ACUM.TV

 
Poluare socială – de unul singur cînd nu eşti singur

Într-o discuţie la micul dejun am simţit nevoia să definesc obiceiul că în prezenţa cuiva să descrii cu voce tare tot ce faci. Ştim că aşa ceva apare cu vîrstă, dar nu toţi cei în vîrstă au obiceiul.

Încercăm să arăt că persoanele de faţă care îl ascultă sînt deranjate şi sustrase de cel care vorbeşte singur. Cauza iritarii, mă gîndesc, este instinctul pe care îl avem de a răspunde automat la solicitările celor din jurul nostru. Dar cel care vorbeste de unul singur nu vrea nimic de la noi ci doar ne distrage. Ne intrerupem sa aflam ce vrea.

Dar atunci cînd vorbirea e o falsă solicitare, aş numi că se produce o comunicare inutilă şi de multe ori chiar dăunătoare, pe care am numit-o „poluare socială”.

Spre dezamăgirea mea, căutarea pe google mi-a arătat că nu sînt primul care s-a gîndit la noţiunea de „poluare socială” dar m-am bucurat că şi alţii sînt de acord de daunele pe care le produce.

Într-un blog poluarea socială e definită după cum urmează:

„behaviors, ideas, and beliefs that have negative consequences for society and individual members without commensurate benefits, all measured statistically or assessed qualitatively”.

În traducere, comportamente, idei şi convingeri care au consecinţe negative pentru societate sau individ fără că să ofere beneficii măsurabile statistic.

În blog se dau exemplu de poluare socială printre altele obiceiul revistelor de îmbrăcăminte de a pune semnul egalităţii între o femeie şi trupul ei frumos, excluzînd calitatea de femeie acelora care nu îndeplinesc idealul. Această se face prin prezentarea unor corpuri aproape imposibil de a există în realitate. Poluare socială.

În termeni populari numim formă verbală a poluării sociale cicăleala şi o tratăm cu indulgenţă. Dar un pahar se poate umple şi din picături.

Sărbători. Fericite

În aşteptarea sărbătorilor de iarnă, poate cele mai populare în Occident, Crăciunul şi Revelionul, de fiecare dată ne ţesem vise despre cît de minunat va fi.

Ne vom aduna ca niciodată în jurul bradului şi vom deschide cadourile. Cei apropiaţi, surori, veri, nepoţi de departe, proprii copii vor fi cu toţii prezenţi, adunaţi la uin loc o zi întreagă sau poate chiar perioada sărbătorilor.

Vizionăm impreuna filme cu poveşti duioase în care ori un copil sărman e terorizat şi ţinut în mizerie de către un ticălos, ori o poveste în care aceşti sărmani sînt ajutaţi cu generozitate. În timpul acesta ne îmbuibăm cu cele mai fine mîncăruri şi băuturi.

Apariţia la gard a unor copii cu sorcova, cam trecuţi spre adolescenţă, cam fără dinţi e primită însă cu o revoltă la unison:

„Închide repede! Nu le da nimic, nu vezi că-s ţigani?”.

Cheltuim sume bune nu numai pe mîncare dar şi pe cadouri spectaculoase mai mult sau mai puţin utile. O camera foto performanţă de numai 800 de euro, care va fi folosită cu sîrg în primele ei luni de viaţă, după care va zace în sertar pînă cînd va veni rîndul noii generaţii, cu şi mai mulţi pixeli. Şi ce!? Sînt doar banii munciţi de noi!

În toată distinsa şi vesela adunare nu se sinchiseşte nimeni că o cîtime din cheltuiala pe cadouri şi mîncare ar putea face fericit pe cineva care e în nevoie. Un manual scump care-i lipseşte unui student, un bilet ieftin de avion cu care bătrînul nostru prieten s-ar putea duce la capătul Europei pentru un tratament miraculos gratuit, dar la care nu-şi permite să ajungă. Sau să invităm la masă pe cineva care într-adevăr se va bucura, spre deosebire de noi care am devenit blazaţi şi scîrbiţi.

În timp ce cu disperare expediem toată lista de felicitări, publicăm poze cu noi la masă, cu bebeluşii şi frumoasele familiei, suferă în lipsă anonimă, ignorată, respinsă sau lovită, o fiinţă. Poate că nu sîntem nici măcar străini de suferinţa ei, dar nu avem timp chiar acum de aşa ceva.

Sărbătorile fericite se răzbună

Cîţi dintre noi nu sîntem obsedaţi că sărbătorile cu zile libere că ele să fie nimic mai puţin decît „minunate”? Cu cîteva luni înainte începem exerciţiul de a visa cu ochii întredeschişi la imaginile feerice cu noi în jurul bradului.

Dar vai, să nu ştie nimeni că de fapt Crăciunul nostru la care s-a adunat familia cu mic cu mare a ieşit că Dracul. Certuri, iritare, reproşuri, bosumflare, ,,nu mai dau pe la ăştia!”.

În presă, cea suedeză cel puţin, apar cînd şi cînd atenţionări că atunci cînd un grup de oameni apropiaţi trec de la ritmul vieţii lor obişnuite la un altul în care stau ore în şir împreună, apar fricţiuni, dezamăgiri, plictiseală sau chiar şi conflicte. Oamenii nu ştiu pur şi simplu cum să se poarte unul cu altul dacă stau împreună vreme mai lungă decît au fost obişnuiţi. Plictiseala apare, vai, mai repede decît te-ai aştepta. Ne foim. Sărbătorile fericite s-au răzbunat!

Ce-am putea face? Poate să privim lumea cu mai multă umilinţă. Nu totul trebuie să iasă bine, să fie perfect, mare, numeros şi scump. Să nu ne comportăm şi să nu pretindem că şi cum fiecare dintre noi ar fi Stăpînul absolut al lumii căruia nu are voie să i se întîmple nimic.

Plaga sărbătorilor în registru liric

Cum ar putea fi povestite cele de mai sus în registru liric, în versuri în loc de proză? În aşteptarea unei poezii potrivite va împărtăşesc propria mea versiune.

La mulţi Ani:

Ajun Crăciun. Tocmai bun!
Pe coridoare la urgenţă.
Fracturi, anghine, spălături demenţă.
Bacterii rezistente. Histerii.

Hoarde ce se văd o ora-n zi
Grămadă-acum se ocărăsc.
Ion şi Maria.
Neuron prăjit.

Acest articol a fost publicat duminică, 27 decembrie 2015 la rubrica Dincolo de trancaneala.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.