În urmă cu 32 de ani Nichita Stănescu a trecut în nefiinţă. Rămâne încă un reper de reformator al lirismului românesc contemporan şi un nume ilustru de neuitat.
În prezent poezia se dispersează şi pierde adepţi. Aceasta nu înseamnă că praful, alte lumini nu pot umbri diamantul.
Propun câteva poeme din creaţia lui Nichita Stănescu:
A Cumpără un câine
A venit îngerul si mi-a spus:
– Nu vrei sa cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare sa-i raspund.
Cuvintele pe care i le-as fi putut striga erau
latratoare.
– Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, tinând în brate
inima mea
latratoare,
dând din stânga ca dintr-o coada.
– Nu vrei sa cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dadea din sânge ca dintr-o coada.
Colindă în doi
Uneori ai dreptate
şi aceasta mă tulbură şi mă face nefericit.
Uneori mă ai pe mine
însingurând cifra unu.
Uneori ne vine să murim
cu moartea altora.
Alteori ne vine norocul
în casa noastră goală.
Astfel ne trăim noi doi,
singuratecii
trăiţii de alţii,
cum raza rece de la steaua polară
niciodată nu atinge zăpada de la pol.
Către fântânar
Nu sapa prea adanc, iti zic,
nu sapa prea adanc, nu sapa
ca o sa dai de cer
ca o sa dai de cer
de alt cer, de alte stele, iti zic
de alt cer, de alte stele
si acolo, intre ele, de alt pamant.
Soldatul şi pasarea
– Esti trist asta-seara, îi spuse pasarea,
vad eu ca esti trist…
– Nu, nu – raspunse soldatul,
– Si totusi pari trist, zise pasarea cea alba,
pari trist.
– Nu, nu sunt trist, raspunse soldatul,
nu, nu.
– Esti trist asta-seara, vad eu,
ai ceva pe suflet – mai zise
pasarea alba.
– Nu, nu sunt trist – si lasa-ma-n pace!
se rasti la ea soldatul.
Pasarea se desprinse de pe bratul lui
si zbura fâlfâind din aripile ei mari
si albe, foarte albe.
– Unde-o fi plecat pasarea aia cuvântatoare?
se trezi deodata soldatul, vorbind
singur.