Pe la începutul lui 1990, într-o perioadă în care fiecare zi dobora altă interdicţie comunistă, tarabele cu cărţi şi ziare dădeau Bucureştiului echivalentul unei răcnet neîntrerupt. Pe tabla murdară a tarabelor apăreau şi dispăreau fără întrerupere cărţi şi ziare tipărite repede, pe hîrtie proastă şi abia atribuite vreunei edituri. Singurul lucru clar erau titlurile care zbierau de pe prima pagină a ziarului sau de pe coperta cărţii tot felul de lucruri nemaivăzute. Într-adevăr nemaivăzute. În special, cărţile recuperau titluri şi autori uitaţi sau interzişi vreme de 50 de ani de cenzura regimului comunist. Orice autor şi orice lucrare puteau apărea oricum, peste noapte în volume strînse în grabă, fără cea mai mică îngrijire, sau copiate cu mijloace foto rudimentare după ediţii originale.
Şocul nu înceta să atragă cumpărători pestriţi şi emoţionaţi care adunau de-a valma, la preţuri neglijabile, vrafuri de tipărituri, cărţi şi broşuri, de la scrierile politice ale lui Eminescu, la reviste pornografice mizere. În acest şuvoi de cerneală tipografică groasă, literatura şi autorii legionari era, la aproape fiecare tarabă, vedeta şi atracţia prinicpală. Setea de întîlnire cu marfa literară legionară putea fi explicată, în mare măsură, de suprimarea prelungită sub comunişti. Al doilea motiv era – paradoxal! – antireclama propagandei oficiale care înfierase atît de insistent extremismul legionar încît îl înzestrase cu aromele fructului oprit.
Febra a trecut relativ repede. După un sau cel mult doi, cererea a dispărut aproape cu totul şi broşurile legionare sau istoriile pro-legionare au început să se adune în vrafuri nevîndute pe tarabe. Tentaţia şi fascinaţia accesului la texte interzise s-au stins mai repede decît era de bănuit. De atunci încoace, interesul public s-a schimbat cu totul. Apatia provocată de o ofertă nesfârşită, distracţiile de alt gen şi chiar o oarecare blazare în faţa elementelor de senzaţional au cuminţit publicul. La mare căutare sînt acum exotismele şi escapismul. Tensiunile textelor de agitaţie şi extremism nu mai interesează. Sînt obositoare. Evoluţii de acest tip sînt de găsit peste tot în istoria primilor ani fără comunism ai statelor est-europene. Chiar şi state vest-europene au depăşit pudorile sau restricţiile editoriale şi, în limitele largi permise de lege, au reprodus autori şi lucrări cu o reputaţie şi un palmares sinistru. Rămîne, desigur, cazul german. Ca de obicei şi din motive întemeiate, trecutul german şi recuperarea lui în conştiinţa publică sînt o problemă aparte.
Recent, tema a reapărut spectaculos. După o absenţă de exact 70 de ani, publicul german are la dispoziţie un volum dinamită – întruparea interdicţiei supreme. Nici mai mult nici mai puţin decît Mein Kampf, cartea în care Adolf Hitler şi-a adunat ideile, amintirile şi proiectele. În ultimii 70 de ani, cartea n-a mai fost publicată. Deţinătorul drepturilor legale, landul Bavaria, a refuzat să o facă, fireşte sub presiunea implicaţiilor morale pe care o astfel de decizie le implică. După 70 de ani, drepturile legale deţinute de Bavaria au încetat şi publicarea cărţii nu mai poate fi blocată. Deloc surprinzător, imediat după dispariţia obstacolelor legale, cartea a fost retipărită şi trimisă pe piaţă. Nu chiar în orice condiţii, după cum vom vedea. Însă dispariţia interdicţiei nu a pus capăt dezbaterii: e sau nu e acceptabilă republicarea unei cărţi născute de mintea care a provocat cea mai mare catastrofă umană cunoscută de Europa de Vest?
Discuţia despre reapariţia cărţii lui Hitler pe piaţa germană, trebuie precedată de cîteva specificaţii tehnice. Mai întîi, aşa numita carte nu e chiar o carte care respectă definiţia clasică. Hitler nu a scris, ci a dictat cartea în 1924, pe cînd avea timp destul în închisoarea în care ispăşea, în regim foarte relaxat, o condamnare pentru rebeliune. Cartea retipărită acum e rezultatul unui exerciţiu de cercetare vast al Institutului pentru Istorie Contemporană din München, un corp academic bine cunoscut, cu o reputaţie excepţională în lumea studiilor istorice contemporane. Cartea nu e o simplă reproducere a textului original. Ediţia publicată recent se întinde pe trei volume şi atinge 2000 de pagini, din care 1200 conţin aparatul explicativ, cu aproximativ 3500 de note care lămuresc cititorul în detaliu asupra contextului social, politic, istoric şi filozofic al epocii. În ediţia publicată de Institutul din München, o carte sinistră devine o excelentă introducere în istoria epocii şi un îndreptar nepreţuit pentru generaţiile care nu o cunosc.
Apariţia Mein Kampf într-o nouă ediţie germană a fost întîmpinată de poziţii contradictorii. Pe de o parte, un curent de opinie a socotit publicarea utilă, argumentînd că, în acest fel, societatea germană depăşeşte un punct dificil şi elimină un element vicios de atracţie, generat tocmai de interdicţia de şapte decenii a cărţii. Fructul oprit a dispărut şi, odată cu el, cred aderenţii acestui punct de vedere, se stinge şi mistica unui Hitler interzis şi martirizat de aşa zisa cenzură democratică. De notat, ceremonia de lansare a cărţii a fost deschisă de Ian Kershaw, unul din cei mai mari istorici contemporani ai nazismului şi autorul celei mai solide biografii a lui Hitler. Kershaw a argumentat în favoarea cunoaşterii prin confruntarea critică a textelor trecutului, indiferent de originea şi calitatea lor.
De cealaltă parte, s-au aşezat argumente ale asociaţiilor civile şi ale unora din organizaţiile evreieşti care au avertizat asupra pericolului pe care îl conţine accesul la textul lui Hitler şi au sugerat că ediţia critică publicată în Germania poate duce la normalizarea nazismului şi a figurii lui Hitler. Incontestabil, acest tip de argumente semnalează un pericol real. Oricît de neconvenabil ar suna, adevărul e că readucerea unei teme sau a unei figuri istorice sinistre între temele şi figurile aşa zicînd normale ale istoriei poate conduce la clasicizare. Cum? Pur şi simplu, aşezîndu-l pe Hitler în rafturi de bibliotecă alături de autori fără vină şi pată.
Unde e adevărul? În tendinţa de a reda, critic, istoriei toate faptele şi figurile sau în presiunea care insistă asupra limitelor şi se împotriveşte normalizării lui Hitler? Răspunsul e că ambele serii de argumente sînt corecte. La fel cum e de bănuit că fiecare va lua ce crede dintr-o asemenea carte. Publicul general va găsi o introducere excepţională în cauzele şi metodele ororii naziste. În acelaşi timp şi folosind aceeaşi ediţie, resentimentarii vor culege otrăvuri tari şi vor lăsa neatins aparatul explicativ. În plus, e de amintit că textul cărţii lui Hitler era demult accesibil, şi în Germania, pe net.
Ediţia publicată la München a fost tipărită într-un tiraj mic, epuizat imediat (4000 de exemplare), dar e de crezut că, în curînd, vor fi publicate tiraje suplimentare. O ediţie franceză e, deja, în pregătire şi, fără îndoială, vor urma ediţii în alte limbi. Pînă la urmă, republicarea acestei cărţi de infamie totală era inevitabilă. E de sperat că tot ea va fundamenta oroarea de nazism pentru generaţiile care vin.
Traian Ungureanu, 14-16.01.2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
> În plus, e de amintit că textul cărţii lui Hitler era demult accesibil, şi în Germania, pe net.
Interzicerea publicării creaţiei memorialistice a lui Hitler nu mi se pare o idee bună. Cei care vor să verifice dacă sunt juste (sau nu) informaţiile şi comentariile legate atât de autor, cât şi de cartea sa, trebuie să aibă posibilitatea simplă şi legală să o acceseze.
De ce să trebuiască sa apeleze la scanuri de pe Internet, în majoritatea lor greu lizibile?
Nu cred că publicarea legală a acestei cărţi va mări numărul adepţilor lui Hitler. În ceea ce mă priveşte, eu am primit cadou demult o ediţie în limba română a cărţii şi am abandonat repede lectura, deoarece nu numai că susţine idei oribile, lucru la care mă aşteptam, dar şi că este pe ansamblu neinteresantă şi repetitivă.
Ce mă miră deseori este că unii comentatori de astăzi, despre care se poate presupune că au citit cartea, continuă să susţină teza provenită de la prietenii/adversarii (după împejurări) comunişti ai naziştilor, şi anume că Hitler ar fi fost un om al dreptei. Iată doar un exemplu:
” În noiembrie 1923, austriacul Adolf Hitler încearcă, sprijinit de câţiva susţinători din cadrul Partidului Muncitoresc German Naţional – Socialist (o formaţiune de extremă dreaptă, ultranaţionalistă, antisemită şi anticapitalistă), …”
Sursa: adev.ro/nmke2s
Se spune despre anumiţi oameni că ei ar avea idei puţine, dar fixe. Hitler făcea parte din această categorie, dar, păstrând proporţiile, şi unii dintre comentatorii cărţii sale.
Da, şi eu găsesc inacceptabilă interzicerea exprimării ideilor, a oricăror idei.
Cât priveşte cartea lui Hitler, am citit doar câtva zeci de pagini şi am găsit-o plictisitoare de moarte, drept pentru care am şi abandonat-o. Probabil pentru că erau mereu aceleaşi câteva idei (fixe), care însă se repetau la nesfârşit.
Cartea in care este expusa filosofia sau ideologia celui care a provocat cel mai ucigator si distrugator razboi din istorie trebue publicata, dar cu adnotari, nu numai in Germania, ci in toata lumea, inclusiv in Israel.
Deoarece intre Mein Kampf si cartile fondatoare ale celor 3 religii monoteiste sunt unele asemanari (stiu ca afirmatia va provoca indignare si revolta printre evrei, al caror conational ma declar), ca de exemplu asa numita superioritate rasiala sau etnica, exterminarea unor popoare (holocaust-genocid), pastrarea puritatii etnice, atitudinea fata de homosexual si adulter, perceperea dobanzilor etc., s-ar cere ca editiile viitoare ale Bibliei, Evangheliilor si a Coranului sa fie insotite de adnotari.
De altfel, in Elvetia exista un arab palestinian de religie crestina, Sami Aldeeb, care pe situl sau, in conferinte si articole face o analiza critica, neconventionala, a Coranului si islamului.
Dl. dr.r.neumann scrie: „Cartea in care este expusa filosofia sau ideologia celui care a provocat cel mai ucigator si distrugator razboi din istorie trebue publicata, dar cu adnotari, nu numai in Germania, ci in toata lumea, inclusiv in Israel”.
Constat că dl. dr. Neumann introduce de la început o limitare, şi anume că în toată lumea cartea nu poate apărea decât cu comentarii. Dânsul nu spune ale cui trebuie să fie comentariile, dar se poate presupune că ele trebuie să aparţină celor care se opun nazismului.
Se poate pune întrebarea (pe care adepţii nazismului nu vor ezita să o pună primii) de ce această limitare se aplică numai „credinţei” lor. De aici, cum există opozanţi la orice idei, s-ar ajunge prin extrapolare la cerinţa absurdă ca orice carte care conţine idei politice, filosofice, etc., şi care nu conţine comentarii potrivnice, ar trebui să fie interzisă.
Ţinând seama de toate acestea, continui să cred că trebuie să existe dreptul de a se publica orice carte, cu sau fără comentarii, şi în orice tiraje se doreşte. Acest lucru nu trebuie să fie facut însă pe banii contribuabililor, deoarece ei au idei care diferă de la o persoană la alta.
>De altfel, in Elvetia exista un arab palestinian de religie crestina, Sami Aldeeb, care pe situl sau, in conferinte si articole face o analiza critica, neconventionala, a Coranului si islamului.
Această ştire ar fi cu mult interesantă dacă domnul respectiv ar fi de religie musulmană, ar trăi pe teritoriile palestiniene şi ar face acelaşi lucru. Din păcate acest lucru ţine de domeniul imposibilului din cauza intoleranţei cunoscute a conaţionalilor săi de pe teritoriile respective şi a musulmanilor din multe alte părţi ale lumii.
@Victor Manta
Deoarece 12 ani de conducere a Germaniei dupa principiile naziste a dus la moartea a cca. 10 mil. de cetateni ai tarii, la pierderea de teritorii, la distrugerea a numeroase orase, a industriei si a a economiei in general, este putin probabil sa mai existe argumente si sustinatori ai nazismuui. Dar in principiu, teoretic si ei ar putea sa-si exprime opinia, daca vor gasi un editor.
Dar a propos de arabul crestin critic acerb al Coranului: in aceiasi Elvetie traieste si activeaza Tariq Ramadan, a carui bunic a infiintat in Egipt partidul Fratii Musulmani si expulzat mai tarziu de Nasser. Intoleranta o practica oamenii dar o genereaza textele asa zis divine.
@dr.r.neumann
>Deoarece 12 ani de conducere a Germaniei dupa principiile naziste a dus la moartea a cca. 10 mil. de cetateni ai tarii, …
Există multe dispute cu privire la cifrele reale, după cum urmează:
In 2005 the German government Suchdienste (Search Service) put the total combined German military and civilian war dead at 7,375,800, including persons of German ancestry who lived outside of the borders of Germany and Austria.
https://en.wikipedia.org/wiki/German_casualties_in_World_War_II
The German population had been nearly 80 million in 1939 and it was about 65 million (both Germanys) in 1946, but this number could be heavily disputed.
https://www.reddit.com/r/AskHistorians/comments/244oc4
>… este putin probabil sa mai existe argumente si sustinatori ai nazismuui.
Din păcate argumente se tot găsesc, şi la fel şi susţinători. Desigur că ei se ţin în umbră, drept care nu poate exista o statistică credibilă.
>Dar in principiu, teoretic si ei (susţinătorii nazismului – VM) ar putea sa-si exprime opinia, daca vor gasi un editor.
Suntem de acord.
> Intoleranta o practica oamenii dar o genereaza textele asa zis divine.
Aşa cum nu toţi cei care citesc „Mein Kampf” devin nazişti, tot astfel nu toţi cei care citesc textele „divine” (ale oricăror religii, de altfel) devin fanatici religioşi. Din fericire.
@dr.r.neumann
Greşiţi. Iată unul din cele mai răspândite „argumente” ale numeroşilor susţinători actuali ai nazismului : nazismul a fost înfrânt în 1945 de o coaliţie bolşevico-americano-britanică evreiască, aşa că data viitoare trebuiesc nimiciţi evreii din toată lumea, nu doar cei din Europa.
Bunicul n-are niciun amestec aici : copiii nu sunt răspunzători nu numai pentru părinţi, ci şi nici pentru bunici 🙂 🙁
Apoi: Tariq Ramadan nu trăieşte şi nici nu activează în Elveţia, ci în Anglia – de vreo 10 ani. Poate îl confundaţi cu fratele său, Hani Ramadan.
Dar nu mi-e clar de ce l-aţi pomenit pe acest Tariq Ramadan din Elveţia…