Este instructiv şi totodată amuzant să constaţi în ce măsură „imperativele” politicii sunt rapid însuşite nu numai de politicienii neofiţi, să zicem, ci şi de oamenii de rând.
Iată un exemplu de acum mai bine de zece ani. Mesajul proregalist a trebuit să fie eliminat urgent din discursul electoral al Convenţiei Democrate Române de îndată ce staff-ul Convenţiei a ajuns la concluzia că mesajul respectiv putea să-i fie acesteia defavorabil la alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la 3 noiembrie 1996. Cu un an înainte, de Sfinţii Mihail şi Gavril, când avusese loc un miting organizat de PNŢCD, toată lumea acceptase, în Piaţa Revoluţiei, să scandeze lozinci promonarhiste. De ce? Pentru că aceasta era orientarea cunoscută şi asumată a partidului. La acel moment nu se sesizase încă faptul că PDSR (actualul PSD) ar putea specula rezervele populaţiei româneşti faţă de monarhie (nu mai vorbim aici de sursa acestor rezerve) pentru a câştiga electorat.
În schimb, aproape un an mai târziu, la marşul electoral al CDR din 31 octombrie 1996, doi indivizi „turbulenţi”, care au încercat să scandeze „Iliescu, afară — regele, în ţară!”, au fost rapid reduşi la tăcere de mulţimea însăşi. Aceasta devenise peste noapte conştientă de imperativele electorale ale momentului. În plus, realizase că PNŢCD nu mai era de astă dată „de capul lui” ci trebuia să se supună noilor rigori ideologice ale Convenţiei.
Nu-i greu deci să deprinzi jocul politic. „Imperativele” acestuia pot să pătrundă cu destulă uşurinţă în mentalul colectiv. Că masele sunt (prea) adesea manipulate este un lucru îndeobşte cunoscut. Iată însă că aceleaşi mase nu numai că se lasă manipulate ci, oricât ar fi de amuzant de constatat, chiar doresc uneori să fie manipulate.