Antichitatea greacă, dedica mijlocul lui februarie amorului şi fertilităţii, căsătoriei lui Zeus cu Hera; romanii antici îi consacrau aceiaşi perioadă lui Lupercus, divinitate a fecundităţii şi Junonei, zeiţă a căsătoriei şi a cuplului în general.
Potrivit istoricilor, ziua Sfinţilor Valentin, fiind trei la număr, a coincis cu 14 februarie, devenind astfel, mai întâi, sărbătoarea celibatarilor, ca să ajungă, cu timpul, aceea a îndrăgostiţilor şi a cuplului.
Conotaţia amoroasă şi-a croit drum prin epoca medievală până în zilele noastre când a fost asociată noţiunea de fidelitate.
Luat ca termen generic, fidelitatea are origini comune cu încrederea, cinstea, credinţa, cuvioşenia, devoţiunea. Termenul este utilizat, cu precădere, în domeniul legăturilor sentimentale şi conjugale, dar şi în cel religios şi politic. În religia musulmană, de pildă, toţi necredincioşii (în Alah) sunt taxaţi de infideli.
Pentru majoritatea îndrăgostiţilor, fidelitatea reprezintă o protecţie a cuplului, o garanţie privind calitatea relaţiilor amoroase, un ciment al vieţii de familie. Tradiţia o încetăţeneşte ca simbol al ataşamentului de un singur partener, atât pe planul fizic cât şi pe cel afectivo-psiholigic, ceea ce nu împiedică unele societăţi să cultive poligamia în sens unic, privilegind partea masculină. Tot Coranul, servindu-se de pilda Profetulului Mohamed, deţinător a 4 soţii, acordă bărbaţilor dreptul de a dispune de mai multe partenere. În schimb, femeilor le este impusă o fidelitate absolută, derapajele făcând obiectul unor represiuni nemiloase cum ar fi închisoarea, flagelarea, sau alte pedepse fizice de o intensă cruzime.
Chiar atunci când căsătoria este destinată altor finalităţi decât amorul, transmiterea de patrimoniu, sau alte interese de ordin social, femeia rămâne tributară acestei fidelităţi tradiţionale pentru care societatea îi ţine rigoare.
În lumea occidentală, recte în Franţa, fidelitatea evoluează odată cu societatea. Din 1975 încoace soţii adulteri sunt egali în faţa legii, spre deosebire de trecut când infidelitatea feminină era un delict în toate circumstanţele, în timp ce bărbatul devenea infidel numai în cadrul domiciliului conjugal. Acum, în contextul unui divorţ, adulterul apare ca un motiv printre altele, ci nu ca o cauză peremptorie.
De altfel, odată cu emanciparea femeii şi cu apariţia în forţă a mişcării feministe, suntem tentaţi să credem că infidelitatea a schimbat de ogradă. Cu dispariţia tabuului, asistăm la o anumită reapropiere a sexualităţii de către femei. Apariţia unei cinematografii feminine, a unei prese şi literaturi erotice, unde nuditatea se arată din ce în ce mai ostentativă, este indiciul prin care, noi bărbaţii, nu mai putem hotărî asupra comportamentului feminin graţie prerogativelor dominatoare de altă dată. Cu o tăcere înţeleaptă, ne stabilim pe picior de egalitate, acceptând, de multe ori, să fim dominaţi de aceste făpturi divine, abile şi imprevizibile.
Jurămintele de fidelitate ale amorezaţilor au raţiunile lor. Ele sunt promisiunile de rezistenţă înaintea numeroaselor tentaţii inevitabile pe care viaţa ni le scoate în cale, ca un ecoul tulbure al elanului interior, moştenit de la omul cavernelor. Li se incumbă, aşadar, îndrăgostiţilor obligaţia de onoare de a face faţă ademenirilor, rezumându-se la „clătirea ochilor” înaintea defileului ispitelor. Mai mult, când atracţia şi interesul pentru partener este de o mare intensitate, celelalte persoane ar trebui să apară terne, făcând ca jurămintele să constituie un mijloc de consolidare şi protecţie a uniunii. Numai că impermanenţa, proprie tuturor fenomenelor, poate tulbura hotărârile decretate definitive.
Când însă fidelitatea aspiră, cu obstinaţie excesivă, la protecţia cuplului şi a familiei, se pot profila anumite accidente de parcurs, cu aparenţe de eşec. Este bine cunoscut faptul că, atunci când interzisul devine prea auster, tentaţia se face irezistibilă.
Uneori, o relaţie de amor, trăita în mod sincer zi de zi, nu poate rivaliza cu magia unei dorinţe secrete nesatisfăcute. Fidelitatea, într-atât celebrată, promiţând conservarea amorului şi protecţia lui de orice „tentaţie”, poate sucomba sub presiunea „fructului interzis”. O parte a psihologilor susţine că un angajament de fidelitate obsedant, poate produce efecte contrarii, nuizibile, mai degrabă, amorului. „Forţa unei legături amoroase – spune psihologul Gérard Leleu – este consecinţa calităţii contactului dintre parteneri. Relaţia rămâne forte în măsura în care acest contact este vivant, dinamic, nutritiv şi satisfăcător, prin respectarea individualităţii fiecărui partener. Tendinţa de a construi această forţă prin interzicerea elanului natural, este, cel puţin, o iluzie naivă”.
Paradoxal, când viaţa conjugală e fondată numai pe sentimente, devenind eminamente emoţională, uniunea e lipsită oarecum de stabilitate, devenind, în schimb, mai densă în fidelitate.
Cercetătorii australieni au încercat să determine, cu mai multă precizie, motivele pentru care femeile se angajează într-o aventură şi care ar fi natura acesteia preferate în modul curent.
Constatările au fost destul de surprinzătoare: în primul rând, relaţiile extra-conjugale ale soţiilor sunt curente, invocându-se imperfecţiunile minore ale soţilor: sforăitul, pasiunea excesivă pentru sport, preocupările pur materialiste, unele brutalităţi în limbajul conversaţiilor şi, mai cu seamă, complexul de superioritate exhibat în momente decisive.
În general, femeile sunt în căutarea unei relaţii afective, nu întotdeauna legată de raportul sexual iar, când aventura lor ia o turnură sexuală, ele au nevoie să se simtă îndrăgostite, pe când bărbaţii rezumă actul infidelităţii extra-conjugale la un raport strict sexual, ferindu-se de implicaţii sentimentale.
Pe de altă parte, numărul persoanelor trăind o dublă sau o triplă personalitate, datornice trebuinţei de schimbare şi dorinţei de a împăca mariajul cu pigmentul extraconjugal, ia proporţii, datorită, cert, lipsei de o injoncţiune morală, impusă altădată de Stat sau de religie.
Tendinţa exploatării masive a extazului sexual, fuga permanentă după aventura fecundaţiei sterile, într-un cuvânt, lipsa de măsură, cu care tinerele generaţii îşi afişează identitatea, ar putea foarte bine să ne reîntoarcă pe calea regresiunii în lumea instinctelor pe care evoluţia a încercat să le sublimeze cât de cât.
