Un punct de vedere săptămânal la Europa Liberă.
Există în acest moment în Moldova o aprigă dezbatere pe scena politică, în media, pe reţelele de socializare în jurul dilemei: ce ar fi de preferat, un guvern controlat de oligarhie, mai exact de singurul oligarh care a mai rămas, Vlad Plahotniuc, dar care ne promite că va menţine vectorul european, sau alegerile anticipate cu un rezultat favorabil partidelor pro-ruseşti?
Susţinătorii teoriei „mai bine cu hoţii noştri decât cu hoţii lor” lansează şi o altă manipulare, inducând ideea că partenerii vestici ai Chişinăului l-ar susţine pe omnipotentul magnat şi pe nou formata majoritate parlamentară, care de fapt este cea veche, dar cu o altă configuraţie, după ce câmpul politic a fost considerabil simplificat prin arestarea lui Vlad Filat şi dezmembrarea PLDM.
Am auzit în sprijinul aceleiaşi teorii a „răului mai mic” şi interpretări care fac recurs la istoria „capitalismului sălbatic occidental”, pentru a justifica opera de capturare a statului moldovean. Potrivit lor, oligarhul Plahotniuc a depăşit faza „acumulării primitive de capital” (aproape ca la Marx!) şi e dornic să-şi legitimeze prezenţa publică, să capete, cu alte cuvinte, onorabilitate, iar postul de prim-ministru sau cel de preşedinte de ţară îi oferă o asemenea ocazie. La urma urmelor, şi Statele Unite au avut, în secolele XIX-XX, mari bogătaşi care au început ca bandiţi, proxeneţi, pistolari, spărgători de bănci, contrabandişti cu alcool în epoca prohibiţiei ş.a.m.d. După un timp însă aceştia „s-au cuminţit”, au început să-şi plătească impozitele, să respecte legile, să folosească la masă furculiţa şi cuţitul, şi-au dat odraslele la şcoli înalte, pe scurt: au devenit oameni de bine, garantând forţa şi prosperitatea societăţii occidentale. „Moldova se află exact în aceeaşi situaţie! Uitaţi-vă la Ilan Shor: să zicem că a furat miliardul, dar acum e un primar apreciat, a început să facă din Orhei un fel de Dallas al Moldovei. De ce i s-ar refuza dlui Plahotniuc aceeaşi şansă la scara întregii ţări? El vrea, ştie şi poate!”
Alţii evocă rezonabilitatea geopolitică: americanii sunt interesaţi de stabilitatea globală, ei vor să îngrădească ofensiva Rusiei la porţile lumii euroatlantice şi de aceea, chipurile, sunt dispuşi să treacă peste anumite defecte moldoveneşti, cum ar fi situaţia drepturilor omului, libertatea presei, statul de drept, separarea puterilor, disciplina financiară etc. Occidentul l-a „acceptat” pe Plahotniuc, i-a „permis” să-şi facă un guvern al său, numai să nu dea Moldova pe mâna ruşilor. „Poate sună cinic, spun aceşti mentori omniscienţi, dar acesta e Realpolitik-ul, e timpul să ne maturizăm!”…
Simplificări brutale, schematizări care obnubilează realitatea. Privite în detaliu, lucrurile stau niţeluş diferit: e greu de crezut că cineva care a capturat instituţiile statului, adică a operat eminamente ilegal, va deveni de la un punct încolo o „Maica Tereza”. Apoi haideţi să le spunem celor 3 milioane de moldoveni, oprimaţi de sărăcie, că ar fi înţelept să-şi sacrifice drepturile şi speranţa într-o viaţă mai bună, până când oligarhii îşi vor pune averile la adăpost şi, eventual, vor obţine prescrierea faptelor lor dubioase, devenind personaje frecventabile, iar copiii lor, spălaţi de păcatele părinţilor, vor contribui la prosperarea ţării, nu la spolierea ei!… Oare cum vor întâmpina concetăţenii noştri o asemenea propunere? Moldova nu este America – Lumea Nouă, tărâmul visat, în care nişte dezmoşteniţi de dincoace de Atlantic o puteau lua de la capăt –, Moldova, din păcate, e locul din care se pleacă, nu în care se vine. Iar cât priveşte povestea cu stabilitatea geopolitică, se vede bine că guvernările „pro-europene” din ultimii şase ani au adus mai multe prejudicii cauzei europene şi euroatlantice decât ar fi reuşit nişte partide pro-ruseşti declarate…
Cred că marea problema a moldovenilor este să înţeleagă corect ce li se întâmplă, de ce au ajuns în acest dezastru. Întrucât politicienii demonstrează prin comportamentul lor că de mult nu le mai pasă de agenda cetăţeanului – avem în Legislativ, azi, o cu totul altă configuraţie decât cea votată de moldoveni.
Între multe lucruri pe care ar trebui să le înţelegem este, de exemplu, ce s-a întâmplat cu preşedintele Timofti, care a avut curajul să-l respingă pe Plahotniuc, dar nu şi tăria de a-l desemna pe Ion Sturza a doua oară. De ce a cedat până la urmă în faţa Partidului Democrat? A fost convins prin argumente juridice sau poate a fost presat, şantajat într-un anumit fel, cum a şi declarat mai devreme, ştiind că nu se poate baza pe instituţiile statului, subordonate altor centre de comandă?… Apoi, ar fi bine să aflăm cum s-a format „majoritatea absolută” a lui Plahotniuc. Există o sumedenie de suspiciuni că a fost vorba de corupere şi şantaj, după cum o proba recent şi comunista Elena Bondarenko de la Soroca.
Şi ar fi bine să ni se spună, chiar dacă sună tardiv, de ce a fost totuşi demis guvernul Streleţ, de vreme ce chiar Pavel Filip, premierul majorităţii absolute, a declarat că se bazează în cea mai mare parte pe programul guvernului Streleţ, guvern pe care Partidul Democrat l-a demis împreună cu opoziţia pro-rusă: comuniştii şi socialiştii. De ce a picat guvernul Streleţ? Ca să pună mâna PD pe întreaga putere executivă? Dar ce legătură are asta cu interesul naţional, cu nevoile cetăţenilor?… Guvernul Filip, dacă va fi învestit, porneşte la drum cu imense probleme de credibilitate.
De altfel, premierul desemnat a şi declarat că noul cabinet va fi politic, nu tehnocrat, cum şi-ar fi dorit el. Va fi, să precizăm, un guvern bazat pe apartenenţa politică a componenţilor săi, nu pe ideologii. Azi în Moldova suntem în afara ideologiilor, în afara doctrinelor, se poate spune că suntem chiar dincolo de „bine” şi de „rău”. Nu există memorie, nu există identitate, orice schimbare de garnitură guvernamentală riscă să arunce ţara către un alt azimut geopolitic, iar această stare de febră continuă permite unor jucători politici cinici şi hrăpăreţi să cumpere şi să mânjească tot ce suflă în ţara asta –„râul, ramul”, vorba poetului. Minciuna este servită pe post de adevăr, coruptibilitatea pe post de „responsabilitate politică”.
Sistemul de partide a sucombat în Moldova – are dreptate Vlad Socor, deşi nu cred că le-am putea înlocui decât tot cu partide… cu partide concepute pe criterii de competenţă şi integritate, atât cât se poate imagina asta în Moldova. Nici înainte, când negociau fracţiunile între ele, nu am avut prea multă transparenţă, dar acum tot ce am auzit au fost zvonuri despre cât a „costat” un ex-comunist şi cât s-a licitat pe cap de PLDM-ist. O asemenea majoritate, lipită din aşchii, clădită prin metode obscure, nu are cum să promoveze reformele, să europenizeze Republica Moldova. Aceşti politicieni vor asculta nu de comandamentele publice, ci de voinţa celor/celui care i-a adunat împreună. Şi nu-şi vor aminti de promisiunile făcute alegătorilor decât dacă vor fi supuşi unor presiuni constante din partea societăţii şi a instituţiilor occidentale.
Cineva compara odată Republica Moldova cu o sală de cinematograf în care n-au mai rămas locuri decât în rândurile din faţă, de unde e greu să te ridici şi să pleci pur şi simplu. Eu aş spune mai mult: Moldova este „realitatea” din cealaltă parte a ecranului, e „filmul” pe care-l trăim zi de zi, oripilaţi. Iar personajele acestei producţii horror n-au altă opţiune decât să înţeleagă ce li se întâmplă, să descifreze „scenariul” din spatele unor declaraţii de convenienţă şi schimbări de decor înşelătoare. Doar atunci îşi vor recăpăta libertatea şi certitudinea că şi-au luat destinul în stăpânire.
Vitalie Ciobanu, 20.01.2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.