Într-o democraţie electoralistă, hibridă, într-o democraţie strâmbă, cu trăsături paternaliste şi autocratice, puterea poporului este diminuată dramatic. Însă această stare de fapt se datorează şi lipsei de cultură democratică a cetăţenilor! Românii par să nu ştie care este rolul şi locul lor în ecuaţia democratică. Sau, mai grav, aş spune că nici nu prea îi interesează. Căci a ne propune să ştim echivalează cu a ne propune să ne schimbăm paradigma. Ca să schimbăm modul în care vedem viaţa presupune, însă, efort, dorinţă şi bune intenţii. E mai simplu să nu vrem să ştim! Este mai comod şi mai cuminte să ne baricadăm în spatele redutelor personale şi să spunem că doar politicienii sunt de vină! Oare chiar aşa o fi? Oare nu cumva aceşti politicieni au fost şi sunt votaţi de noi? De acest popor trist şi resemnat, care consideră că el nu are nici o responsabilitate faţă de starea jalnică în care a ajuns ţara!? Nimic mai fals într-un asemenea gând!
Avem exact politicienii pe care îi merităm. Avem exact realitatea pe care am acceptat, prin defetism, resemnare şi indiferenţă civică, să o avem! Politicienii sunt corupţi, laşi, mincinoşi, dezinteresaţi, sfidători? Aşa este! Dar, până la urmă, de unde vin aceşti politicieni? De pe ce planetă şi-or fi coborât moliciunile voluptoase taman pe fotoliile pluşate ale Parlamentului, ale Guvernului, ale primăriilor şi mai ştiu eu ale cărei instituţii democratice (?) a statului? Aud? Din care popor fac parte aceşti politicieni, mă întreb…? Cum au ajuns ei la putere, dacă nu cumva prin votul nostru? Avem politicieni corupţi, mulţi dintre ei. Avem o clasa politică dezinteresată să guverneze în beneficiul public. Este cumva vreo anormalitate în acest dezinteres deşănţat al politicienilor, în condiţiile când noi afirmăm cu nesaţ şi dispreţ că nu ne interesează politicul? Dacă nu ne interesează politicul, de ce ne miră că politicul nu este interesat de noi?
Realizez pe zi ce trece că oamenii consideră democraţia ca pe ceva abstract. Aşa… un fel de entitate transcendenţă şi nu neapărat recognoscibilă, care pluteşte peste noi şi printre noi. O formă de organizare socială, politică şi economică, bazată obligatoriu şi numai teoretic pe norme etice şi morale, pe integritate şi corectitudine procedurale, pe cutume sociale frecventabile şi pe interesul faţă de cetăţean,însă, fără ca noi, cetăţenii să ne asumăm cine ştie ce responsabilitate faţă de această democraţie! Democraţia, altfel spus, trebuie să fie! Şi, astfel, democraţia autohtonă, eliberată de constrângerile venite din partea cetăţeanului, se manifestă doar electoral şi numai electoral! Ce prăbuşitoare greşeală! Ce teribilă suficientă cetăţenească!
Democraţia trebuie construită şi reglată în fiecare zi. Construită şi reglată de noi, pentru a o face să fie, aşa cum vrem noi să fie. Democraţia nu există, pur şi simplu. Nu există democraţii abstracte, aşa cum ne place nouă, vai, să credem. Există doar democraţii reale: democraţia britanică, democraţia franceză, democraţia poloneză, democraţia americană, democraţia românească, etc. Democraţia nu este un corp independent care se autoreglează în chip ideal, până ajunge să fie perfect utilizabil şi perpetuu acceptat, undeva în afară oricărei responsabilităţi a cetăţenilor. Nicidecum! Cetăţenii sunt cei care dau consistentă şi formă democraţiei. În absenţa implicării cetăţenilor în crearea democraţiei, politicul va aresta sistemul şi îl va folosi în interes propriu.
Trăim într-o ţară care se prăbuşeşte cotidian sub greutatea imoralităţii şi a ilegalităţilor, iar noi aşteptăm ca izbăvirea să vină de oriunde din altă parte, numai de la noi, nu. Ne-am construit o realitate schizofrenică şi ne întrebăm de ce ni se administrează medicamente pentru schizofrenici: mititei festivi, excursii cu autocaru’ şi ţuică la zile mari de la domn’ primar anchetat de DNA, salarii sau contracte bune de la domn’ ministru anchetat de DNA, facilităţi de tot felul de la domn’ director că, deh…, i-am dat ceva şi omu’ trebe să se simtă. Ce să mai vorbim despre plagiate, despre şpagă la medic, despre manualele gratuite pe care le plătim din buzunar? Şi, uite aşa, trăim cotidian în realitatea la care ne-am adaptat. După care, ieşim – în spaţial virtual sau, mai rar, în spaţiul fizic, public – şi înjurăm nenorocita asta de corupţie generalizată şi de clasă politică netrebnica. Întrebarea cea mai incomodă este, însă, unde începe şi unde se sfârşeşte partea noastră de responsabilitate, pentru faptul că avem o ţară coruptă şi o clasa politică netrebnica? Să fi fost, oare, suficient să moară 29 de oameni şi alţi 200 să fie răniţi, pentru că să începem să ne răzvrătim împotriva acestei imorale acomodări la Realpolitik ?
Sau, de marţi, ne vom întoarce la schizofrenia noastră ce de toate zilele, la care ne-am adaptat admirabil?