Cerasela Iosifescu, Angel Rababoc, Nicolae Poghirc, Ilie GheorgheMotto:
„În inimǎ te am aprins precum e focul cu care-ncepe viaţa-n zori de zi.\
(William Shakespeare)
Dar nu acela de pe muntele Gǎina ci unul dintr-o ţarǎ imaginarǎ, undeva la capǎtul lumii. Anistoric. De parcǎ Divinitatea a adunat într-un loc o mânǎ de oameni pentru a-i pune la încercare, spre a-i salva. Personaje care simt cǎ joacǎ nu doar într-o simplǎ poveste ci, mai mult, într-o secvenţǎ mitologicǎ. De aici mǎreţia cu care-şi dezvǎluie caracterul, drǎmuindu-şi rostirea de parcǎ timpul s-a dilatat sau, oricum, nu mai are nicio importanţǎ. Departe de a fi o lehamite, este mai degrabǎ conştiinţa unui miez al vorbelor şi o nepǎsare suveranǎ faţǎ de mǎrunţişurile plebee.
Oamenii aceştia se simt aidoma zeilor, numai cǎ, treptat, au de-a face cu presiunea din partea adevǎraţilor zei. Presiunea de a-şi alege fiecare perechea, o însoţire în veac salvatoare a omului, oricâte va mai imagina mintea lui. Ameninţarea e din ce în ce mai pregnantǎ, tunetele şi fulgerele anunţǎ furtuna. Potopul. Ploaia care va veni.
Şi ca înainte de potop, pentru retragerea pe arcǎ, e nevoie de o însoţire. Perechi, perechi, spre a rezista urgiei purificatoare, spre a putea reface lumea mai apoi. Or tocmai asta e greu de înfǎptuit: însoţirea. De când e lumea, inima se aprinde capricios, trupul vibreazǎ la impulsiuni ce greu le poate mintea explica.
Silviu Purcǎrete este magicianul acestui tǎrîm. Descifrând voinţa zeilor, nǎscoceşte decorul şi poartǎ actorii prin Iliria, din casa Oliviei pânǎ la fereastra ducelui Orsino. Un spaţiu bine delimitat, îngǎduitor cu omeneasca noastrǎ curiozitate prin ferestrele generoase care ne lasǎ a vedea mişcǎrile de du-te vino. Mişcǎri vegheate de nemişcarea piticilor. Spectatori şi ei, spectatori şi noi. Lume, ca la târg.
Începe negocierea. Ce oferǎ fiecare şi ce-şi doreşte. Cine şi cui. Un târg de fete extins în toatǎ regula.
„Buze, încǎ rumene, ochi verzi, doi, pleoape anexe, o bǎrbie, un bust…” îşi etaleazǎ Olivia calitǎţile de care e atât de conştientǎ. Întruchipare a feminitǎţii, Cerasela Iosifescu face din tânǎra contesǎ un simbol al unei fascinante dualitǎţi. Acum îndureratǎ şi îndoliatǎ îndelung dupǎ cel frate dus, acum pǎtimaşǎ într-un amor spontan. Lascivǎ, etaleazǎ delicatesuri erotice tot asa cum îşi îngǎduie şi reacţii copilǎreşti. Rǎsfǎţatǎ, i se acceptǎ capriciile, i se recunoaşte autoritatea. Este singura care valorificǎ oglinzile. Iatǎ Femeia! Magicianul o face sǎ pluteascǎ, aşa cum numai un îndrǎgostit poate. Purtatǎ pe umeri de nebunul de la curte, se expune de fiecare datǎ. Îşi mlǎdiazǎ şi contorsioneazǎ trupul spre a stârni, o licitare frustrantǎ celui ce i-a interzis accesul. E crudǎ când refuzǎ, e sedusǎ când doritu-i o ignorǎ: „Ce bine-ţi şade semeţia şi nepǎsarea!” Toatǎ letargia plângerii de început e lepǎdatǎ astfel fǎrǎ ezitare când cel bǎnuit a fi Cesario este atacat. Fie şi împotriva lui Sir Toby, ea sare sǎ-şi apere iubitul. Morala fiind cǎ numai acţiunea aduce deznodǎmântul. Fǎrǎ a uita cum norocul ajutǎ pe cei îndrǎzneţi. „Nu-mi lua în nume de rǎu aceastǎ grabǎ, în faţa-acestor oameni sfinţi sǎ juri cǎ nu vei încǎlca nicicând credinţa geloasei mele inimi chinuite”. Cum chinul pare sǎ fie „taxa” tuturor târgoveţilor, nici Olivia nu a putut scǎpa. Un chin pervers adesea, când cel îmbrǎţişat cu foc e de fapt femeie. Dar erotismul contesei devine chiar blazon, o clipǎ strǎpuns de impetuosul Malvolio. Un ţipǎt al unei surprinse plǎceri, o duioşie „dupǎ”, „sǎ nu i se cǎşuneze vreun rǎu…”
Altfel, în târg, viaţa e durǎ. Negociatorul Cesario o aprinde şi când în clipa orgasmicǎ e aruncat pe masǎ contractul, iubirea ducelui, Olivia e cea adevǎratǎ: fǎrǎ rang, fǎrǎ mascǎ, doar o rǎsuflare: „Sǎ-i dau din darul ţie dǎruit? Tu sufletul mi-l duci la greu pǎcat”.
Prins în paradoxalul cuplu victimǎ-cǎlǎu, ducele Orsino chiar se complace, în postura de veşnic refuzat. Exersând de multǎ vreme jocul acesta, Valer Dellakeza îşi aflǎ în cele din urmǎ chiar plǎcerea. „Dacǎ muzica e hrana dragostei, cântaţi-mi sǎ-mi satur dorul ǎsta fǎrǎ saţiu…” Esenţa drumului în dauna ţintei.
Drept care îşi „vinde” melancolia într-un târg unde şi asta se cautǎ. Expus în vitrinǎ sau ca martor mut, de aproape, a tuturor ieşirilor Oliviei, e atras mereu spre a mai suferi o datǎ, şi-nc-o datǎ.
E oare încǎpǎţânare, ca atunci când încearcǎ sǎ treacǎ prin uşa cea strâmtǎ, insistenţa cu care cerseşte dragostea Oliviei? Când emisarul Cesario încearcǎ diplomatic sǎ-l trezeascǎ la realitate, refuzǎ evidenţa:
„-Dacǎ ea nu vrea sǎ te iubeascǎ…
-Nu-i un rǎspuns acesta…”
Nu poate pricepe cum sǎ existe cineva, mai ales o femeie, capabilǎ de o iubire cel puţin la a fel cu a lui.
„Pe lume nu-i fǎpturǎ femeiascǎ sǎ-ndure-n piept bǎtaia unei patimi ca a mea. Cum sǎ compari iubirea unei femei cu ce simt eu pentru Olivia?” De propria-i adoraţie statuarǎ se scuturǎ doar când funcţia îl cheamǎ sǎ urce pe scaunu-i de rang. De acolo, de sus, capǎtǎ luciditatea de pe urmǎ, ca la Don Quijote desluşind femeia iubitoare ce i-a stat în preajmǎ.
Romaniţa Ionescu este sufletul spectacolului. Forţa motrice. Magicianul o plaseazǎ în centru, egal îndreptǎţitǎ spre unul sau altul dintre sexe. Şi Marte şi Venus, de nu cumva croiala unisex îi vine ca o mǎnuşǎ. Cu umerii goi, fǎptura apǎrutǎ din spuma mǎrii, îşi asumǎ îndrǎzneala drept Cesario. Mustaţa, ca simbol al virilitǎţii, îi este aplicatǎ de Cǎpitanul corabiei şi îi este îndepǎrtatǎ, precum o dezvirginare, de însuşi Orsino. Între aceste douǎ momente, ea este când bǎrbat în vorbe, când femeie prin gesturi. Ea şi ducele, în vitrinǎ, sunt imaginea cea mai modernǎ a unui târg. Nemişcarea lui, atingerile ei, câmpul magnetic al unei priviri care dǎruieşte.
Romaniţa Ionescu, de o mobilitate cuceritoare de expresivitate, alterneazǎ cu graţie umorul şi erosul. Este şi prinţul pentru Frumoasa din Pǎdurea Adormitǎ, este şi gheişa unui samurai. Vulpe-vânǎtor. Negociazǎ pentru altul şi o face cu onestitate. „Îţi jur cǎ inima ce-mi bate-n piept nici-o femeie n-o va stǎpâni!” Dar cine sǎ desluseascǎ înţelesuri într-o zi de târg?
„-Nu cumva eşti comedian?
-Doamne fereşte!”
Magicianul a ales-o pe Iulia Lazǎr pentru rolul fratelui geamǎn, Sebastian, duplicitatea de sex fiind convenţia noastrǎ, o simetricǎ ipostazǎ de atitudine. O ghiduşǎ deosebire de fizic şi una de fire, o mǎiestritǎ creaţie de chip. Speriat la început, calm învingǎtor când se „bǎrbiereşte” dupǎ noaptea de dragoste cu Olivia. Un drum iniţiatic, presǎrat cu ilicite popasuri: „Antonio, pe mine sǎ mǎ ierţi cǎ te-am tulburat”.
Magicianul încrucişeazǎ axele fericite. Olivia şi Orsino, faţǎ în faţǎ, martorii duplicǎrii într-o lume de oglinzi şi transparenţe.
Mai scapǎ cineva de potop? De încercat, încearcǎ toţi.
Sir Andrew vrea, dar nu poate. Nicolae Poghirc etaleazǎ umor englezesc şi ne aduce în situaţia sǎ râdem exact de cine nu ar trebui, aşa cum vom simpatiza taman cu cine nu meritǎ. E cel sortit unei dependenţe puerile. Se plânge de insistenţa ducelui, „ca gaia maţu\, din neputinţa proprie de a se desprinde de Sir Toby. „Sǎ te susţin, sǎ ne panseze împreunǎ”. Refuzat cu brutalitate, nu-i rǎmâne decât sǎ-şi strângǎ bagajele. Lefter, pǎrǎseşte târgul singur, fǎrǎ a-i miji vreo mustaţǎ.
Sir Toby nu mai cautǎ femeia, o are alǎturi de atâta timp. Şi-a trǎit viaţa cu toate ale ei altfel decât Orsino. A vǎzut multe încât acum doar se distreazǎ pe seama celor din târg.
Filosof de pahar, peroreazǎ oricui e dispus sǎ-l asculte şi de gurǎ-cascǎ e târgul plin. O fi el Sir, dar e unul dintr-ai noştri, cu amprentǎ de Caragiale sau Mazilu.
„Noi bem în sǎnǎtatea nepoatǎ-mii şi-o sǎ bem cât va mai fii vin în Iliria şi loc pe cǎrǎrile gâtului.
De-aia facem noi umbrǎ pǎmântului? Ca sǎ ne-ascundem virtuţile dupǎ deget?”
Are şi autoritatea sǎ desfidǎ pe cei cu false moravuri de care, iarǎşi, un târg nu duce lipsǎ.
„Crezi cǎ dacǎ tu mǎnânci de post s-a isprǎvit cu mâncarea de dulce?”
Mary, „bunǎ ca o salteluţǎ” unui însetat de odihnǎ, e adevǎrata jumǎtate a acestuia. Cu ce glas drǎgǎstos îl dojeneşte Iosefina Stoia, pentru orele târzii din noapte pânǎ la care se întind chefurile… Cu ce grijǎ îi sare în întâmpinarea dorinţelor… Ea este femeia care ştie cum sǎ îmbrace un ţǎrm la care fiecare Ulise va ajunge. Cum i se lumineazǎ chipul când Feste o tachineazǎ:
„-Tu ia-o din loc, cǎ te-aşteaptǎ Sir Toby sǎ-i dai sǎ muşte din fructul oprit.
-Sǎ nu spui nimǎnui niciun cuvânt despre asta!”
Iosefina Stoia poartǎ simplitatea cuceritoare din Bǎieşu dar şi nobleţea de Duduleancǎ. Este, în acest târg de fete, reversul efigiei feminine: aceea care are grija unui cǎmin. Deloc în cheie minorǎ pentru cǎ tot ea promoveazǎ şi ingeniozitatea. Îl „citeşte” pe Malvolio, are ac de cojocul lui. Sǎracul Malvolio… Constantin Cicort îl umanizeazǎ, îl face simpatic în maniera de-a se purta. Impune prin acurateţea serviciului, la el pânǎ şi pedanteria devine agreabilǎ. Este victima înduioşǎtoare a ştrengarilor care-l sancţioneazǎ .
„Face pe evlaviosul şi de-al dracului ce este, stricǎ cheful tuturor. Un mǎgar mândru cǎ nu mai e nimenea ca el şi convins cǎ moare lumea de dragul lui”. Şi încǎ nu mândria îl pierde cât dispreţul pentru ceilalţi. „Eu nu-s de-o fiinţǎ cu voi”. Momeala ticluitǎ atât de bine de Mary îl poartǎ dupǎ toate regulile unei capcane, pe tǎrîmul plǎcerii de-o clipǎ, cât ţigara dinaintea ridicǎrii în laţ. Malvolio este învinsul tuturor negocierilor de la acest târg de fete. Rǎmâne doar clipa lui de glorie, în care, mânat de un instinct fierbinte, aţâţat de mintea şugubeaţǎ a Mariei, sǎrutând cu veneraţie ceea ce Olivia atinge, îi smulge ţipǎtul unui extaz uimit. E mângâierea care-l va rǎpune.
Cântându-şi sentimentul, avem o dovadǎ în plus cǎ dragostea are puteri şi asupra unui ticǎlos. Ea nu alege. Şi uneori, într-un târg ca acesta, poţi întâlni şi o împreunare mai puţin obişnuitǎ.
Fabian, cu chip ca o carte deschisǎ, plasat mereu simetric faţǎ de Feste, nu-l scapǎ din ochii-i luminoşi pe nebunul înţelept al Oliviei. Statornic partener pentru Purcǎrete, de data aceasta Angel Rababoc modeleazǎ cu har un delicat efeb. Mai degrabǎ tǎcut, Fabian îşi trǎieşte viaţa prin raportare la Feste. E fericit oriunde e acesta. Îşi duce trǎirile simetrice pânǎ şi la excepţionala scenǎ în care convulsiile înfierbântate ale Oliviei, sǎ fie reproduse fidel, de partea cealaltǎ a unei tǎblii de lemn. El simte cel mai bine, dincolo de orice pǎmânteşti impulsuri, clipa de esenţǎ tare a unei cununii care salveazǎ de la potop pe toţi care şi-au gǎsit o pereche. Şi alungǎ noaptea cu voaluri de mireasǎ.
De care au parte chiar şi curtenii ducelui Orsino, sortiţi a sluji, cu zel şi sobrietate. Cuplul actorilor Ion Colan şi Valeriu Dogaru este de urmǎrit pas cu pas, ca gardǎ de corp, ca sfǎtuitori sau chiar juraţi. Şi totuşi voalurile nu ajung la toatǎ lumea.
E mai întâi Antonio, victimǎ a unei justiţii întârziate şi grǎbite. Bunul Antonio, care începe prin a purta pe braţe un prieten, continuǎ prin a-l urma peste tot, proteguitor, riscând totul, desǎvârşindu-şi dǎruirea prin transferul de mustaţǎ. Tulburǎtorul lui Sebastian are forţa de a-şi reprima la timp pornirile, şi devine întruchiparea prieteniei ca în mitologie. Cǎtǎlin Bǎicuş aduce în scenǎ aer proaspǎt ori de câte ori o traverseazǎ. Dacǎ Malvolio este surghiunitul negru, ce se înalţǎ, anticipând mǎsurǎ pentru mǎsurǎ, Antonio este surghiunitul în albul de sacrificiu.
Cine a mai rǎmas?
Singurul ce va rǎmâne, singur cum şi-a dorit, nebunul Feste.
„-Nu eşti nebunul doamnei Olivia?
-Doamna Olivia este nemǎritatǎ. Numai soţii sunt nebuni, eu sunt bufon, domnule.”
Un bufon la care lumea nu mai râde pentru cǎ nu mai este timp. Potopul e-aproape şi toţi se grǎbesc. Valentin Mihali are şi privirea de profet şi de aici sentimentul deşertǎciunii, are şi lucirile amintirilor dintre cele mai burleşti. Îşi poartǎ stǎpâna pe braţe, cine poate spune precis cine pe cine mânǎ? Multǎ poezie a respirat la viaţa lui.
„Mi-aş fi fǎcut la poarta casei tale colibǎ de rǎchitǎ aşteptând ca sufletul sǎ-mi trag privind spre tine…”
Adorat, admirat, preţuit sau hulit, Feste nu poate fi ignorat. Strigǎ prin târg spre luare aminte.
„Tot ce s-a stricat se cârpeşte la loc…E plinǎ lumea de cârpǎcealǎ!
Şi totuşi este ceva ce nu se poate cârpi: maturizarea. Drumul mustaţei de la „când eram flǎcǎu la mama…”, cu toate exuberanţele de rigoare, pânǎ la finalul cuminte „mi-am luat şi eu nevastǎ”.
Paşii acestui refren, compus de Vasile Şirli, urmǎresc întregul spectacol precum stafiile unui vechi castel scoţian.
La pianul sǎu dintr-un colţ, cu spatele cǎtre personaje, Ion Butnaru vede şi conduce tot acest balet mecanic.
Târgul de fete din Iliria are de toate pentru toţi: şi poezie şi sânge şi trivial şi diafan, dupǎ chipul şi asemǎnarea noastrǎ. Silviu Purcǎrete, un bun ucenic al Marelui Magician, ne oferǎ nouǎ, târgoveţilor, emoţia unui gest ce nu stǎ în puterea muritorilor: ploaia. Când pe copertina mǎiestrit instalatǎ deasupra tuturor încep sǎ cadǎ perseverenţii stropi, în sunetul inconfundabil al unei ploi de varǎ, nu e om sǎ nu ridice privirea, cu o emoţie ingenuǎ care încoroneazǎ spectacolul.
Doar piticii de ghips rǎmân imobili.
Sebastian, care a cutreierat târgul în lung şi-n lat, întreabǎ: „aicea toţi sunteţi nebuni?”
Cǎsǎtoriţi sau nu, acceptǎm sǎ-şi asume cuvântul unul dintre noi: \”nebunia nu ocoleşte pe nimeni.\”
Cǎ doar trebuia sǎ cânte cineva toatǎ povestea.
Marius Dobrin, 27 ianuarie 2008