Cu toţii ştim ce este o oglindă: un obiect din metal sau sticlă, de diferite forme, având o faţă acoperită cu un strat metalic ce formează o suprafaţă netedă şi lucioasă care are proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentată şi de suprafaţa unei ape curate şi limpezi, de o gheaţă netedă şi lucioasă sau de o placă de marmură, dar şi de multe alte obiecte cu însuşirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul Buffon, în preajma Parisului.
În legătură cu acest fenomen există o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe întrebări care nu şi-au găsit niciodată răspunsul. Oglinda inversează stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite şi oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul său “Stâng sau drept?“ din volumul “Amuzamente matematice“ o cale simplă de a confecţiona o oglindă \\\”ciudată\\\”: se aşează două oglinzi obişnuite astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se roteşte această oglindă cu 900 imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri.
Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că “merg pe cealaltă cale“. De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată “Tema oglinzii în poezia franceză“, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă şi unele coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole “clasice“ în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.
În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central şi apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa, oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de apropiere.
Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecţie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial cât şi temporal.
Cât ştia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: “Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.“ Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa.
Eminescu, “sfântul preacurat al ghiersului românesc“ cum îl numeşte Tudor Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică şi le regăseşte în fiecare obiect luminat din jurul său.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În acelaşi timp poetul vizează şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii – tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite – abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa constantă a apei în ipostaza de lac sau de izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi unul sonor, de acompaniament a!
l stărilor sufleteşti.
Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia eminesciană. Cu apa sa liniştită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: “În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin,“ (Frumoasă-i – 1866).
În “Crăiasa din poveşti“ apa aduce alte virtuţi plastice: “Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mişcări de valuri / Ca de bulgări de lumină…“. La fel şi în “Lacul“: “Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă“.
Lacul sclipeşte adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers: “Tresărind scânteie lacul / Şi se leagănă sub soare… “ (Freamăt de codru – 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: “Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri “ (Revedere – 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta şi zâne: “În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur ros.“ (Codrul şi salon).
Ce este mai potrivit decât un lac pentru a oferi imaginea oglindită a unui castel? “În lac se oglindă castelul. A ierbii / Molatece valuri le treieră cerbii“ (Diamantul nordului – Capriccio). Conform unui principiu care spune că drumul razei de lumină nu depinde de sensul ei de propagare, cunoscut în fizică sub denumirea de principiul reversibilităţii drumului razelor de lumină, imaginea poate fi privită ca izvor şi invers, izvorul ca imagine. Eminescu oferă reţete proprii cu privire la magia apelor unui lac. Pentru a întrevedea un chip e nevoie să priveşti cum apa se scurge în cercuri, sugerând unde subtile, în special apa lacurilor, mereu limpede şi curată, purtătoare permanentă a minunatei proprietăţi de a oglindi lucrurile: “Ca să vad-un chip,se uită / Cum aleargă apa-n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul/De-un cuvânt al sfintei Miercuri“ (!
Crăiasa din poveşti-1876).
Refracţia luminii este un fenomen des surprins în poezia eminesciană. Cerul se răsfrânge în apa lacului până în adâncul acestuia: “Ca cerul ce priveşte-n lac / Adâncu-i surprinzându-l.“ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Luceferii din ceruri sunt prieteni ai iubirii poetului la care sunt părtaşi împreună cu undele lacului: “Din cerurile-albastre / Luceferi se desfac, / Zâmbind iubirii noastre / Şi undelor pe lac.“ (Din cerurile-albastre). Lebăda, asociată uneori cu lacul, pluteşte pe undele acestuia. Undele sunt asemuite cu nişte oglinzi: “Aripile-i albe în apa cea caldă / Le scaldă, / Din ele bătând, / Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde / Le întinde: / O barcă de vânt.“ (Lebăda).
Aşa cum susţine Slavici, poemul “Scrisoarea IV“ (1881) a fost inspirat de lacul de lângă castelul Oteteleşanu, la care ieşea poetul cu Maiorescu, Slavici şi alţii. Acest lac aduna pe atunci apa din câteva izvoare domolite în fântâni şi mici cascade. În prima parte a poemului cadrul este bogat în jocuri de umbre şi lumini întâmplate între castel şi lac, în mişcări molcome tăiate de lebede pe unde, în respirarea apelor.
Luminile lunii sunt însoţite de sunete delicate, apele, pădurile şi luceferii participă la aventura îndrăgostiţilor porniţi în plimbarea liniştită pe lac. Razele prin care se petrece refracţia luminii prin undele lacului poartă cu ele veşnicia imaginii: “Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. / Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, / Dând atâta întunerec otitorului talaz“.
Dualitatea imaginii pe care o reprezintă oglinda este întâlnită aproape pretutindeni. Deşi dincolo de oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrică lumii reale în care trăim iar imaginea reflectată este adeseori cea care ne arată exact aşa cum suntem, dar ne oferă şi perspectiva unei construcţii noi. Shakespeare spunea într-un sonet: “Privindu-te-n oglindă spune-i celui / ce te repetă, că e timpu-acuma / alt chip s-aducă-n lume, … “.
Veşnicul prieten al poetului, izvorul este şi el un obiect al reflecţiei luminii, prin care îţi poţi afla imaginea proprie prin oglindire: “Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. / Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, / Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume / Şi fiindu-şi şi e dragă cum nu-i este nime-n lume…“ (Călin – file din poveste – 1876). Izvorul participă direct la împlinirea iubirii, îmbiind el însuşi iubita la oglindire în apa sa limpede pentru a-şi admira frumuseţea şi a-şi reflecta visătoare sentimentul: “Se întreabă trist izvorul: / Unde mi-i crăiasa oare? / Părul moale despletindu-şi, / Faţa-n apa mea privindu-şi, / Să m-ating!
59; visătoare / Cu piciorul?“. În poemul “Freamăt de codru“ (1879), izvoarele pot fi şi zgomotoase, dar soarele, ale cărui raze pot pătrunde undele acestuia, îmbie la o plăcută imagine de vis: “Din izvoare şi din gârle / Apa sună somnoroasă; / Unde soarele pătrunde / Printre ramuri a ei unde, / Ea în valuri sperioasă / Se azvârle“.
Apa, din orice sursă ar proveni – izvor, râu, lac, ploaie – apare ca fiind cel mai sugestiv obiect care deţine proprietatea de oglindire. Lucirile argintii ale acesteia sunt completate de culori intense. Trecerea de la o imagine la alta se face treptat, într-o cadenţă care inspiră liniştea şi apăsarea, atenuate de culori îmbietoare. De exemplu, floarea de tei – cu sugestia căderii ei în ploaie – face trecerea de la sclipirea argintie la un vegetal colorat. De altfel, ea e o prezenţă aproape permanentă în poezia eminesciană de tinereţe, sugerând elemente coloristice, dinamice (căderea şi troienirea) şi olfactice.
În “Egipetul“ (1872) legenda bătrânului fluviu este purtată în timp mereu împreună cu oglinda: “Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară / Către marea liniştită ce îneacă al lui dor“, iar magul priveşte, într-o oglindă de aur, cerul care îngrămădeşte mii de stele. Deşi mic în raport cu dimensiunile cosmice în care se integrează, magul scrutează căi tainice, iar cu varga sa fermecată trasează drumuri descoperite numai de el, sâmburele lumii, frumuseţea, bunătatea şi dreptatea: “În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur, / Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. / El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite / Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: / Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun“. În lungile unde ale !
Nilului se reflectă tulburate stelele, în timp ce luna arginteşte frumuseţea întregului Egipt antic. E nevoie de o suprafaţă netedă şi lucioasă dar şi de o sursă de lumină pentru ca proprietatea de reflectare să se întâmple.
Argintul este considerat metalul cu cele mai bune proprietăţi de reflectare: “Dar ş-acum tulburând stele pe-ale Nilului lungi unde, / Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde, / Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic“. Tot o oglindă dinamică, purtătoare de magie, întâlnim şi în poemul “Diana“: “În cea oglindă mişcătoare / Vrei să priveşti un straniu joc“.
Noţiunea de simetrie este strâns legată de oglindire. O structură este simetrică dacă rămâne neschimbată atunci când o reflectăm într-o oglindă obişnuită. Aceasta se distinge de o structură asimetrică prin aceea că poate fi suprapusă peste oglindirea ei. Pentru a deosebi două forme gemene ale unor obiecte asimetrice se obişnuieşte să li se atribuie denumirile de “dreaptă“ şi “stângă“. Cu toate că acestea sunt foarte diferite, oricât le-am cerceta sau le-am măsura nu vom putea descoperi la una vreo proprietate pe care să nu o aibă şi cealaltă. Acest paradox l-a intrigat pe Immanuel Kant care a spus: “Ce poate semăna mai mult cu mâna mea şi să fie mai identic în toate privinţele, decât imaginea ei în oglindă? Şi totuşi nu pot să pun mâna pe care o văd în oglindă în locul originalului ei“.
Un fluviu cu apa sa limpede poate deveni un uriaş cumul de oglinzi, care fixează pe o suprafaţă extinsă imagini astrale, iar stelele, privite ca nişte icoane, se prelungesc prin refracţie până în fundul apei. Imaginea se transpune mirific şi inversată, ca şi cum ai privi întreaga bogăţie a cerului prin prisma apei limpezi a fluviului. Viaţa însăşi poate părea mai inconsistentă, mai asemenea substanţei visului. Vastul poem eminescian “Memento mori“, publicat postum, oferă spiritului prea refrexiv al eroului un şir de tablouri grandioase ale marilor civilizaţii antice şi ale unor momente din istoria mai apropiată, întoarse în neant fără explicaţie, prin simetrii şi asimetrii, fără sens, fără urmă, prilej de dureroase comentarii asupra lipsei de finalitate a lumii: “Iară fluviul care taie infinit-acea grăd!
ină / Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină, / Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier; / Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane / Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, / Cât uitându-se în fluviu pari a te uita în ceri“. În acelaşi poem, acelaşi fluviu devenit al cântării, care străbate în drumul său codri semeţi şi luminează ca o oglindă uriaşă formând un lac gigantic, lumina întreagă a zilei umple şi desăvârşeşte natura. Claritatea imaginii este într-atât de reală, încât până şi culorile se pot vedea pe fund: “Prin pădurile de basme trece fluviul cântării / Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei / Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedicat / Ş-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare / Curge aurul tot al zilei ş!
i îl împle de splendoare, / De poţi număra în fundu-!
i tot ar
gintul adunat“.
Ochiul uman distinge cu usurinţă lucrurile pe care le priveşte. Totuşi, două puncte alăturate nu se mai văd separate cu ochiul liber dacă distanţa dintre ele este mai mică decât cinci miimi de milimetru. Aceasta reprezintă distanţa dintre două elemente fotosensibile ale retinei. Dar tot ochiul omenesc suportă o anumită sensibilitate la culori, numită sensibilitate spectrală relativă. El prezintă o sensibilitate diferită pentru culori diferite, adică pentru diferite lungimi de undă ale radiaţiei luminoase. De exemplu, este ştiut că el are sensibilitatea maximă pentru culoarea verde. Însă bogăţia de culori este un factor care caracterizează deseori frumusetea. În “Memento mori“, râul este argintiu şi capătă proprietăţi magice de a reflecta prin oglinda lui plană, la lumina lunii, culori şi umbre!
de neasemuit, peste care natura îşi revarsă întreaga frumuseţe: “Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună, / De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună / Pod de pânză diamantină peste argintosul râu, / Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană, / Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană / Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu.“
Marea, cu valurile ei, întruchipează un izvor de nemărginită oglindire, mai cu seamă sub influenţa razelor luminoase ale astrului nopţii – luna – o întreagă lume reflectată până în imaginarele ei adâncuri: “Adânca mare sub a lunei faţă, / Înseninată de-a ei blondă rază, / O lume-ntreagă-n fundul ei visează / Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.“ (Adânca mare – 1873). Însă marea participă cu undele ei şi la imaginea cosmică reflectată în mintea umană căreia nu i se dezvăluie toate tainele universului: “Oricâte stele ard în înălţime, / Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea: / Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea / Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu ştie nime.“ (Oricâte stele…). Reflectarea prin raze poate transpune murmure şi gânduri, dureri şi mângâieri: “Iar râul suspină de blânda-i durere !
/ Poetic murmur / Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere / Fantastic purpur;“ (O călărire în zori).
Valul deţine de asemenea proprietăţi magice de a reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, în poemul “Frumoasă-i“ (1866), chiar obiectul reflectat: “Dumbrava cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val“.
În amurgurile liniştite luna răsare permanent şi se reflectă dintotdeauna în apă. La acest eveniment diurn, de umbre şi lumini magice, participă întreaga imagine a lumii de deasupra prin oglindire. Tremurul apei este urmat de un tremur simetric al imaginii reflectate: “Să fie sara-n asfinţit / Şi noaptea să înceapă; / Răsaie luna liniştit / Şi tremurând din apă. “ (Să fie sara-n asfinţit – 1882). Stelele sunt privite adesea ca nişte icoane care străbat aici, aproape, lângă noi, pe suprafaţa apei plane, luciul acesteia şi se refractă până în fundul ei: “O stea din cer albastru / Trecu a ei icoană / Din faţa apei plană / În fundul diafan… “ (Lectură).
În cuibarul rotit de ape, mai degrabă din undele apelor liniştite decât de pe cer, luna veghează în permanenţă: “Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace, / În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.“ (Călin nebunul).
După anul 1877, obosit şi dezamăgit de loviturile vieţii şi de neînţelegerea societăţii contemporane lui, Eminescu construieşte armonii poetice noi, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Poetul devine mai complex, iar decepţiile din dragoste îl copleşesc şi îl marcheză pentru totdeauna. “Cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit?“ se întreabă Tudor Arghezi la construirea unui portret al poetului. Şi tot el adaugă: “Câteva reflexe e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile“. În această ultimă perioadă a creaţiei eminesciene se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o fixare de contururi apăsate. Luminile se sting, culorile încep să pălească. Apar pe rând “oceanul cel de gheaţă“ (De câte ori, iubito…), “bolta alburie“, “luna cea galbenă – o pată“!
nu mai are strălucire, “Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!“ (Trecut-au anii…). Toamna metaforică, ca anotimp al sfârşitului, apare des: “O toamnă care întârzie / Pe-un istovit şi trist izvor;“ (Te duci…). Marmura slujeşte acum ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseţii îngheţate, ireale, fantomatice parcă: “Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară… “ (Nu mă înţelegi), “Din încreţirea lungii rochii / Răsai ca marmora în loc“ (Atât de fragedă), “Din valurile vremii, iubita mea, răsai / Cu braţele de marmur…“ (Din valurile vremii…), “…chip de marmură frumos“ (Te duci). Marmura apare din ce în ce mai des cu atributele ei de material – rece, friguroasă, de gheaţă – sugerând o atmosferă specifică poeziei de renunţare sau tragică evocare a dragostei stinse: “O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, !
/ Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei mă las&#!
259; a p
etrece / Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.“ (Sonete).
În “Înger şi demon“ (1873), plenitudinea umbrei unei copile îngenuncheate poate fi asemuită cu reflectarea. Umbra poate reflecta la rândul ei, ca o apă lină sau o marmură curată. Portretul umbrei este redat în totalitatea lui, mai expresiv decât însuşi obiectul. În acest poem există o vorbire prematură despre marmură, ca despre un material curat, nu neapărat rece şi respingător aşa cum îl va vedea poetul în ultimii săi ani de creaţie: “Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, / Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină – / Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată“.
Gheaţa are şi ea proprietăţi de oglindire, chiar dacă numai asemănarea este cea care sugerează acest lucru: “Colinde, colinde! / E vremea colindelor, / Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor“ (Colinde, colinde).
În basmul liric “Călin“ împlinirea dragostei se manifestă pregnant în chipul fetei. Nunta se pecetluieşte şi se petrece solemnă la marginea lacului, peste care luna se răsfrânge ca în cuibarul apelor primordiale: “în cuibar rotind de ape, peste care luna zace“. Poemul de inspiraţie folclorică are un final de dragoste care constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creaţie erotică. Întunericul tainic şi strălucitor al pădurii de argint, lucirile apei şi lunii, florile albastre, văzduhul tămâiat, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat şi Zburător. În “Gazelul“ de început al poemului “Călin – file din poveste“ imaginea iubitei devine mai frumoasă dacă este contemplată într-o oglindă: “E iubitul care vine / De mijloc să te cuprindă / Şi în f!
aţa ta frumoasă / O să ţie o oglindă, / Să te vezi pe tine însăţi / Visătoare, surâzândă“. Oglinda poate reflecta şi imagini mai puţin plăcute, dar care trebuie neapărat descoperite pentru a te vedea pe tine însuţi: “Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, / Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte“. Un perete de oglinzi poate împlini visul de iubire al frumoasei prinţese: “Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător / Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor… / Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, / Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz…“
“Scrisoarea I“ (1881) îl expune pe poet într-o perspectivă cosmică în care se mişcă cu o nespusă linişte şi stăpânire în diferite momente. În primul moment el se plasează în obişnuita încă din tinereţe perspectivă lunară, identificânu-şi raza propriei vederi cu raza lunii, sau folosindu-se de aceasta ca de un reflector cu care pătrunde în viaţa oamenilor de pe pământ, surprinzându-i în ocupaţii care caracterizează câteva tipuri umane, fundamentale: parazitul elegant care îşi caută în oglindă înfrumuseţarea chipului nesuferit de lumea din jurul său (“Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,…“), apoi înţeleptul sau istoricul (“Altul caută în lume şi în vreme adevăr“), neguţătorul, şi, în sfârşit, dascălul, savantul, astronomul, un erou a cărui soartă o deplânge.!
În medii omogene şi izotrope, lumina se propagă în linie dreaptă. De aceea e nevoie de un cer senin şi de liniştea absolută a nopţii prin care transpare raza lunii. Geneza lumii e un nou prilej de ridicare a poetului în ameţitoarea perspectivă cosmică. Există uluitoare sugestii sonore de mişcare a sferelor: tristeţea infinită a sfârşitului, colorat aproape omeneşte, descrierea dispariţiei luminii, căderea astrelor din ritmul universal. Oglindirea poate avea însă un sens mai larg.
Ecoul poate fi uneori considerat drept o oglindire a sunetului, iar melodiile pot fi asemuite cu nişte tonuri ordonate în lungul dimensiunii unice a timpului. Martin Gardner şi alţii au oferit numeroase demonstraţii şi exemple detaliate în care arta, în general, reflectă construcţii la baza cărora se află fenomenul de oglindire.
Târziu, în ultimile clipe ale creaţiei sale artistice, Eminescu revine asupra oglinzii ca obiect uzual care reflectă, asemeni ochiului uman, aproape până la absorbţie totală, frumuseţea desăvârşită a iubitei: “De-al tău trup el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege – / Ce priveşti zâmbind în unde? / Eşti frumoasă, se-nţelege. “ (Lasă-ţi lumea – 1883).
Reflectările în oglindă sunt atât de puternic integrate în viaţa noastră de toate zilele, încât avem impresia că le înţelegem complet. Cu toate acestea, numeroşi oameni nu mai ştiu ce să răspundă când sunt întrebaţi: “De ce inversează o oglindă stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul? “. Întrebarea stârneşte cu atât mai multă confuzie, cu cât este uşor să construim oglinzi care să nu inverseze stânga cu dreapta. Platon, în “Timeu“, şi Lucreţiu, în “Despre natura lucrurilor“, descriu o astfel de oglindă confecţionată dintr-un dreptunghi de metal lustruit, căruia i s-a dat o formă uşor concavă. Dacă vă uitaţi într-o astfel de oglindă, vă veţi vedea faţa, aşa cum o văd ceilalţi. Oglindirea unei pagini tipărite poate fi şi ea, într-o astfel de oglindă, citită f!
59;ră dificultate.
La întrebarea de mai sus se poate răspunde oarecum pe baza razelor luminoase şi a principiilor optice. Simplul fapt că putem distinge dreapta noastră de stânga noastră implică o asimetrie a sistemului perceptiv, cum a remarcat Ernst Mach în 1900. Suntem, astfel, până la un punct, o minte asimetrică sălăşluind într-un corp cu simetrie bilaterală. Eminescu surprinde clar asemenea detalii în poezia care avea să-i înlocuiască sublim mai târziu propriul său nume, “Luceafărul“: “Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari, bătând închişi / Pe faţa ei întoarsă“. Acest poem de simbolistică mitologică şi filozofică este atât o dramă a renunţării la dragoste, cât şi o dramă a cunoaşterii. El tinde la explicarea sorţii nefericite a geniului în lumea contemporană poetului, înfăţi!
şat în forma atât de familiară lui Eminescu, aceea a basmului. Concluzie a vieţii şi gândirii eminesciene, poemul e cu atât mai tragic cu cât realizează răsturnarea ierarhiei valorilor din opera tinereţii. În acest poem oglinda participă la întregirea a două lumi diferite, oferind şansa unei iluzorii apropieri: “Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă“.
Mistuit de o arzătoare iubire pentru o “preafrumoasă fată“ de împărat, “Luceafărul“, în ciuda deosebirii de natură dintre ei, pătrunde prin întrupări succesive în viaţa şi sufletul fiinţei pământene, iar fenomenul se petrece prin intermediul oglinzii.
Comentând acest poem-oglindă, George Călinescu, în “Studii eminesciene – 75 de ani de la moartea poetului“, publicat în anul 1965 de Editura pentru Literatură, spunea: “Cele patru strofe care zugrăvesc cum cel menit să fie pură oglindă lumii contemplă pe fata de împărat în oglindă, sunt prilej nu numai de a observa o măiestrită tranziţie de la static la dinamic, dar şi de a întrevedea într-acest ansamblu de fantastic adevărul viziunii plastice“.
Hyperion e readus la realitatea abstractă şi solitară a existenţei lui în finalul poemului, explicând această cunoaştere a deosebirii celor două lumi: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece“. Conştiinţa apartenenţei la o lume superioară prin cunoaşterea rece a adevărului absolut e de data aceasta slaba compensaţie a renunţării la patima fierbinte şi ispititoare a vieţii pământeşti, a înfrângerii în dragoste.
Oglinda poate fi folosită şi la măsurarea urâţeniei, dezamăgirii, nefericirii. E de ajuns să te priveşti într-o oglindă atunci când simţi aceste stări: “Când îţi trec prin minte acestea, copilă, / Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă; “ (Viaţa).
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că oglinda reprezintă obiectul în faţa căruia s-au scos de-a lungul timpului cele mai multe suspine. Ea este martora multor vise care se petrec adeseori chiar în faţa ei: “Ci tânăra speranţă în haină de mister / Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări! “ (Lumina). “Oglinda-ţi spune farmecul cum trece“, ne spune Shakespeare într-unul din sonetele sale. Indiferent de metamorfoza lucrurilor şi a oamenilor, oglinda este acelaşi rece şi neiertător obiect care ne “spune“ cum arătăm în realitate.
Dacă lumea pare doar a se transforma, în trecerea ei se opune oglinda care reflectă totdeauna realitatea ca o făclie care ne însoţeşte permanent în curgerea noastră: “Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte, / În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte: / Căci lumea pare numai a curge trecătoare / Toate sunt coji durerii celei nepieritoare“ (Ca o făclie).
Ochii femeii iubite pot reflecta întreaga viaţă. În ei se regăsesc liniştea deplină şi fericirea absolută: “Părea c-aşteaptă s-o cuprind în braţă / Şi faţa mea cu mânile s-o ieie / Ca să mă pierd în ochii-i de femeie. / Citind în ei întreaga mea viaţă“ (Părea c-aşteaptă…).
Realităţile pot apărea uneori întoarse pe dos. Luna, deşi izvorul ei veşnic este întunericul, nu răsare totdeauna pe cer, ci uneori îşi face apariţia direct din ape, inundând totul cu lumină şi multiplicând la infinit undele în care se revarsă: “Deodată luna-ncepe din ape să răsaie / Şi pân\\’ la mal durează o cale de văpaie. / Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne / Ea, fiica cea de aur a negurei eterne“ (Sarmis).
Acelaşi astru are proprietăţi magice de a aluneca neobservat, putând deveni chiar cadoul minunat ce poate fi oferit iubitei: “Cum nu sunt ca ea, / Ca să mă strecor, / Drept oglinda ta / Să cobor! “ (Ochiul tău iubit). Tot luna poate fi şi o oglindă a marilor suprafeţe terestre. Lanurile bogate pot fi văzute chiar pe suprafaţa astrului. Iată o inversare de roluri între lună şi lac, acesta din urmă având şi funcţia de acompaniament sonor: “Şi verzile lanuri se leagănă-n lună, / Şi lacuri cadenţa cântărilor sună“ (Diamantul nordului – Capriccio). O frunte gânditoare poate fi privită metaforic ca o mare oglindă a lumilor senine şi virtuale: “Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi“ (Cum universu-n stele…). Despre toate aceste inversiuni George Călinescu afirma la!
un moment dat: “…puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală… “
Din punct de vedere fizic o imagine se numeşte reală, atunci când ea se obţine din intersecţia razelor de lumină, şi virtuală, dacă se obţine din intersecţia prelungirilor acestor raze. Lumea poate fi transpusă printr-o proiecţie de pe zăpadă direct pe cer, acesta din urmă având şi el proprietatea de a răsfrânge şi zugrăvi umbre, culori şi mişcări de tot felul. În “Călin nebunul“ poetul reuşeşte să reflecte realitatea în acest mod, ca printr-o proiecţie pe un gigantic şi tulburător ecran: “Lumea iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă, / Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă / Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută, / Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută“.
În legătură cu sfârşitul tragic al poetului care a cântat şi încântat atât de frumos oglinda, Garabet Ibrăileanu, în “Studii literare“, a afirmat că “…poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern şi că, geloasă de propria-i operă, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrânt atât de încântător. “
Pentru Eminescu, lumea este un spectacol miraculos, în care spaţiul şi timpul capătă o puternică coloratură afectivă. Universul are dimensiunile cele mai stranii, de aceea poetul ni-l înfăţişează adesea ca pe un joc etern de lumini şi umbre, o imensă oglindă în care fiecare dintre noi ne putem regăsi în întregime ori de câte ori dorim să ne privim în ea. În Eminescu şi eternitatea discursului liric, Romul Munteanu spune: “Eminescu este, fără îndoială, un poet al privirii. Dar între el şi «lumea de piatră» apar tot felul de obstacole care opacizează «oglinzile lumei». Când între eul receptor al scriitorului şi «bolta lumii» nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca «munţi de neguri», «neguri de argint», «gene de nor», «Însetata lor viaţă prin ceaţă», Eminescu devine un poet al privirii neiertătoare. Când poetul ved!
e visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi necesitatea voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul poeziei. “
Prin tulburătoarea sa viaţă cât şi prin întreaga sa operă poetică, Eminescu ne-a fost, ne este şi ne va rămâne o veşnică şi luminoasă oglindă.
Petre Rău