ACUM.TV

Pentru un observator obiectiv şi imparţial al năravurilor şi avatarurilor în jurul cărora se constituie profilul moral şi intelectual al sufletului românesc de-a lungul timpului este un prilej de permanentă şi neîncetată uimire faptul că, atât la nivelul individului, cât şi al instituţiilor, şi mai apoi al statului, ceea ce caracterizează sistemul de atitudini şi respectiv mentalitatea autohtonă este o continuă şi nejustificată risipire (alţii i-ar spune împrăştiere) în toate planurile vieţii sociale. Indiferent că este vorba de omul de rând sau de parlamentul ţării, de cel mai umil slujbaş sau de strălucitele minţi academice, de un pierde vară oarecare sau de omul riguros al cercetării ştiinţifice, peste tot şi peste toate se lăfăie, în cel mai autentic şi mai specific stil românesc (balcanic!), o seamă de neajunsuri care s-au transformat treptat într-un fel de emblemă naţională, după care cei din afară (şi dinlăuntru) ne (şi se) recunosc de la distanţă. Sigur că inventarierea tuturor acestor neajunsuri este mai mult decât fastidioasă şi ar necesita prea mult spaţiu. De aceea nici nu mi-am propus să discut decât despre două din aceste năravuri (neisprăvirea şi pasivitatea), care au atins un grad de generalizare extrem, şi care explică în mare măsură originea destinului periferic şi marginalizarea constantă a spaţiului cultural, ştiinţific, educativ sau politic românesc în corul naţiunilor europene.
Neisprăvirea, în sensul de neîncheiat, neterminat, nefinalizat, este o pecete care ne marchează atât istoria noastră ca popor şi apoi ca naţiune est-europeană, cât şi geografia şi, prin aceasta, tot ce ţine de specificul şi etosul naţional, respectiv viaţa morală, civismul, cultura, ştiinţa, literatura, educaţia şi învăţământul, justiţia, ca să nu mai vorbim de politică. Sectoare întregi ale corpului social românesc zac sub semnul neisprăvitului, al limitelor şi neputinţelor interioare. Dacă aşa stau lucrurile în ce priveşte organismul nostru social, nu altfel le regăsim îngemănate în substanţa sufletului nostru naţional, care după două mii de ani de istorie scrisă continuă să bâjbâie prin întuneric, în căutarea unei identităţi pe care alte popoare, mult mai tinere (vezi descinderea ungurilor în câmpia Panonică acum o mie de ani), şi-au construit-o mult mai repede şi pe o temelie mult mai solidă. Sufletul nostru este încă neisprăvit, neîmplinit, la fel cum sunt şi conştiinţa civică, respectiv sistemul de valori şi legea care reglementează viaţa societăţii în care trăim. Din această neisprăvire geografică (abandonarea definitivă a Bucovinei şi Basarabiei) şi istorică (teama permanentă şi nejustificată conjunctural de pericolul maghiar, dar şi bâjbâiala istoricilor în a lămuri, pe baza unor argumente infailibile, începuturile şi obârşia acestui neam), derivă neisprăvirea socială, din care rezultă toate tarele şi neajunsurile care împovărează conştiinţa românească de secole.
Un singur lucru mai vreau să spun cu privire la neisprăvire. Dacă neîmplinirea ne pândeşte de la toate colţurile, încolţindu-de fără milă, este şi pentru că neisprăviţi fiind, tot ce facem în ordinea gândirii, a lucrurilor şi înfăptuirilor cotidiene este neisprăvit, oprit la jumătate, fragmentar, ambiguu, partinic, obscur. Dar cel mai dureros aspect legat de neisprăvirea care ne caracterizează îl constituie faptul că, prin ceea ce facem perpetuăm acest neajuns la infinit. Şi acest lucru se vede cel mai pregnant în învăţământ şi-n educaţia de toate gradele, unde aproape totul se face la întâmplare (cărţi scrise de mântuială, în răspăr, cu imperfecţiuni grosolane de ortografie şi conţinut), în baza unor ambiţii şi animozităţi personale (facem aşa pentru că aşa vreau eu, şi nu pentru că aşa e bine !), fără nici o preocupare pentru rigoarea şi spiritul de coeziune al lucrului bine făcut, temeinic, care să dureze (lasă, că mâine oricum o luăm din nou de la capăt!). Nimeni nu este preocupat să facă un lucru până la capăt în acest domeniu, ce face un ministru al învăţământului desfiinţează următorul, şi ce este legal astăzi devine contravenţie mâine. Spiritul bunului plac domneşte nestingherit pretutindeni, iar neisprăvirea îşi face nestingherită de cap, începând de la elev şi student, până la profesorul emerit. O înţelegere tacită uneşte compartimente esenţiale ale societăţii româneşti, tocmai în virtutea acestei neisprăviri generalizate.
Pasivitatea, ca însuşire sufletească, întregeşte tabloul moral creionat de neisprăvire, aducând în scenă o serie de alte neajunsuri care-i sunt proprii sau apropiate, respectiv spiritul şi atitudinea defensivă, supunerea, resemnarea, abandonul, lipsa de energie ofensivă şi de entuziasm, pesimismul incorigil şi lamentarea nesfârşită, lenea nevindecabilă şi îndârirea de a lupta doar pentru supravieţuire, lipsa de iniţiativă şi somnul. Este uimitor cât de amorf şi de lipsit de avânturi înălţătoare, obraznice prin cutezanţa lor, este spiritul autohton, prin comparaţie cu ceea ce vedem la popoarele occidentale, sau chiar la vecinii noştri. Majoritatea străinilor care ne-au vizitat şi au scris despre noi au fost izbiţi de această particularitate a sufletului românesc: platitudinea, inerţia extinsă la sectoare întregi ale societăţii, lipsa motivaţiei pentru performanţă şi succes, apatia şi somnolenţa. Unul dintre ei, amintit de un autor român prea repede uitat sau neluat în seamă, spune că, „ceea ce ştiu români este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Şi mai departe, spune acelaşi autor, că „românii moştenesc din tată în fiu o resemnare mută care se schimbă treptat într-o apatie incurabilă”. Iar scuza pentru această pasivitate şi resemnare o constituie cunoscuta şi mult uzitata, şi în zilele noastre, sintagmă, că “n-au să schimbe ei ţara”.
Nimic nou sub soare. Într-un secol de istorie, singurul progres pe care l-a înregistrat societatea românească în această privinţă este că astăzi se mai spune şi că “n-o să-ţi facă/ridice nimeni statuie”. Este la fel de adevărat însă şi faptul că această abulie şi penurie de energie sufletească a făcut loc unui alt neajuns major: protestele verbale, polologhia, vorbăria goală, bârfa, poveştile şoptite pe la colţuri, etc. Iar la o privire mai atentă nu poţi să nu fii impresionat de faptul că întreg folclorul autohton este dominat de cântece pline de văicăreli şi de suspine înecate în lacrimi. Doar două exemple. Dacă Meşterul Manole şi Legenda Mănăstirii Argeşului este imaginea tipică a neisprăvirii româneşti (ce se face astăzi se dărâmă mâine), de cealaltă parte, Balada Mioriţei te duce direct în braţele celei mai ostentative pasivităţi şi resemnări existenţiale: fatalitatea la ea acasă. Iar şcoala şi pedagogia românească, dintr-un exces de zel greu de înţeles şi păgubos prin mentalitatea pe care o creează astfel, a transformat aceste două legende într-un simbol al specificului naţional.
Spaţiul mioritic a devenit echivalentul spaţiului geografic, politic şi cultural românesc. Construieşte ceva, dacă poţi, pe “lasă-mă ca să te las”, sau pe “n-o să-ţi ridice nimeni statuie” sau, şi mai grav, pe lamentările către o oaie bearcă ale unui cioban frustrat de prea multă singurătate şi năduf pe tovarăşii lui şi care, în loc să pună mâna pe bâtă pentru a-şi apăra dreptul şi proprietatea, boceşte ca o babă oarecare lăsându-şi turma de izbelişte, pentru a se abandona, sub privirile îngheţate şi indiferente ale astrelor, în braţele morţii. Dar şcoala şi societatea românească greşesc şi mai mult, prin faptul că promovează în mod sistematic ca principiu de valoare socială spiritul neisprăvirii, al pasivităţii şi resemnării, apatia şi abulia generalizată, lipsa de iniţiativă şi de libertate de acţiune, conformismul extrem şi expectativa. Pentru mentalitatea românească actuală valoarea unui om este direct proporţională cu gradul lui de obedienţă, de ascultare, servilism, supunere şi acceptare tacită a tuturor convenienţelor şi prejudecăţilor în virtutea cărora totul se întâmplă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nici vorbă de responsabilităţi personale, de asumare şi angajare în problemele timpului. Rămâne de văzut ce vom spune când ni se va cere să dăm socoteală de modul în care am valorificat talantul care ne-a fost încredinţat, pentru a-l înmulţi şi a da roade. Ne quid Nimis!

Acest articol a fost publicat luni, 18 februarie 2008 la rubrica Cutia Pandorei.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.