Dumneavoastră ştiţi cum e cu folclorul… Povestea trece de la gură la ureche şi de la ureche la gură, aşa că se mai schimbă personajele după situaţie şi conjunctură. Un împărat, de pildă, se transformă în sultan sau preşedinte, în deputat dacă e cazul, depinde cine e mai important pentru povestitor. În orice caz, el rămâne un personaj de vază şi de bază. Să-l numim, convenţional, barosanul.
Să ne închipuim aşadar că Barosanul vine ca oaspete în casa unui om oarecare, un cetăţean din stratul mijlociu al clasei de mijloc, salariat. Onoarea e mare, cartierul aşteaptă evenimentul de vreo trei săptămâni. Barosanul nu vine la masa respectivului pentru că nu are ce mânca acasă la el. Înainte de a sosi, deja se gândeşte cum să plece cât mai repede fără să-i lezeze tipului amorul propriu. Dar vin alegerile, sau altceva similar aşa că…
După ce băură vârtos în sănătatea tuturor celor prezenţi şi a celor absenţi motivat şi gustară din salate, fata gazdei cea isteaţă scoase o găină bine rumenită din cuptor şi o aşeză pe masă, pe un platou de nirostă. Apoi luă un cuţit de bucătărie bine ascuţit şi cu multă pricepere împărţi pasărea astfel: capul i-l dădu lui taică-su, inima lui maică-sa, aripile le luă ea, iar picioarele i le plasă fratelui cel mic, un băieţel simpatic care stătea cu degetul în gură.
Oaspetele tare se miră de aşa împărţeală. Mai bău un păhărel de tărie şi cu multă dibăcie şi diplomaţie, cu aerul că glumeşte, întrebă fata care e rostul acestei împărţeli ciudate. Iar fata îi explică:
– Capul păsării i se cuvine tatei pentru că el este capul familiei, iubit şi respectat. El se gândeşte, planifică şi hotărăşte. El are toată bătaia de cap şi are un cap bun dacă nu se descurcă. Vorba aia, capul lui de pereţi… Inima i-am dat-o mamei pentru că ea este sufletul casei, e bună cu copiii şi inimoasă cu cei slabi. Ei i se cuvine dragostea noastră cordială şi inima găinii. Aripile mi le-am luat mie pentru că mă voi mărita probabil, mai devreme sau mai târziu şi deci îmi voi lua zborul din casa părintească, precum o pasăre slobozită din colivie. Iar picioarele i le-am dat fratelui meu cel mic, pentru că îl aşteaptă paşi importanţi în viaţă.
Tare îi mai plăcură Barosanului explicaţiile fetei şi chiar o lăudă cu multă dărnicie pentru deşteptăciunea ei.
– Şi restul fripturii? întrebă apoi oaspetele.
– Restul vi se cuvine dumneavoastră, spuse fata şi tăcu.
– De ce mie aşa de mult? se miră zgomotos Barosanul.
– De aia, pentru că sunteţi cine sunteţi…! Că doar nu v-aţi gândit că altfel ne-am mulţumi noi cu nişte amărâte de potroace…