Câteodată rotiţele mi se învârtesc cu o viteză ameţitoare, idei clar formulate se succed într-un ritm nebun şi apoi dispar, în minte rămânându-mi doar amprenta lor. Amprenta ideilor mă terorizează.
Mă obsedează un coşmar. Visez adesea că nu am terminat facultatea. Sunt în examen. Trag biletul şi mă aşez în bancă. Ştiu subiectul. Îl scriu complet pe ciornă. Sunt foarte sigur pe mine, dar în clipa în care îmi vine rândul la tablă, cuvintele scrise pe ciornă încep să dispară, de parcă ar fi fost scrise cu cerneală simpatică. În câteva clipe coala e din nou albă şi simt cum subiectul îmi dispare din memorie. Mă cuprinde groaza.
*
Nu mi-a plăcut niciodată să scriu. Dacă profesoara de limba română ne cerea să scriem o compunere, sau dacă mama mă punea să scriu rudelor, mă simţeam terorizat. Uram compunerile şi scrisorile. Mult timp nu mi-am dat seama care este motivul acestei stări de spirit. Răspunsul cel mai la îndemână era: „Nu ştiu ce să scriu!”‚ dar de fapt nu voiam să scriu. Aveam senzaţia că cei care îmi cer să scriu o fac pentru a forţa intrarea în intimitatea mea sufletească şi simţeam că scrisul echivalează cu deschiderea spre strada plină de curioşi a ferestrei unei încăperi secrete.
Până la 26 de ani nu am scris din proprie iniţiativă nici măcar o scrisoare. Rudelor şi prietenilor le trimiteam vederi: „Multe salutări de la mare (din Bucegi etc). Gigi.” Nu am scris scrisori de dragoste. În clasa a VIII-a am vrut să-i scriu unei colege, dar după câteva ore de chin am renunţat: frazele aşternute pe hârtie sunau îngrozitor de fals.
Împlinisem deja 20 de ani când am auzit pentru prima oară despre literatura de sertar. Au mai trecut apoi câţiva ani până când am avut revelaţia faptului că scrisul poate reprezenta un act de curaj. Curaj nu în sensul de a brava, ci ca antidot împotriva resemnării sau a blazării. Scrisul te poate ajuta să rămâi lucid, să nu înnebuneşti. Kafka afirma că scrisul este o formă a rugăciunii.
Pentru prima dată am simţit nevoia să scriu în primăvara anului 1987. Până în decembrie ‘89 nu scrisesem mai mult decât echivalentul a 30 de pagini de carte. În timpul „Revoluţiei” şi în zilele imediat următoare am mai scris vreo 30, apoi până la alegerile din septembrie ‘92 nu am mai scris nimic. Spectacolul şi rezultatul alegerilor (rezultat care a dezamăgit mulţi oameni, dar care mi-a confirmat pronosticul) au constituit impulsul care m-a ajutat să scriu „Declaraţie de război”. Cartea existase în mintea mea din decembrie ‘89 şi m-a obsedat timp de aproape trei ani, dar nu am putut să o scriu.
Când am terminat de scris „Declaraţie de război” (titlul iniţial era „Nebunul” şi Nebunul eram eu), eram convins că nu voi mai scrie, că nu voi mai avea nimic de spus. Un an mai târziu mi-am dat seama că m-am înşelat.
În „Don Quijote în Est”, Octavian Paler analizează teoretic şansele de supravieţuire ale celebrului personaj în lumea aflată la sfârşit de secol XX.
Mă laud: eu, Cionoiu Gheorghe, sunt Don Quijote!
Am plecat în lume neştiind exact încotro merg. O întrebare începuse să mă obsedeze: „Care e sensul existenţei?!” Mult timp nu am ştiut răspunsul şi simţeam că mă cuprinde nebunia, dar perioada de criză a trecut. Sunt eliberat! Paradox: sensul existenţei mele este să mă întreb care e sensul existenţei. Şi pentru că am ajuns să fiu convins de lucrul acesta, analizez lumea din jur. Evenimente considerate de alţii neimportante sau normale mi se par ciudate sau mă revoltă.
Am înţeles că singura modalitate de a scăpa de durerile de cap este scrisul. Nu e uşor, dar trebuie să scriu!