În atmosfera unui sfârşit de an în care ne confruntăm cu recrudescenţa unor tragedii individuale şi colective pe care avansul tehnologiei şi încrederea superficială în eficienţa instituţiilor noastre păreau să le cantoneze în realităţile Lumii a Treia sau în domeniul predilect al istoricilor contemporani, identificarea riscurilor generate de modelul de dezvoltare a economiei noastre şi de percepţiile cu care operăm este justificată printr-o insolită congruenţă a raţiunilor civice cu cele pragmatice. Chiar dacă dezbaterea publică a expediat problematica economică într-o zonă periferică în raport cu politicile sociale condamnate la eşec, recentele controverse declanşate de aşa-numita lege a dării în plată, destinată în teorie să vină în sprijinul celor afectaţi de povara creditelor contractate în anii 2007-2008 constituie o demonstraţie a precarităţii educaţiei financiare şi a ratării oportunităţilor generate de criza economică declanşată în piaţa creditelor ipotecare din Statele Unite.
Ultimii ani ar fi fost mai mult decât suficienţi pentru a demonstra faptul că derapajele economice sunt ameninţări mult mai grave decât rachetele Sarmat pe care Rusia le va experimenta la calendele greceşti, decât retorica belicistă a preşedintelui Putin şi chiar decât pseudocruciada începută după 2001 şi eşuată în sinuozităţile Primăverii Arabe şi ale iernii teroriste.
Pentru a face un recurs la istorie, democraţia polisurilor greceşti nu a sucombat la Cheroneea sub efectul forţei de şoc a falangei macedonene, măgarii încărcaţi cu aur ai regelui Filip al II-lea aduseseră cuceritorului mai multă loialitate decât sarisa. În aceeaşi serie a greşelilor dictate de autosuficienţă, refuzul Franţei ultimilor Capeţieni şi al Spaniei aflate la apogeul expansiunii sale în Lumea Nouă de a face concesii rezonabile comercianţilor şi artizanilor din Țările de Jos le-a pus în imposibilitate de a se impune în disputele cu Anglia, iar pe termen lung le-a limitat posibilităţile de valorificare a potenţialului propriilor imperii coloniale.
Aceste notaţii nu se doresc o pledoarie în favoarea economiei liberale şi a pieţelor financiare, fie şi pentru aceea că acestea nu mai au nevoie de aşa ceva şi cu atât mai puţin un apel la protecţia intereselor băncilor, ale căror standarde au pus la grea încercare chiar etica minimală a celor mai intransigenţi libertarieni. Intenţia lor constă în apelul la o analiză de ansamblu, fondată pe argumentele experienţei trecutului şi mai ales ale provocărilor prezentului.
Statul, poporul şi „plutocraţii”
Entuziasmul care i-a reunit pe promotorii români ai ideilor anticapitaliste, timizi în deceniul trecut, dar fortificaţi de revenirea în actualitate a paradigmelor etatiste şi pe aceia care au beneficiat din plin de apetitul pentru risc al băncilor dar nu sunt dispuşi să-şi asume consecinţele unor decizii greşite sub nobilul stindard al apărării cetăţeanului în faţa „rapacităţii finanţei internaţionale” mi-a amintit de finele anului 1994, când lecturam Amurgul Templierilor. Relevantă pentru analogia avută în vedere nu este perspectiva literară asupra unui eveniment istoric, recomandabilă totuşi ca mijloc de relaxare în ambianţa Sărbătorilor, nici pretextul unor consideraţii asupra destinului acestor primi artizani ai integrării economice a Christianitas, consideraţi de unii autori ca inspiratori ai unor societăţi secrete şi a primelor structuri ale Francmasoneriei.
Important mi se pare faptul că iniţiativa regelui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) de confiscare a bunurilor Ordinului Cavalerilor Templului şi iniţierea, în parteneriat cu papalitatea captivă la Avignon a procesului de erezie împotriva acestora s-a bucurat de adeziunea deplină a supuşilor. Regele, care prin politicile sale publice a fost un fel de Vladimir Putin al vremii sale, a utilizat în propriul beneficiu un spectru larg de sensibilităţi şi afinităţi, de la elementele predicilor monastice în favoarea sărăciei şi împotriva opulenţei clerului la ostilitatea firească pe care succesul economic o generează în rândurile categoriilor paupere ale populaţiei, la interesul general al statelor teritoriale de a-şi emancipa finanţele de presiunea datoriilor faţă de Ordin. De partea suveranului nu s-a aflat doar populaţia oraşelor confruntată cu primele manifestări ale crizei economice de la sfârşitul Evului Mediu, ci jurişti precum Guillaume de Nogaret sau Pierre Dubois care lansau conceptul rex, imperator in suo Regno şi opuneau loialitatea faţă de suveran intereselor transnaţionale ale foştilor cruciaţi.
Lichidarea Templierilor a fost urmată în unele state de exilarea evreilor în acelaşi spirit al „necesităţii” controlului statului şi instituţiilor sale asupra capitalului şi schimburilor în maniera empirică presupusă de nivelul de dezvoltare economică. Urmările acestor decizii populare nu s-au lăsat mult aşteptate, lipsa instrumentelor de credit a afectat afacerile centrelor urbane care susţinuseră monarhia în disputele sale cu aristocraţia şi a accentuat slăbiciunile economiei Europei medievale înainte ca epidemiile, conflictele politice şi cele sociale să pună în cauză însăşi viabilitatea sistemului etatic.
Importanţa acestui episod constă în caracterul său de preliminar al unei serii de reconfigurări a relaţiei între putere, capital în diversele sale expresii şi societate, în care armatorul olandez cu afaceri în colonii, intermediarul londonez satirizat de iacobiţi, cămătarul lui Balzac sau speculatorul care jonglează cu prosperitatea unor state şi popoare sunt doar variaţiuni pe o temă dată. Osmoza dintre conformismul unor modele culturale şi hipertrofierea conştiinţei propriei valori a plasat mediile umaniste în tabăra ostilă deţinătorilor resurselor financiare, chiar dacă destui dintre aceştia s-au ilustrat ca protectori ai culturii şi artei. O adversitate cu adevărat ireductibilă i-a opus pe aceştia din urmă iniţiatorilor tuturor formelor de totalitarism, de la conducătorii Sfintei Alianţe la curentele de extremă dreaptă şi stângă ale secolului trecut. Retorica fascistă în legătură cu lupta dintre finanţa exploatatoare şi naţiunea producătoare are echivalenţe cu discursul marxist îndreptat împotriva capitalului industrial şi financiar, iar înainte ca majoritatea naţiunilor participante la aceste experimente să fi cunoscut dimensiunile opresive ale acestora, nu au fost puţini cei care le-au susţinut mai mult ori mai puţin tacit politicile economice.
Chiar dacă sfârşitul Războiului Rece a părut să asigure triumful democraţiei liberale, actualitatea nu ne lipseşte de beneficiile intelectuale ale retoricii suporterilor revanşei, în forma contestaţiei soluţiilor propuse de organismele financiare internaţionale şi a revenirii statului în economie. Specialişti a căror onestitate este mai presus de orice dubiu au considerat intervenţia băncilor centrale şi a statelor în sprijinul marilor bănci afectate de prăbuşirea Lehman Brothers drept o naţionalizare a pierderilor şi o privatizare a profiturilor şi au blamat cu justeţe hazardul moral care guverna conduita executivilor interesaţi de profitul cu orice preţ. Anchetele care au vizat manipularea ratelor dobânzilor sau prejudicierea premeditată a clienţilor s-au materializat în amenzi de miliarde de dolari şi într-o amplă restructurare a sistemului bancar, cu efecte mai semnificative în Statele Unite, Marea Britanie şi Extremul Orient, dar abordările de ultimă oră ale Bank of England şi ale Federal Reserve sugerează căutarea unui echilibru între nevoia unei pieţe concurenţiale şi reglementări de natură să prevină excesele trecutului apropiat. De partea cealaltă a baricadei se găseşte sistemul băncilor de stat din China şi unele state ale Americii de Sud, conduse în manieră lipsită de transparenţă şi cu un comportament circumscris unor obiective politice.
Chiar dacă aparenta obedienţă a mediului politic în raport cu exigenţele celui financiar continuă să fie blamată, factorii de putere par să fi înţeles lecţiile trecutului şi au salvat, cu investiţii minime, stabilitatea sistemului economic mondial, mult mai corelat decât în etapa genezei sale medievale.
Dilemele unei economii de frontieră
O privire sumară asupra realităţilor economiei româneşti demonstrează că principala problemă a sistemului nostru bancar continuă să fie subdezvoltarea. Chiar dacă aderarea la Uniunea Europeană ne-a garantat statutul de economie de piaţă funcţională şi o perspectivă mai favorabilă din partea agenţiilor de rating, băncile din Statele Unite, cele britanice şi chiar germane au în vedere doar intermedierea unor finanţări publice româneşti, fără a-şi fi dezvoltat structuri locale de retail sau investment, iar situaţia s-ar putea îmbunătăţi numai printr-o eventuală accelerare a procesului de fuziuni şi achiziţii care să implice băncile franceze, italiene şi austriece care au achiziţionat entităţi româneşti sau au iniţiat activităţi de creditare pe cont propriu. Mai mult decât atât, peste 10% din activele bancare româneşti sunt deţinute de subsidiare ale unor bănci greceşti, expuse în ultimii ani convulsiilor din ţara de origine.
Vaste zone rurale locuite de peste o treime din populaţie şi care asigură stabilitatea băncilor în Franţa şi Austria sunt practic nebancarizate, câtă vreme marile oraşe se confruntă cu o aparentă suprabancarizare, fără ca fenomenul să se traducă într-o ofertă diversificată de servicii. Această dezvoltare dizarmonică poate fi observată şi prin analiza bilanţurilor contabile ale băncilor, cel puţin în cazul celor listate la BVB şi care au obligaţia de a-şi face publice datele financiare trimestriale conform standardelor internaţionale de contabilitate. Ponderea veniturilor din activităţi de investiţii sau de hedging sunt mai curând excepţii, principalele surse de profit continuă să fie comisioanele percepute pentru serviciile populare precum administrarea conturilor sau retragerile de numerar.
Funcţionarea sistemului bancar este asigurată de reglementările Băncii Naţionale a României, dar eficienţa măsurilor acesteia a avut de suferit de pe urma incoerenţei actului administrativ românesc şi al ignorării importanţei organismelor independente în relaţie cu decizia legislativă. Cel mai recent exemplu este ignorarea recomandărilor Consiliului Fiscal pe durata elaborării Codului Fiscal. Faptul are probabil şi explicaţii mai puţin instituţionale, de căutat în redistribuirea resurselor publice în beneficiul structurilor de putere postcomuniste, soldată cu decapitalizarea băncilor de stat, cărora privatizarea le-a garantat supravieţuirea mediocră, în forma unor subsidiare mai mult sau mai puţin autonome.
Soluţia s-a dovedit una eficientă pentru economia românească după anul 2002, câtă vreme nici prezenţa masivă a statului în economie, nici efectele crizei nu au determinat falimente bancare, iar solvabilitatea sistemului continuă să se situeze peste limitele prevăzute de normele Basel II. Totuşi, managementul privat nu a ferit instituţiile bancare de contagiunea cu acte de corupţie generate de relaţii privilegiate cu oficialităţile. Prosperitatea băncilor care activează în România în anii premergători crizei şi dezinteresul pentru finanţarea economiei au fost consecinţele unei conjuncturi nefaste, interesul băncilor europene pentru randamentele superioare oferite de piaţa românească aflată în expansiune obiectivă şi modelul local de dezvoltare bazat pe stimularea în exces a consumului, iar faptul că se revine la aceeaşi opţiune demonstrează că factorii de decizie români nu au uitat nimic, dar nici nu au învăţat nimic. În consecinţă, o legislaţie destinată reglementării mai clare a activităţilor bancare în ţara noastră este pe deplin justificată, dar ea nu poate transforma capriciul în normă şi nu poate exceda prevederile Constituţiei sau ale Codului Civil. Prevederi precum caracterul retroactiv al intervenţiei într-o relaţie contractuală fac inevitabile riscurile unor procese la curţile internaţionale de profil, cu şanse minime de câştig pentru statul român.
Mai eficiente în combaterea unor clauze abuzive prezente în contractele de servicii financiare ar fi schimbarea de paradigmă în educaţie, în sensul introducerii unor cunoştinţe de economie, legislaţie şi psihologie în instruirea elevilor şi studenţilor. Efectele lipsei acestor cunoştinţe au afectat în primă fază însăşi profitabilitatea băncilor, în condiţiile în care extinderii active a reţelelor de agenţii a impus apelul la o resursă umană recrutată din rândurile studenţilor practicanţi şi calificată la locul de muncă, sub imperativul vânzării unui volum cât mai mare de credite.
În momentul de faţă, indicele NPL, procentul creditelor neperformante, este aproape de 12% conform datelor pentru octombrie 2015, fapt de natură să genereze vulnerabilităţi pe termen mediu. Alte riscuri pentru securitatea economică şi pentru interesele consumatorului sunt generate de reglementarea insuficientă a activităţii aşa-numitelor Instituţii Financiare Nebancare şi mai ales a firmelor de recuperare a creanţelor, unele din ele înregistrate în state cu fiscalitate amicală şi aflate în parteneriate discutabile cu executori judecătoreşti. Legea nu poate apăra cetăţenii de tentaţiile pe care captivitatea economică menţinută cu premeditare i le-a refuzat ani de-a rândul, iar stimularea resentimentelor împotriva practicilor unui domeniu care nu se ghidează după afecte sau popularitate nu a adus prosperitatea dorită nici în America de Sud care produce revoluţii sociale la fiecare generaţie, nici în Ungaria aflată sub fascinaţia eficienţei facile a regimului autoritar.
Popularitatea poziţiilor antibancare în spaţiul public românesc şi vehicularea unor teme criptomarxiste şi eurosceptice demonstrează lipsa de substanţă a entuziasmului pentru aderarea la Uniunea Europeană, considerată de mult prea mulţi ca un mijloc de a manipula donaţii şi subvenţii şi mai puţin un spaţiu libertăţilor garantate de tratatele fondatoare, aşa cum aderarea la NATO continuă să fie identificată cu soluţia de protecţie împotriva Ungariei sau Rusiei. Asemenea interogaţii ar fi fost oportune înainte de 2007 şi ar putea avea savoarea unui roman cavaleresc în vremuri de linişte, dar în condiţiile necesarei redefiniri a proiectului european în relaţie cu competiţia globală, un mix de populism şi ignoranţă reprezintă reţeta sigură a dezastrului.
>Mai eficiente în combaterea unor clauze abuzive prezente în contractele de servicii financiare ar fi schimbarea de paradigmă în educaţie, în sensul introducerii unor cunoştinţe de economie, legislaţie şi psihologie în instruirea elevilor şi studenţilor.
Nu am cunoştinţă despre asemenea eforturi educative generalizate în ţările avansate, motiv pentru care un supliment de informaţie mi se păre binevenit.
Ce am observat, şi poate vedea oricine, este că succesul investiţional nu este garantat. Pentru aceasta este suficient să citeşti ce este scris cu litere mici, dar vizible, la chiar şi scurtele reclame de TV ale firmelor care caută clienţi interesaţi în investiţii. De regulă nu lipsesc avertismentele (disclaimer – eliberarea de responsabilitate) de tipul că succesele acelor firme în investiţiile din trecut ale clienţilor lor nu garantează aceleaşi succese şi pe viitor.
>Popularitatea poziţiilor antibancare în spaţiul public românesc şi vehicularea unor teme criptomarxiste şi eurosceptice demonstrează lipsa de substanţă a entuziasmului pentru aderarea la Uniunea Europeană, …
Cred că aici sunt amestecate prea multe lucruri. Poziţiile antibancare sunt rezultatul lipsei de întelegere a rolului băncilor în economia liberă. Temele (cripto)marxiste au izvoare filozofice mai vechi şi sunt încă adânc înrădăcinate.
Lipsa entuziasmului faţă de UE se datorează contradicţiilor interne, şi a rezultatelor în consecinţă, ale acestei uniuni politico-economice create în 1993. Este relevant să menţionez rapid (sursa Eurostat) rata şomajului de 9,6% (aprilie 2015) şi datoria statelor membre de 87.4% din PIB (2013).
https://www.google.com/search?q=european+union&ie=utf-8&oe=utf-8
Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:
In legatura cu relatia intre educatie si intelegerea corecta a notiunilor incluse in contractile bancare, necesitatile locale sunt substantial diferite in raport cu tarile care nu au cunoscut trecerea de la o economie etatista la piata libera, dar cu o functionalitate partial, afectata de lipsa unei competitii effective. Consumatorul European, si cu atat mai mult cel nord-american, este familiarizat cu banca si cu succesul sau esecul investitional din primii ani de viata, prin intermediul experientelor familiale, mai eficiente decat orice clauza sau disclaimer.
O anumita suficienta in educatia financiara s-a manifestat si in tarile mai avansate sau cu o traditii capitaliste mai solida, iar efectele acestei atitudini se traduc in puseele crizei din ultimii 8 ani, de la criza datoriilor suverane la actuala criza a marfurilor sau la sperantele iluzorii pe care prea multi le-au investit in performantele economiei chineze.
In ceea ce priveste Uniunea Europeana si revirimentul atitudinilor eurosceptice, acestea din urma raman cantonate in limitele unei dezbateri utile ca exercitiu intellectual, dar pot incorpora riscuri impredictibile in conditiile in care fuzioneaza cu dileme ale vietii cotidiene precum cele ale cetatenilor care au contractat credite in monede exotice si care tind sa ignore propria responsabilitate a deciziei, plasata in seama bancilor sau a sistemului.
Chiar daca proiectul European este criticabil, iar performantele sale sunt departe de a-i multumi pe cetatenii statelor implicate, renuntarea la acesta ar limita si mai mult posibilitatile de dezvoltare ale regiunii in raport cu Statele Unite, Extremul Orient sau tarile emergente.
A da vina propriilor decizii care s-au dovedit a fi greşite (aceasta după ce un timp destul de lung au adus totuşi economii individuale importante) pe lipsa de experienţă şi de ghidare a părinţilor nu mi se pare o atitudine responsabilă. Cei care se implică în acţiunile despre care vorbim nu sunt copii, iar experienţa părinţilor este deseori învechită.
Nimic nu înlocuieşte capul propriu şi răspunderea de a îţi asuma deciziile care s-au dovedit eronate. Nimeni nu şi-a pus problema să îi compenseze pe toţi cei din Occident care au pierdut sute de miliarde din economiile / investiţiile lor în urma recentei crize financiare. Cauzele pierderilor sunt complexe şi au de-a face cel mai des cu intervenţia statelor în economie.
Nu îmi dau seama despre ce cetăţeni este vorba, mă refer la cei care ar fi contractat credite „in monede exotice”. Eu sunt la curent doar cu situaţia unor români care au contractat credite în franci elveţieni, o monedă care nu numai că nu este câtuşi de puţin exotică, ba chiar dimpotrivă, ea fiind mult mai veche decât de exemplu euro-ul pe care şi-l visează atâţia politicieni.
Aş menţiona în treacăt că variaţia bruscă a cursului francului elveţian s-a datorat susţinerii îndelungate şi riscante a cursului monedei euro de către majoritatea politicienilor elveţieni, prin Banca Naţională a Elveţiei, a cărei politică o controlează în bună parte, susţinere făcută la cererea colegilor lor din zona euro.
Cu privire la partea din comentariu care conţine „renuntarea la acesta (proiectul UE – VM)ar limita si mai mult posibilitatile de dezvoltare ale regiunii”, constat că autorul nu prezinţă argumente pentru această afirmaţie. Trecutul european nu pare să confirme nici el această ipoteză.
Există ţări europene avansate care nu fac parte din UE, şi care nu o duc rău, iar cel puţin una importantă, Regatul Unit, este un membru care îşi pune întrebări grele dacă merită să continue să participe la acest proiect. Aici nu este vorba despre un „exercitiu intellectual”, ci de o evaluare realistă a şanselor, a avantajelor şi a adaptărilor necesare ce trebuiesc aduse acestui proiect. Evaluările vor fi făcute de către fiecare ţară în parte şi de toate împreună, şi vom vedea ce va rezulta pentru fiecare ţară în parte.
Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:
Vă împărtășesc părerea în legătură cu impactul negativ al intervențiilor statului în economie și cu responsabilitatea unor politici publice în activarea crizei economice începute în 2007 și care nu și-a spus ultimul cuvânt, ca și în ceea ce privește răspunderea personală pentru o decizie de a investi sau de a contracta un credit.
Tocmai din acest motiv consider că o decizie inspirată este favorizată de capacitatea de a opera cu informația, ori această capacitate se dezvoltă numai prin educație. Din păcate, în prea multe cazuri economiștii s-au dovedit la fel de inspirați ca și specialiștii în comunicare, iar faptul că avem câteva zeci de universități (de două ori mai multe decât băncile) nu ne-a ajutat prea mult.
Caracterul exotic al francului elvețian nu este dat de vechimea monedei, dar să nu uităm că moneda europeană pe care nu o apreciați prea mult este succesoarea celorlalte, inclusiv a drahmei grecești, iar această moștenire o transformă în părintele celorlalte. Revenind la chestiuni serioase, francul elvețian este puțin utilizat în tranzacții imobiliare și chiar ca mijloc de protejare a capitalurilor de către companiile românești, prea puțin interesate de practicile de acoperire a riscului valutar. Variația monedei elvețiene s-a accentuat în ultimii ani, iar cauzele nu țin doar de datele economiei Elveției sau de opțiunile politicienilor.
Nu în cele din urmă, nu cred că putem face o comparație între Marea Britanie cu relațiile sale cu fostele componente ale Imperiului, între Norvegia care utilizează cu remarcabilă eficiență resursele mării și Europa Centru-Orientală, Franța sau Germania, a căror dezvoltare s-a bazat pe funcționalitatea pieței unice.
Cu permisiunea dumneavoastra, voi trece în revistă câteva argumente în favoarea importanței integrării europene pentru economia românească, cu convingerea că vă sunt pe deplin familiare: ponderea exporturilor către țări ale Uniunii în balanța noastră comercială, forța de muncă românească aflată în aceleași țări și care alimentează indirect bugetul public și rezervele valutare, gradul sporit de securitate pe care interesele comune îl generează între statele vecine.
Din păcate, orice criză mai veche ori mai recentă favorizează iluzia că fiecare se poate descurca mai bine pe cont propriu, eventual pe seama celorlalți, iar astfel de curse solitare amplifică dificultățile. Fără a intenționa un exercițiu de patetism, lumea nu poate face față provocărilor precum riscul climatic, inegalitățile de dezvoltare și viitoarele crize alimentare decât prin parteneriate și soluții general-acceptate, chiar dacă acestea vor părea un triumf postum al lui Lenin sau o demonstrație a temeiniciei teoriilor despre guverne mondiale.
>Caracterul exotic al francului elvețian nu este dat de vechimea monedei, dar să nu uităm că moneda europeană pe care nu o apreciați prea mult este succesoarea celorlalte, inclusiv a drahmei grecești, iar această moștenire o transformă în părintele celorlalte. Revenind la chestiuni serioase …
Salut revenirea la lucruri serioase, care vor face discuţia mai utilă. De altfel moneda europeană nu este succesoarea celorlalte, ci un nou mijloc financiar, gestionat într-un mod diferit.
Amintesc că termenul de „exotic” pentru francul elveţian vă aparţine. Îl pot refolosi însă afirmând că
exotică este moneda europeană, una creată perfect artificial. Pentru menţinerea ei a fost nevoie să se renunţe la principiul fundamental pe care se baza, şi anume eliminarea manipulării ei politice, în special prin inflaţia cantităţii.
>… francul elvețian este puțin utilizat în tranzacții imobiliare și chiar ca mijloc de protejare a capitalurilor de către companiile românești…
Perfect. Atunci, de vreme ce este utilizat „puţin”, unde este problema, despre ce vorbim? De altfel deja în august 2015 presa românească scria că francul elveţian „se apropie treptat de nivelul” de dinainte, a se vedea:
http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/francul-elvetian-se-aproprie-treptat-de-nivelul-de-dinaintea-exploziei-din-ianuarie-14672323
>Variația monedei elvețiene s-a accentuat în ultimii ani, iar cauzele nu țin doar de datele economiei Elveției sau de opțiunile politicienilor.
Variaţiile ţin şi de evoluţiile nefavorabilă ale economiei altor (!) ţări, mult mai mari, francul elveţian jucând rolul său clasic, de moderator, ca monedă de refugiu. La fel este şi cu aurul. Acele variaţii ţin tot de deciziile politicienilor.
>… companiile românești, prea puțin interesate de practicile de acoperire a riscului valutar.
Aici ar fi util să ne arătaţi cu ce au greşit băncile româneşti (sau din România?), în comparaţie cu practica băncilor din alte ţări.
>Fără a intenționa un exercițiu de patetism, lumea nu poate face față provocărilor precum riscul climatic, inegalitățile de dezvoltare și viitoarele crize alimentare decât prin parteneriate și soluții general-acceptate, chiar dacă acestea vor părea un triumf postum al lui Lenin sau o demonstrație a temeiniciei teoriilor despre guverne mondiale.
Un amestec, aş zice macabru, de idei. Pe scurt despre lucrurile cu care încercaţi să ne speriaţi.
„Riscul climatic” nu a fost demonstrat ştiinţific, rămânând o ipoteză atâta vreme cât, de exemplu, nu există o explicaţie pentru stagnarea temperaturilor globale medii anuale ale atmosferei în ultimii 16 ani. Trucul cu integrarea temperaturii oceanelor în temperaturile atmosferei, pentru ca să se ajungă din nou la rezultatul de creştere, dorit de politicieni, îi păcăleşte pe mulţi, dar nu chiar pe toţi. Este un subiect mai larg, la care mă pricep ceva mai bine decât la erorile presupuse ale băncilor româneşti (motiv pentru care v-am cerut concursul), care poate că ar merita o discuţie separată.
Cât despre „viitoarele crize alimentare”, ele nu sunt decât nişte speculaţii. Crizele menţionate au fost în trecut consecinţe directe ale introducerii brutale a socialismului în economii care funcţionau în mod diferit. Din fericire omenirea merge din ce în ce mai puţin pe această direcţie de pierzanie.
Nu putem vorbi despre vreun „triumf postum al lui Lenin”, în condiţiile în care oribilul său regim a fost măturat de pe faţa globului de însăşi cetăţenii imperiului său falimentar, iar ideile sale criminale au devenit din ce în ce mai puţin atractive după ce lumea a văzut din ce în ce mai bine unde duc ele.
În fine, aţi reuşit să mă abateţi de la subiectul iniţial, felicitări!
Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:
Va mulţumesc pentru amabilele consideraţii şi voi încerca sa nu vă dezamăgesc. Totuşi, cred că simţul umorului nu este doar o expresie a inteligenţei (in cantităţi moderate, ca şi apetitul pentru risc), dar şi un mijloc de a elibera schimbul de idei de riscul unor abordări prea docte sau rigide, iar dacă v-am făcut să vă abateţi pentru un moment de la subiectul principal, cred că toată lumea a avut de câştigat.
Acest subiect era tocmai maniera în care ne raportăm la pieţele financiare ca vector de dezvoltare al unei economii funcţionale şi la riscurile dereglementării sau a excesului de reglementare a mecanismelor acestora. În legătură cu erorile băncilor din România, aproape că nu este nevoie de argumente, bilanţurile lor pe anii 2009-2013 sunt edificatoare. Mai adăugaţi la aceasta rechizitoriile redactate de angajaţi ai Parchetului General.
Dintr-un punct de vedere strict personal şi afectat de subiectivitate şi de experienţele pe care sistemul bancar le-a cunoscut după 2007, dificil de anticipat, principalele erori au constat în opţiunile prociclice după care şi-au condus afacerile, constând în stimularea agresivă a creşterii volumului de credite, oferta unilaterală de servicii destinate aproape exclusiv consumului şi mai puţin investiţiilor, erori în estimarea efectelor crizei economice materializate în practici de cosmetizare a bilanţurilor, politici de personal care condiţionau ascensiunea cadrelor mai curând de practici de persuasiune decât de competenţă. Drept dovadă, topul firmelor care tranzacţionau la BVB a fost ani la rând dominat de entităţi nonbancare, iar oferte de servicii de investiţii financiare în străinătate au fost puse la dispoziţia clienţilor abia după 2010.
Există totuşi şi circumstanţe atenuante, băncile au venit în întâmpinarea cererii unei economii mai puţin sofisticate, dar interesul propriu şi cel al clienţilor ar fi fost mai bine servit dacă expansiunea ar fi fost dublată de o viziune proactivă sau de preocuparea pentru normele de prudenţialitate, chiar în absenţa unor reglementări mai stricte din partea Băncii Naţionale. Poate că băncile nu au obligaţia de a-şi educa sau proteja clienţii, dar sunt datoare să genereze profituri pentru acţionari, iar, cu excepţia anului trecut, sistemul a funcţionat mai mult în pierdere.
În legătură cu amestecul macabru de idei pe care l-aţi blamat, dacă nici actualitatea unor catastrofe naturale, nici planurile destinate combaterii schimbărilor climatice, nici milioanele de refugiaţi, alterarea constantă a climatului de securitate cu efecte pentru viaţa cotidiană a marilor metropole inspiră o viziune optimistă, nu sunt prea multe de spus. Oricum, admit că puteţi avea dreptate în legătură cu caracterul speculativ al riscului alimentar, dar numai viitorul ne va oferi certitudini în acest sens.
În beneficiul unei abordări ceva mai stenice a acestor chestiuni, va reamintesc de controversele care-i opuneau pe puritani partizanilor regelui Charles I, pe durata Războiului Civil. La acuzele puritanilor legate de erorile bisericii catolice şi de conduita regaliştilor, un reprezentant al acestora recunoştea toate aceste abateri, dar preciza că ai săi nu comit păcatul vanităţii, cel mai grav din toate.
>Poate că băncile nu au obligaţia de a-şi educa sau proteja clienţii, dar sunt datoare să genereze profituri pentru acţionari, iar, cu excepţia anului trecut, sistemul a funcţionat mai mult în pierdere.
Vă mulţumesc pentru explicaţiile dv. Pentru a nu ne împrăştia, nu mă voi referi de această dată la lucrurile care s-au adăugat la discuţia iniţială.
Există cel puţin un lucru pe care nu îl înţeleg, şi anume de unde vine insistenţa unei mari părţi a lui mass media, a multor politicieni şi a clienţilor băncilor, că cei din urmă ar trebui să fie despăgubiţi de bănci.
Acest lucru nu mi se pare evident în măsura în care, conform şi cu informaţiile furnizate de dv., atât clienţii, cât şi băncile, au încercat să economisească / câştige bani, dar pe ansamblu ambele părţi au eşuat, în bună măsură pentru cauze externe, care nu le pot fi imputate direct.
Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentarii la opiniile exprimate mai sus:
În opinia mea, sursele acestor pledoarii pentru protejarea excesivă a clienţilor sau pentru compensarea unor pierderi suferite ca urmare unor decizii proprii sunt trei.
Sunt de căutat în lipsa unei experienţe în relaţia client-bancă, care a afectat conduita ambelor părţi şi din acest motiv insistam asupra necesităţii factorului educaţional, de natură să-l facă pe debitor mai responsabil şi pe bancher mai conştient de relaţia dintre câştigurile sale şi prosperitatea clientului. Problema reconfigurării standardelor etice după care funcţionează băncile este de actualitate şi în state avansate precum Marea Britanie, iar in acest sens pot fi citate declaraţiile lui James Staley la instalarea sa la conducerea Barclays.
O altă circumstanţă, de sorginte locală de această dată, constă în postura de captivi în care se plasează destui compatrioţi care nu asociază libertatea personală cu responsabilitate. Toate falimentele din deceniul trecut au fost urmate de apeluri la intervenţia protectivă a statului, toate privatizările însoţite de ajustări fireşti ale costurilor şi resurselor de producţie continuă să fie blamate pentru aceia că au deposedat statul de capacităţile de intervenţie, iar virajele brutale intre consum excesiv şi austeritate generează o presiune greu de suportat pentru cei mai mulţi.
Nu caut scuze pentru astfel de atitudini şi constat cu plăcere că suntem de acord în privinţa responsabilităţii ambelor părţi în succesul sau eşecul unui parteneriat vizând economisirea, investiţia sau creditul. Acesta era de altfel şi sensul notaţiilor care au prilejuit această discuţie şi al insistenţei pentru educaţie ca soluţie pe termen lung.
Conştiinţa unor vulnerabilităţi interne am avut în vedere şi proiectul european, sau ce a mai rămas din el, chiar cu riscul unei anume incoerenţe şi a posibilităţii de a mă înşela în privinţa perspectivelor sale.
>Acesta era de altfel şi sensul notaţiilor care au prilejuit această discuţie şi al insistenţei pentru educaţie ca soluţie pe termen lung.
Din luarea dv. de poziţie în favoarea educaţiei financiare nu se vede cum priviţi această educaţie, de exemplu cine, unde şi cât timp trebuie să fie educat, şi la ce vârstă a celor educaţi. Se pune şi întrebarea ce pregătire trebuie să aibă educatorii şi unde, si de la cine ar căpăta ei înşişi această educaţie?
Aş nota că experienţa mea de părinte al unui elev educat în şcolile publice din lumea liberă (!) m-a învăţat că profesorii de şcoală medie şi liceu, în marea lor majoritate adepţi ai unor filosofii statist-colectiviste, nu-i educă pe elevi în spiritul asumării unor responsabilităţi individuale.
Aş mai observa că însuşi titlul articolului dv., „Deficitul de educaţie financiară: o ameninţare ignorată la adresa securităţii naţionale”, necesită precizări cu privire la pericolele imediate de _securitate_ care i-ar ameninţă pe cetăţenii României din cauza faptului că unii dintre ei, de altfel nu foarte mulţi, s-au bazat pe stabilitatea pe termen lung a cursului francului elveţian şi s-au înşelat.
Deoarece constat că există încă elemente în cele scrise de dv. care ar trebui elucidate, rămân la părerea că este necesar să nu ne dispersăm, menţinând discuţia pe linia subiectelor articolului dv.
Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentarii la opiniile exprimate mai sus:
Din păcate, aveţi dreptate în privinţa mentalităţii unei bune părţi a corpului didactic şi în calitate de specialist în Evul Mediu recunosc că în rândurile celor investiţi cu responsabilităţi în privinţa formării profesionale se manifestă atitudini mai conservatoare decât cele care dominau mentalitatea întemeietorilor universităţilor medievale. Totuşi, educaţia cu toate limitele sale este singurul mijloc prin care societatea poate veni în sprijinul deciziei inspirate şi a succesului individual, un mijloc necesar, dar nu suficient.
Deşi umanist prin formaţie, cred că educaţia publică ar trebui să facă mai mult loc ştiinţelor exacte, predate într-o manieră mai puţin teoretică, în care matematica să dezvolte abilităţile de a face calcule şi mai puţin însuşirea de formule lipsite de aplicabilitate practică. În aceeaşi ordine de idei, ponderea orelor de economie ar putea fi sporită prin introducerea de cursuri opţionale, implicând şi participarea unor angajaţi ai băncilor sau ai firmelor de brokeraj. Chiar şi aceştia din urmă ar avea de câştigat din relaţia cu potenţialii viitori clienţi. În plus, educaţia financiară trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă, implicând şi stimularea unor preocupări prin beneficii concrete. Nu ştiu de ce participanţii la diversele competiţii interşcolare sau olimpice nu sunt premiaţi cu pachete la acţiuni la companiile de utilităţi ale statului sau ale regiilor locale, care le-ar activa interesul în privinţa pieţei de capital şi a mecanismelor financiare.
În legătură cu relaţia dintre educaţia financiară şi securitatea naţională, cred că aceasta din urmă trebuie privită în înţeles extins, mai puţin legat de frontiere, goarne, imperii ori conspiraţii. Faptul că numărul investitorilor pe piaţa locală de capital nu a crescut în ultimul deceniu, iar companiile private ignoră această sursă de finanţare, mai ieftină şi mai eficientă decât împrumuturile bancare, generează un risc mai ridicat decât opţiunea unora pentru împrumuturi în franci elveţieni. Problema creditelor era doar pretextul notaţiilor pe care vi le-am propus. Investiţiile financiare pot considera clasa de mijloc şi implicit stabilitatea social-politică în mult mai mare măsură decât investiţiile publice în armament sau afilierea la alianţe militare mai mult sau mai puţin eficiente.
Început de digresiune
>… în care matematica să dezvolte abilităţile de a face calcule şi mai puţin însuşirea de formule lipsite de aplicabilitate practică.
„Abilităţile de a face calcule” se învaţă până în clasa a 7-a de şcoală elementară şi medie. Matematică într-un sens mai larg începe după aceea, la liceu, şi nu constă în „însuşirea de formule”. Nu aş şti cum să evaluez aplicabilitatea practică generală a unor formule, deşi am o pregătire peste medie în matematică.
Sfârşit de digresiune
> În aceeaşi ordine de idei, ponderea orelor de economie ar putea fi sporită prin introducerea de cursuri opţionale, implicând şi participarea unor angajaţi ai băncilor sau ai firmelor de brokeraj.
M-ar mira ca acei angajaţi să aibă interesul, timpul, talentele pedagogice şi, în special, găurile largi din buzunare, necesare pentru ca ei să ajungă să lucreze pentru învăţământul şcolar de stat.
>Nu ştiu de ce participanţii la diversele competiţii interşcolare sau olimpice nu sunt premiaţi cu pachete la acţiuni la companiile de utilităţi ale statului sau ale regiilor locale …
Mă tem că dacă ar afla ce primesc nu mai participă 🙂
>În legătură cu relaţia dintre educaţia financiară şi securitatea naţională, cred că aceasta din urmă trebuie privită în înţeles extins, …
De acord, cât mai extins posibil, aceasta pornind şi de la spusele unui economist prizat că pe termen lung vom fi cu toţii morţi. Până atunci probabil că se poate ignora această ameninţare ignorată la adresa securităţii naţionale.