ACUM.TV

În urmă cu ceva ani şi nu încerc numărătoarea lor, Adriana Moscicki, la vârsta de 13 ani a citit câteva poeme din creaţia sa de început, la cenaclul literar Radu Stanca din Sibiu, o societate literară la care au debutat Emil Hurezeanu, Dumitru Chioaru, Daniel Suciu, Carmen Negulei, Ioan Radu Văcărescu, Andrei Ileni şi atâţia alţi poeţi talentaţi sibieni.

Din primul moment am semnalat talentul Adrianei şi am încurajat-o cu multă încredere. Nu insist şi nu repet că am fost preşedintele acestui cenaclu şi parte dedicată mişcării tinere literare sibiene din acea vreme.

A trecut timpul şi mulţi dintre liceenii de altădată sunt nume cunoscute astăzi

Generaţia noastră din Sibiu, spre deosebire de confraţii lunedişti, mentorii generaţiei’80, noi am rămas fideli unui spirit tradiţional – uşor desuet, tributari liniei baladeşti, şi nicidecum unui spirit de frondă

Adriana Moscicki, poetă de limba română, stabilită în Israel, ne-a trimis un volum ultim şi capital din lirica ei, „Întâmplări în cuvinte”, publicat în Israel (Editura Aglaia, 2015).

Poemele, o culegere de versuri, unele publicate şi în publicaţia www.Acum.tv, ca fidelă colaboratoare.

La o lectură atentă versurile Adrianei explodează în mii de străluciri florale şi ne poartă într-un spaţiu de incandescenta, de cursivitate lirică în care elementele vegetalului, ale unui ţărm bântuit de relicve marine se unesc într-o paradigmă a luminii.

Sensibilitatea de urzitor de stampe ori de crochiuri, de înşiruire de cuvinte magice în simplă rostire, şi nu în încifrare mallarmeeana, situează nivelul cărţii sale într-o descriere a luminii de la Mediterana prin poezie.

Fascinaţia mării, nostalgia argonautica sunt liniile, aş zice neplictisitoare, nemanieriste.

Ce lună

ce lună muşcă din cer,
dinţi de lumină în creştetul lui înfipţi!
mă gîndesc la Sevillia şi cascadele ei de mătase
peste părul strîns melc.
stoluri-stoluri păsările se adună în eucalipţi
tăcerea izbucneşte şi bate în timpanul meu bum, bum
precum tocul dansatoarei de flamenco
şi fusta ei aruncă peste lume
umbră de întuneric

Să nu uităm că Adriana Moscicki face parte dintre puţinii privilegiaţi şi apropiaţi ai marelui poet Mircea Ivănescu. Niciodată nu epatează şi nu se făleşte cu aura acestuia, deşi i-a fost aproape, atât ea, cât şi tatăl ei, răposatul Nicolae Stânga, poet şi el, mai puţin cunoscut din păcate.

Ideea de povestire în poezie, o anume epicizare (aminteşte de T.S. Eliot) alternează cu sensibilitatea poetei Ingeborg Bachman.

Şi dacă

şi dacă aş merge aşa
pe dalele de piatră ale Burgului,
cu fustele suflecate
şi paşii în ritm de chitări
sau de harpă???
cine ar strigă după mine cu pumnul ridicat –
hei ţigancă!!!
şi cine ar pune pas după pas,
în ritmul muzicii săltat cu capul spre cer
şi toată faţa
zîmbet să spună –
hei menestrel?
mă scutur de timp prin volane
faţa toată lumina de lună şi uite
cum merg aşa pe dale
piciorul meu zvelt tremură o clipă.
rîd!
în gîtlej rostogolit prima oară sunetul acesta rotund
bucurie din mine ieşită afară şi plimbată prin Burg!
am buzunarele pline de fluturi,
am gură plină de sunete,
se nasc şi mor înainte de a învăţa să meargă singure.
doar trupul plimbă umbra mea pe străzi şi,
lungită pînă-n ochii acoperişurilor,
rămîne atîrnată aşa
precum şiretul unui corset în aşteptare,
pînză curată înfiorată de chemare…
dar eu merg pe dalele de piatră
şi fustele valuri peste trup,
coardele harpei adună împreună
spumă şi sînge
tăcere şi cînt.

Nu cred că am întâlnit încă un poet sibian să se dezmintă de amintirea Sibiului. Aşa cum marele poet Ştefan Baciu, stabilit în Honolulu, plecat din Braşov, nu putea ieşi din stradelele medievale, aşa şi Adriana retrăieşte adolsecenta, tinereţea din Sibiu în poeziile sale.

Nu sînt Penelope
n-am avut niciodată plete lungi
să-mi înfăşor sînii în ele şi pentru o clipă aşa
de nebunie să le mîngîi,
nici nu am ţesut covoare cu pletele mele de cărbune,
să fie nopţi alese cu stele şi vise acolo
între iţe şi freamătul războiul bătînd lîna în fus tac-tac,
să-mi spun Penelope,
să dau ochii peste cap,
să privesc pe sub gene umbroase cu ochi trişti, uscaţi!
poate sînt doar izvor de lacrimi fără nume
chip comun, părul scurt,
poate buzele mele roşii sînt doar petale de floare carnivoră
şi deşert de jur împrejur…
uite cum soarele se mişcă rotund şi cuprinde orizontul,
aşa privirea mea din apus în răsărit, uneori umedă,
alteori arşiţa,dar mereu vieşi mîinile căutînd cuvinte în ţesătură de lînă aspră,
aşa petrec timpul în pleata mea scurtată
şi timpul mă joacă pe degete!
eu îi fac ochi dulci,
să-l prind în mrejele clepsidrei mele,
alteori mă biciuie pînă la sînge şi pe trup
linii adînci în carne şi în piele
stau, îmi privesc mîinile,
îmi privesc ochii în oglindă
strălucire fără trup,
aşa culeg cuvintele,
aşa chipul meu în aşteptare moare fără timp…
era o femeie frumoasă, unică,
puţin zurlie, dar cu zîmbet nebun,
era o femeie ciudată, cu tăceri şi ochi tăciuni,
era o femeie fără glas şi fără nume,
era o femeie
era…

Poezia ei se autodenunţă ca un strigat de dragoste şi la o masă cu un pahar de vin – invitaţie la dialog imaginar pe Mopete…

Am fost puţin neplăcut surprins la exclamaţia unui coleg de breaslă mai tânăr acuzând poezia Adrianei ca nefiind la modă. Modă poetică pentru mulţi, aşa cum aşa zisă muzică de astăzi este spunere brutală, de limbaj schingiuit şi neelaborat. Ca în orice domeniu şi nu numai cel artistic, documentarea şi muncă sunt marca reuşitei.

Poezia ei nu este experiment şi mă alătur reuşitei ei cu certitudinea că marea poezie a învins mereu prin a fi mesaj, emoţie estetică şi totodată inovaţie stilistică.

Acest articol a fost publicat vineri, 22 ianuarie 2016 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.