O cădere brutală în sondaje a preşedintelui Nicolas Sarkozy – mai mult de 8 puncte într-o lună – stârneşte emoţii intense în sânul majorităţii prezidenţiale. După institutul de sondaj CSA-Dexia, numai 37% dintre Francezi estimează că acţiunile preşedintelui merg, mai degrabă, în bunul sens, 52% în sens invers: „trecere de la starea de graţie la acea de alertă face ca dreapta să se îngrijoreaze” se scrie în „Le Parisien”. Acest scor riscă să compromită, în mod primejdios, municipalele şi cantonalele din luna martie, de care ne despart mai puţin de o lună.
Răsfoind ziarele, ai sentimentul unei „conjuraţii” de bârfitoare, pusă la cale de mass-media, cu un scop manipulator, dacă nu pur distructiv, la care se adaugă logoreea repetitivă şi agresivă a unei opoziţii destructurate. „Şurligăi care nu vor decât pielea preşedintelui, o veritabilă vânătoare de capete”, afirmă Rama Yade, secretara de Stat pentru drepturile omului.
Ziarele considerate serioase, au dat şi ele în patima tabloidă, vehiculând calomnia cu o dezinvoltură rară. Sub protecţia secretului surselor de informaţii, de care dispune orice simplu editorialist, pot apare cele mai imunde afirmaţii la adresa şefului de Stat. Un presupus text SMS, trimis de preşedinte fostei soţii Cécilia, 8 zile înaintea căsătoriei cu Carla Bruni: „Dacă te întorci acasă, anul totul”, publicat de „Nouvel Observateur”, este numai un eşantion dintr-o serie de josnice indiscreţii pe care presa franceză le prezintă drept „scoop” de primă pagină. E drept că suntem departe de formulele mioritice abrupte ale unor politicarzi sau jurnalişti români, dar e destul de surprinzător pentru o presă care a ştiut întotdeauna să utilizeze sarcasmul în mod subtil şi civilizat.
Tensiunea dintre preşedinte şi mass-media, după primele „luni de miere”, evidentiaza o trăsătură de caracter tipic franceză, dar nu numai, emoţională prin definiţie, aceea a permanentei nemulţumiri, indiferent de capacităţile patronului. Francezii sunt „râleurs” (protestatari), chiar în absenţa obiectului. Lipsa de reforme îi scoate în stradă; aplicarea lor îi pune pe jaratec. Revendicările de drepturi sunt quasi permanente. Când însă le sunt amintite îndatoririle, fac pe surzii. Campioni planetari ai grevelor, astfel că, aşteptând în van tranvaiul, trenul, avionul sau autobuzul, preferi s-o iei apostoleşte, fără să ştii dacă poarta întreprinderii îţi va mai fi accesibilă. Greva taximetriştilor, care-a întrerupt traficul circulaţiei în capitală şi în mai multe oraşe, a spulberat toate nădejdile revenirii la un ritm economic normal. Pentru un „da” sau un „nu”, francezul laborios devine ostatic în mâinile sindicatelor.
Pe de altă parte, fără o asistenţă socială asigurată de stat în mai toate domeniile şi încurajată în mod excesiv de socialişti, te poţi aştepta, în orice moment, la o nouă Revoluţie Franceză…
Deja anumiţi jurnalişti, lipsiţi de bunul simţ elementar, au trecut la tutuirea preşedintelui în timpul interviurilor.
Vizita preşedintelui în India din luna ianuarie, importantă şi fructuoasă pe plan economic, a fost urmată, ca de obicei, de o conferinţă de presă. Numai două întrebări i-au fost adresate de jurnalişti pe această temă, restul fiind irosit în chestiuni derizorii de ordin privat cum ar fi: „Aţi simţit lipsa Carlei Bruni în timpul vizitei?”
Nu-i mai puţin adevărat că divorţul de Cécilia şi căsătoria, oarecum precipitată, cu Carla Bruni, au constituit, dacă pot spune aşa, un exerciţiu monden al preşedintelui. Vroindu-se popular şi asemănător cetăţeanului de rând, în ceea ce privesc tribulaţiile şi bucuriile familiale, Nicolas Sarkozy s-a trezit taxat de populist. El, care sperase, probabil, la o participare a maselor, graţie transparenţei afişate, a devenit victima propriei sale tentative de ruptură cu trecutul nobilard al omului de stat, unde totul se petrecea în penumbra alcovului.
Dubla şi misterioasa viaţă intimă a socialistului Mitterand, cu toată cohorta legăturilor nelegitime, era ocrotită precum un secret de stat, pe când un divorţ şi o căsătorie legitimă, în văzul lumii, prilejuieşte desfătul maliţios al intrigantului de presă.
Caracterul frondor al francezului, dublat de conjunctura economică nefavorabilă: stagnarea puterii de cumpărare, creşterea exagerată a valorii euro-ului în raport cu dolarul, scumpirea petrolului, încetinirea exporturilor, delocalizările masive ş.a.m.d,, nu i-au permis preşedintelui Sarkozy să aplice programului prevăzut iniţial, aducând apă la moara eternilor nemulţumiţi şi făcând din el „le bouc émissaire” (ţapul ispăşitor).
Dacă i s-ar putea reproşa ceva în mod cinstit, eu aş înclina să cred c-ar fi vorba de o tendinţă „regaliană” egocentrică de a controla personal toate treburile statului, lăsând mult prea puţin guvernului. Hiperactivitatea acestui şef de Stat, redutabil pelerin, contrastează sensibil cu premergătorii lui şi cu comoditatea prezidenţială cu care aceştia erau acomodaţi, lăsând greul răspunderilor pe seama guvernului. Nu-i oare ciudat că mai toate reuşitele lui Nicolas Sarkozy, timp de mai puţin de 9 luni la Elysée, par trecute sub tăcere? Scăderea şomajului, eliberarea infirmierelor bulgare, transferul implicaţilor din Arca lui Zoe din Ciad în Franţa, adoptarea legii asupra puterii de cumpărare, mărirea pensiilor şi SMIC-ului, numeroase contracte economice semnate într-un timp record, legea pentru protecţia mediului înconjurător, intervenţia în favoarea menţinerii marelui combinat ARCELOR MITTAL (350.000 salariaţi) şi atâtea alte realizări, pentru care jurnaliştii ostili dau semne de amnezie.
În fiecare dimineaţă, cu cei 12 consilieri apropiaţi, Nicolas Sarkozy semnalează unul sau altul din jurnalişti care „…visează de multă vreme să-i trântească un articol asasin”.
Este foarte probabil ca supramediatizarea divorţului şi căsătoriei, să fi devenit „călcâiul lui Achile” al preşedintelui Sarkozy, fapt care-ar aminti, întru-câtva, „peripeţiile” preşedintelui Clinton în intimitatea biroului oval…, şi proporţiile pe care un fapt banal le poate căpăta în cazul unei personalităţi cârmuitoare într-o democraţie.