Ochii mi se închid de la sine.
Un nor cenuşiu îmi apasă tâmplele.
Bătrânul cărunt ca un gând îmi sărută pleoapele
Să uit de mine, să urc din somn.
Porţile grele se deschid huruind.
Semn pentru mine.
Cale întoarsă nu mai există.
Din spatele ferestrelor mă privesc miraţi ochi răi,
Braţe care mă împing.
Îmi aşez rucsacul pe marginea şanţului.
Capul îmi atârnă greu ca o piatră de râu
Peste care apa alunecă mincinoasă.
Ochii mi se închid de la sine.
Uit de mine şi cobor într-un vârtej
Pe frânghia alunecoasă.
Dar râul acesta este din sânge!
Pietrele acestea sunt oase!
De undeva de departe se strecoară
Un fir de lumină purpurie.
Frânghia speranţelor mele se frânge
Ca un sughiţ profund.
Ca o pasăre spânzurată.
Semn că pentru mine nu mai există cale întoarsă.
Dan David, Los Angeles, Martie-14-2007.