Fatalitatea nu constituie nici pe departe apanajul exclusiv al mentalităţii românilor. O găsim răspândită pe întreg pământul. Sub nuanţe diferite, însă, şi la intensităţi care variază de la un continent la altul, de la o ţară la alta, de la un oraş la alt oraş, de la sat la sat, şi chiar de la om la om. La noi, însă, fatalitatea îmbracă veşmântul posomorât al unor „credinţe oarbe”, atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă încât au căpătat de-a lungul vremii conotaţii transistorice şi transpersonale. Ca şi cum aceasta ar fi un element constitutiv al formării noastre ca naţiune şi ca indivizi care posedă conştiinţă de sine. Fatalitatea sau, altfel spus, credinţa oarbă, lipsită de orice temei raţional, în ceea ce este „prestabilit şi implacabil în mersul lucrurilor, ca şi în viaţa oamenilor” (soarta!, destinul!) ne defineşte în cele mai nesemnificative amănunte, ne umple mintea şi sufletul într-o aşemenea măsură încât nu mai suntem capabili să fim noi înşine. Dacă nu cumva „a fi noi înşine” în spaţiul mioritic înseamnă, înainte de toate, a fi fatalist. Pentru că, pornind de la mai sus pomenita trimitere la balada Mioriţei, trecând prin legendele şi prin întreg folclorul românesc, totul musteşte de prezenţa acestui „nimb”, care ne aurolează vieţile până la a le face una cu pământul din care ne-am ridicat. Îl întâlnim, sub forme uimitor de asemănătoare, la omul incult ca şi la cel foarte educat, la sate ca şi la oraşe, în universitate ca şi pe stradă, etc. Suntem intoxicaţi, victimizaţi, mutilaţi şi bolnavi sufleteşte de fatalitate.
Dincolo de ceea ce se poate spune, la modul foarte general, despre „fatalitate”, ca însuşire definitorie a mentalităţii noastre colective se află, însă, o realitate mult mai crudă. Atât ca manifestare socială, cât şi ca impact asupra conştiinţei civice autohtone. Este vorba despre una din acele multe „înfăţişări” ale „fatalităţii” româneşti pe care o ilustrează prejudecăţile cu privire la aşa zişii „oameni de neînlocuit”. Cine sunt aceştia? Un francez, celebru prin a doua parte a secolului trecut, spunea că „sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”. De atunci s-a tot repetat acest lucru, în multe graiuri şi pe cele mai îndepărtate meleaguri. Afirmaţia în cauză pare a avea însă mai mult decât valoarea unui simplu adevăr afirmat în mod paradigmatic. Tocmai de aceea adevărul acestei sentinţe ţinteşte cu mult mai adânc decât ne lasă aparenţele să bănuim.
Aparenţe care nu sunt deloc străine de această nefericită îmbinare dintre „fatalitate” şi „oamenii de neînlocuit” pe meleagurile carpatine. Diferenţa o face, însă, amploarea fenomenului. Şi asta pentru simplu fapt că spaţiul nostru public este sufocat de oameni care se consideră „de neînlocuit” prin naştere şi care, paradoxal, reuşesc să-i facă şi pe ceilalţi să creadă acest lucru. Asemenea exemplare există peste tot în lume, însă o societate sănătoasă dispune şi de mijloacele pentru a se debarasa de ele în momentul în care pierd simţul măsurii. La noi, în schimb, se întâmplă exact pe dos. Ne lăsăm acaparaţi de asa zisii „oamenii de neînlocuit” tocmai în momentul în care ar trebui să ne descotorosim de ei. Şi o facem în virtutea unor credinţe pe cat de inexplicabile, pe atat de irationale, că aşa trebuie să fie, pentru că nu există nici o altă cale. Ei, „oamenii de neînlocuit”, deţin singura soluţie la noianul de probleme care ne copleşesc în viaţa de zi cu zi, chiar dacă n-au mişcat niciodată vreun deget pentru binele celorlalţi. Şi, ca şi cum asta n-ar fi destul, toti aceşti ipochimeni se folosesc fără scrupule de prejudecaţile oamenilor pentru a le exploata mai apoi slăbiciunile.
Sufletul poporului român este un teren mai mult decât propice pentru a hrăni frustrările „oamenilor de neînlocuit”. Supuşi la o presiune fără seamăn din partea vicisitudinilor istoriei, românii au învăţat pe pielea proprie expresia „capul plecat sabia nu-l taie”. Un exemplu de fatalism (lasitate?) împins(a) la extrem. De care a profitat însă acea categorie bine definită de indivizi care şi-a făcut din spaţiul public propria scenă de exhibiţionism. Ei sunt slujbaşii de la oricare nivel al institutiilor statului, pentru care împrejurarea de a ocupa, vremelnic, o anume pozitie in ierarhia socială si/sau institutionala constituie încununarea supremă a unei vieţi, altminteri lipsită de orice glorie. Sau, mai precis, a cărei singură glorie o constituie interiorizarea si proclamarea obsesiva a faptului că sunt de neînlocuit. Această aberaţie a făcut posibil, în mare măsură, iadul comunist. Curios este că o bună parte din „oamenii de neînlocuit” de azi sunt descendenţii în linie directă ai acelui ev întunecat care părea, la un moment dat, că nu se va mai termina. S-a terminat însă, pentru simplul motiv că nimeni şi nimic nu este de neînlocuit în lumea în care trăim. Chiar dacă unii dintre noi nu se pot împăca niciodata cu acest lucru, în ciuda faptului că sunt pline cimitirele de exemplare ca ei.
Articolul este bun, dar are citeva hibe.
In primul rind, nu aceasta mentalitate a facut posibil comunismul, ci comunismul a implantat acest mod de gindire.
In al doilea rind, avem doua masuri diferite: pentru lideri, nomenklatura, sefii serviciilor secrete, etc. functioneaza aceasta mentalitate. Si vedem bosorogii pastrati in functii mult timp dupa virsta de pensionare (sau retrasi in invatamintul universitar). Practic, cit traiesc. Ceea ce este aberant. Dar pentru tineri, in special cei care nu se subordoneaza sau nu asculta de „sugestii”, aceiasi sefi proclama public „Nimeni nu este de neinlocuit!” (In afara lor, se subintelege.).
La nivel colectiv, fatalitatea este mentinuta prin controlul absolut al locurilor de munca, nivelului (mizerabil) de salarizare si pensionare, abuzurile adm. care nu pot fi oprite de justitie (si acuzatia de procesoman sau reclamagiu pentru cel-cei- care incearca sa stopeze aceste abuzuri). Mai nou, sistemul s-a largit prin controlul creditelor acordate pentru afaceri si/sau dirijarea masei de cumparatori spre un magazin sau altul,spre un produs sau altul.
Omul de rind nu poate lupta cu aceste forte. Este nevoie de un organism specializat, incadrat cu oameni competenti si corecti, care stiu cu cine au de-a face si stiu cum sa-i neutralizeze.
Indivizii izolati pot fi doar considerati cum am mai spus sau… in cel mai bun caz, „inconstienti”.
Asta nu inseamna ca masele stau ca vitele la taiere. Fiecare se opune dupa cum poate, dar nimeni nu recunoaste asta oficial (cu exceptia „inconstientilor” amintiti).
Opozitia maselor este decelabila in absenteismul de la vot si in schimbarile pe care le incearca la urne. (De remarcat ca in afara de perioada ’90-’92, cind votul popular a fost pastrat identic -desi au mai scazut in procentaje favoritii-. romanii au schimbat gruparea de la guvernare sistematic: ’96;’00;’04).
…ca „cimitirele sunt pline de oameni care se credeau de neinlocuit” .. fusese .. nimeni altul, decat Generalul De Gaulle.
Si sa ne reamintim cele spuse de Majestatea Sa Regele Mihai…”Sa facem legi bune si sa le aplicam bine”!
Credeam inca de mult timp, ca noi, romanii, suntem intoleranti cu intoleranta si prea toleranti cu fatalitatea. Intrebarea mea ramasese… ce se intampla cand fatalitatea este intoleranta… ca in perioada comunista… Se vede ce se intampla…
Ramanem prea toleranti…
DE aceea sustin SCHIMBAREA autentica. Lucrul facut pe jumatate nu este de ajuns.
Cu prietenie,
Dr.Ing.L.LM.Dan Florian samarescu-din exil, de la „mineriada”
Probabil v-ati gindit la altceva. Nu ati fost suficient de explicit. Nu va cunosc, si deci nu am nimic cu dvs. Aici, in Romania, oamenii sunt siliti sa lupte pentru fiecare imbucatura de piine (pentru ca avem salarii mult prea mici fata de UE. La aceeasi munca prestata si/sau la aceleasi rezultate eonomice ale firmelor). Situatia este foarte grea! Se poate admite un anumit gen de fatalism livresc. Dar cu multe rezerve, pentru ca romanii sunt niste „shmekeri”. Repet, este vorba de o emigratie masiva, care arata orice, numai fatalism nu. Comparati cu alte fenomene similare din istorie si veti vedea ca nu mai exista(poate la irlandezi, in sec.XIX, dar acolo a fost vorba de foamete si de ocupatie straina). Si observati ca la vot, romanii schimba mereu pe cei care nu fac ce le promit. Aici nu mai e vorba de fatalism ci de o cu totul alta filozofie: „Zi ca el si fa ca tine!” sau „Pupa-l in bot si papa-i tot!” etc. Sunt un pic suparat si ptr. ca eu pot fi incadrat in aceasta categorie, la o analiza superficiala. Imi apar imaginea, pentru ca doar asta mi-a mai ramas.
Sper sa nu va suparati, ma declar subiectiv fata de aceasta tema.
Aveti dreptate, SCHIMBAREA trebuie sa fie profunda si reala. Nu cred ca se putea inainte. Tocmai pentru ca stiu foarte bine situatia din tara. Poate de acum incolo. In acest punct, va dau dreptate totala.
Numai bine! Si… „Sa dea Dumnezeu sa citim numai de bine!”