În seara de 5 decembrie ne lustruiam încălţările şi le lăsam înaintea uşii de la intrare în casă, cu speranţa că Moşul Nicolae ne va lasă câteva daruri ori măcar nişte dulciuri.
Îmi amintesc de ghetele sărăcăcioase, scorojite din copilărie. Erau mereu umede, reci. Nu mi amintesc să mă fi simţit vreodată în deplin confort. Un frig de decembrie întristat, cu bomboane învelite în staniol şi cu franjuri din hârtie albă, un fel de zahăr ars pe care abia îl spărgeai cu toporul…
Într-un an nu pot uita supărarea tatălui meu. Am uitat ghetele prea mult pe sobă. Talpa s-a ars. Cu mari sacrificii m-am ales cu o săpuneală exemplară, dar şi cu ghete noi.
Cu sau fără ciocolată Toblerone, Lindt copilăria era sfânta. Ne bucuram de noaptea Sfântului Nicolae.
Dorinţa, visele noastre de copii săraci, născuţi într-un cartier muncitoresc, ne insuflau puterea de a trece, de a spera într-o altă lume. Poate de aici şi Ceaikovski s-o fi inspirat din fruntea lipită de geamul plin de flori de gheaţă în aşteptarea miracolului de iarnă.
M-am trezit în dimineaţa zilei de început de iarnă, un timp împovărat de ani, de atâtea evenimente tragice în lume, m-am trezit nu mai bogat, nu mai arici cu pedale decât alţii.
Îmi spun că nu am fost cuminte şi moşul nu mi-a lăsat nimic în ghetele lăsate la uşa în ajun.
Ca poet nu am fost nicicând cuminte, mai toţi poeţii au murit săraci. Pentru a nu muri de foame şi a întreprinde câte ceva, pentru a-mi croi un drum în viaţă, am ales muncă în restaurante.
Un fost preşedinte denigra această muncă într-o sintagmă ofensatoare la adresa chelnerilor.
Am lucrat ani în şir în diferite restaurante. Am întâlnit sute de copii. În glumă le spun mereu: “Dacă nu înveţi, vei deveni ospătar că mine”.
Ca muncitor în restaurante, ca birtaş aş spune, am tratat copiii clienţilor cu multă atenţie, am căutat să-i servesc cât mai bine spre mulţumirea părinţilor, şi a copiilor.
La câteva luni de locuit în Boca Raton, Florida am lucrat într-un restaurant iubit de copii. În noaptea de Înviere, în plin serviciu religios într-o biserica grecească, o fetiţă de 5 ani m-a strigat: “Florin, my Friend. Mom, look, our waiter…” Fetiţă a alergat şi mi-a sărit în braţe.
Într-un spital aşteptam rândul pentru a intră într-un cabinet medical, pentru un control de rutină. Un medic al cărui nume l-am uitat, m-a salutat prieteneşte şi m-a poftit în cabinetul lui. Mi-a zis că sunt ospătarul preferat al fiului sau, un băiat de 7 ani.
Exemplele mele ar construi un inventar cu alte întâmplări, amintiri, cu nume de personalităţi întâlnite pe perioada lucrului meu în restaurante.
Am înţeles în timp că poezia nu e numai în versurile ticluite pe hârtie, ci la tot pasul, în viaţa de zi cu zi.
Cu fiecare copil întâlnit în restaurante retrăiesc bucurii, momentele ieşirilor alături de cei dragi în grădinile de vara, în mustăriile de altădată, în saloanele restaurantelor. Copiilor le place să iasă în restaurante.
Fascinaţia bistroului, a servitului cinei – poate mai proastă decât a celei de acasă – constituie nota ideii că masa e altfel descântată sub ochii fermecători ai hangiţei.
Copiii sunt continuarea vieţii noastre. Chiar dacă odraslele nu sunt chip şi asemănare cu ceea ce noi dorim, ei rămân suflete nevinovate, şi ne bucură.
Nu toată lumea iubeşte copiii. A iubi copiii, a avea copii e un semn de dezbărare de egoism, de rău.
Copiii suntem noi precum flacăra ce pleacă de la o candelă la altă, o puerilă, o comparaţie desfiinţată poate de forţe adverse, limitate.
Mă gândeam în aceste zile cu durere la tinerii terorişti sinucigaşi. Oare ce doctrina infamă, oare părinţii acestora ce simt când îşi văd fiii şi fiicele murind în exploziile atentatelor ?
Începutul de decembrie aduce primii fulgi, zăpada dintâi. Ca într-un vers al lui Ion Barbu : “Era umed în bordei/O tuleam şi eu cu ei” alerg prin acel decembrie etern al copilăriei într-o vale fără plângere.
În preajma Adventului doi copii proveniţi dintr-o familie de imigranţi latino-americani mi-au scris un fel de scrisoare în semn de mulţumire.
