mondial, el fiind ofiţer. Ne-am înţeles repede în franceză, îi făcea plăcere să mai converseze din când în când şi în această limbă, pe care o stăpânea din copilărie.

Refuzul venerabilului profesor Vavilov de a primi noi aspiranţi a rezolvat o problemă foarte importantă pentru mine. Cei din conducerea catedrei aveau în minte o idee greu de clintit: cei veniţi să studieze aici trebuie, în mod obligatoriu, să-şi aleagă un subiect din domeniul istoriei filosofiei marxiste, pentru lucrarea de disertaţie. Natalia Petrovna preda istoria filosofiei moderne şi contemporane, aşa că am posibilitatea de a-mi alege o temă mai apropiată de interesele mele. Pentru început, urmează să alcătuim împreună planul de lucru, care cuprinde examenele obligatorii din perioada stagiului de pregătire şi tema lucrării de disertaţie.

Am aflat curând de la secretara catedrei noastre – foarte vorbăreaţă – de ce nu m-a primit Vavilov printre aspiranţii săi; era supărat, chiar foarte supărat, pentru că i se refuzase publicarea lucrării despre Engels. El nu acceptase să renunţe la paginile în care se referea la scrisori din tinereţea acestuia: erau trimise dintr-o cafenea, iar Engels se proclama „regele berii”; mai conţineau şi alte picanterii din viaţa de boem a acestuia …

Iată ce nu ştiau membrii comisiei din Moscova, care mă repartizaseră la Universitatea din Leningrad ! Oare atitudinea profesorului m-ar fi influenţat şi pe mine, în sensul că trebuie să spun adevărul despre „clasici” ? Cert este că am cerut şi eu de la biblioteca Universităţii volumul în care au fost publicate acele scrisori: K. Marx, Fr. Engels, Scrieri din tinereţe. Profesorul nu inventa nimic … Şi „clasicii” au fost oameni !

* * *

La prima întâlnire cu profesoara – după ce a discutat cu mine timp de o oră şi jumătate pe cele mai variate teme – conducătoarea ştiinţifică mi-a dat deplină libertate până la terminarea examenelor (trei de specialitate şi unul la o limbă străină), făcându-mi doar unele recomandări practice. Când a avut loc următoarea şedinţă de catedră am alcătuit, cu ajutorul ei, programul examenelor; l-a avizat, iar eu l-am supus spre aprobare catedrei: a fost acceptat. Am răsuflat uşurat – mă cam înspăimântaseră poveştile aspiranţilor mai vechi despre obiceiurile unor profesori tipicari: mă şi văzusem venind, săptămânal, la control, spre a arăta cât am studiat şi conspectat din bibliografia fiecărui examen. Profesoara îmi ceruse numai să ne întâlnim cu o săptămână – două înainte de fiecare examen şi să purtăm o discuţie. Îmi stătea la dispoziţie oricând aveam de lămurit o problemă.

Programul de aspirant este destul de liber: asist, împreună cu alţi colegi, la două cursuri de specialitate pe săptămână – mai mult spre a mă deprinde cu limba rusă – şi iau parte la lecţiile propriu-zise de rusă. De fapt, acestea din urmă sunt un fel de cursuri sui-generis de limbă, civilizaţie şi cultură rusă, pentru că nu se limitează la orele petrecute în laboratorul de fonetică – înzestrat cu aparatură foarte modernă – sau la cele consacrate studiului literaturii şi gramaticii; programa lor include şi excursii la muzee, la case memoriale şi la locuri istorice – şi câte lăcaşuri memorabile nu sunt în acest oraş, impregnat de istorie şi cultură rusă ! Şi realizăm efectiv aceste excursii, noi, cei din grupa mea, alcătuită din aspiranţi români – Adela, eu şi doi istorici –, precum şi un polonez şi un german.

În felul acesta, reconstituim traseele unor evenimente memorabile – cum a fost vizitarea locului unde a avut loc duelul lui Puşkin – şi cunoaştem, din exponatele bogate ale muzeelor, fragmente de istorie reală a vieţii şi culturii ruse. Ascultând, punând întrebări şi povestind, la rândul nostru, câte ceva despre ceea ce vedem, ne deprindem cu utilizarea practică a limbii ruse. Mai în glumă, mai în serios, ni s-a recomandat ca, spre a învăţa mai repede limba literară, să mergem cât mai des la teatru şi la cinema (filmele străine fiind aici, toate, dublate în limba rusă), şi nu singuri, ci cu o domnişoară sau un cavaler, după caz…

Printre băieţii şi fetele de aici, am făcut mereu cunoştinţe noi şi am început să leg prietenii cu unii dintre aspiranţii şi studenţii veniţi, ca şi mine, la studii.

Am mers cu grupa de la Universitate şi la o serbare specifică sezonului – cea a pomului de iarnă (organizată la Palatul Pionierilor din localitate), un adevărat spectacol artistic; de altfel, totul aminteşte aici de tradiţiile fostei Capitale a Imperiului Rus; iar multe dintre bunele tradiţii culturale şi academice au rămas vii şi nu te pot lăsa indiferent.

* * *

Căminul Universităţii – destinat, în principal, studenţilor străini –, cunoaşte o atmosferă de studiu. Locuiesc, din cel de al doilea semestru, într-o cameră de două persoane. Colegul care m-a întâmpinat aici avusese dreptate: sunt împreună cu un aspirant rus – Anatol – să pot deprinde mai uşor limba. El studiază în bibliotecă sau asistă la unele procese în sălile tribunalului, fiind jurist. Seara, însă, stăm de vorbă vreme îndelungată. E un om cu o bogată experienţă de viaţă: a făcut războiul, trecând şi prin România. În discuţiile cu mine s-a arătat surprins de numărul mare de câini din ţara noastră, de faptul că fiecare gospodărie ţărănească, oricât de săracă, are în bătătură 2-3 câini. I-am explicat că această caracteristică decurge firesc din faptul că ţăranii au fost împroprietăriţi după primul război mondial; în felul acesta îşi apără avutul lor, la care ţin foarte mult.

De la Anatol am început să aflu lucruri deosebit de interesante, legate de realităţile de aici. M-a impresionat mai întâi când mi-a povestit despre împrejurările care l-au pus în contact cu activitatea juridică. Era tânăr militar, chemat în armată după începerea celui de al doilea război mondial. Trupele germane ajunseseră la porţile Moscovei. Stalin a dat ordin să se evacueze o parte dintre instituţii şi, parţial, populaţia. Profitând de dezordinea creată de panică, casierii unor instituţii au dispărut cu toţi banii de care dispuneau în momentul primirii ordinului de evacuare. Atunci s-au creat tribunale extraordinare, menite să împiedice un dezastru. Celor cu studii medii din unitatea sa militară li s-a cerut să se prezinte la comandant. Aşa a ajuns el să îndeplinească funcţia de grefier într-un astfel de tribunal care, după o judecată sumară, îi condamna la moarte pe cei ce încercau să profite de situaţie şi să se facă nevăzuţi cu fondurile instituţiei. Ordinele erau categorice şi sentinţele se executau imediat. Numai astfel a putut fi preîntâmpinat haosul, a conchis Anatol. „Iar eu, adaugă colegul meu de cameră, m-am orientat după aceea spre cariera juridică”.

Profesia îl face să se afle şi acum în contact cu diverse aspecte ale vieţii de aici, multe dintre ele necunoscute cetăţenilor obişnuiţi. Anatol frecventează tribunalele, spre a aduna material concret pentru lucrarea lui de disertaţie. Uneori este aşa de impresionat de procesele la care asistă, încât îmi povesteşte şi mie despre cele auzite: acte de viol, însoţite de o cruzime sadică, furturi bine organizate, care scapă vigilenţei paznicilor, omoruri bestiale etc.

Despre un furt sistematic, organizat cu multă imaginaţie, mi-a relatat mai pe larg, într-o seară: s-a constatat, că dintr-o fabrică de ulei dispăreau cantităţi apreciabile; uleiul se regăsea apoi în sticle pe piaţa liberă. Conducerea fabricii a fost nevoită să recurgă la concursul unor organe de stat secrete, pentru a descoperi modul în care procedează hoţii. Astfel, printre muncitori au fost introduşi lucrători ai Ministerului de Interne, care s-au arătat prietenoşi cu tovarăşii lor de muncă, i-au cinstit cu vodcă, le-au împărtăşit „secrete” din legislaţie, care i-ar ajuta să ocolească legea etc.

Noii veniţi şi-au făcut astfel prieteni printre lucrători, care nu s-au mai ferit de ei în cele din urmă. Aşa au constatat că, după terminarea programului, unii muncitori îşi mai făceau de lucru cu întreţinerea utilajelor, spre a rămâne singuri în ateliere. Antrenaţi, ei beau câţiva litri de ulei, în fiecare zi; alături de uzină aveau o gazdă, unde scoteau uleiul din stomac, pentru că altfel li s-ar fi făcut rău. „Marfa” îşi urma drumul obişnuit şi, decantată de eventuale impurităţi, era ambalată în sticle şi vândută la piaţă, cu preţuri convenabile.

Înştiinţată de aceste procedee, conducerea fabricii, împreună cu organele miliţiei, i-a oprit pe muncitorii în cauză la ieşirea din unitate. Ei se arătau grăbiţi, nu voiau să rămână, protestau, ştiind că nu pot sta multă vreme cu uleiul în stomac. Miliţia i-a reţinut însă până când n-au mai rezistat şi au dat uleiul afară pe gură. I-a prins astfel în flagrant delict.

În serile în care ne revedeam, după o zi de lucru, ne spuneam însă şi lucruri mai agreabile, anecdotele având prioritate.

Anatol mi-a povestit, în varianta lui, o anecdotă cu elefanţii, pe care eu am completat-o cu ceea ce ştiam din versiunea auzită în ţară, constatând, cu acest prilej, că multe anecdote circulau în mai toate ţările din această parte a Europei. La un concurs care avea ca temă „elefanţii”, nemţii au prezentat o enciclopedie, în mai multe volume, ce conţinea toate informaţiile despre viaţa elefanţilor. Englezii au pregătit şi ei un volum, intitulat „Elefantul şi criza Imperiului Britanic”; francezii, la rândul lor, au trimis o broşură care trata despre „viaţa sexuală a elefanţilor”. În fine, ruşii au scris şi ei o carte, intitulată „Elefantul sovietic – constructor al societăţii comuniste”.

În varianta cunoscută de mine mai exista un volum, prezentat de cei din ţările de democraţie populară, din Estul Europei, cu titlul „Să urmăm exemplul elefantului sovietic – cel mai avansat !”. De asemenea, cartea ruşilor se intitula, în versiunea relatată de mine, „Lenin şi Stalin despre elefant”.

În altă seară, mi-am amintit despre o anecdotă mai delicată pentru relaţiile dintre ţările noastre. Încurajat de sinceritatea lui Anatol şi de asigurările prealabile că nu se va supăra – ştiind şi el că circulă tot felul de anecdote pe seama lor – i-am povestit că, la o şcoală elementară de la noi, un inspector i-a întrebat pe elevi cât fac 2 + 2. Un şcolar a ridicat repede mâna şi a răspuns prompt: 4. „Nu e bine”, a apreciat inspectorul. „Cine ştie ?” A ridicat mâna şi Ionel, care a dat următorul răspuns: 2 şi cu 2 şi cu ajutorul Uniunii Sovietice fac 4. „Foarte bine”, a spus, de data asta, inspectorul. Învăţătorul i-a cerut să scrie răspunsul la tablă. Băiatul s-a ridicat din bancă şi a scris pe tablă, spunând cu voce tare: 2 (doi) + (şi cu) 2 (doi) + (şi cu) 0 (ajutorul Uniunii Sovietice) = (fac) 4 (patru), adică 2 + 2 + 0 = 4. „Foarte bine”, a spus învăţătorul.

Anatol s-a amuzat, fără să se supere, şi a spus atât: „foarte spiritual” (de fapt, expresia rusească – ostroumno – tradusă cuvânt cu cuvânt ar suna: „cu minte ascuţită”).

Va urma…

Acest articol a fost publicat miercuri, 10 februarie 2016 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.