Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
Primăvara a venit şi anul acesta miraculoasă; trăim minunea izbucnirii explozive a vieţii mai intens ca oricând; de multă vreme primăvara nu a fost atât de dorită ca acum, după această iarnă grea şi neprietenoasă.
A năvălit chiar şi în şcoala noastră, a pătruns şi în încăperile Direcţiei. Cursanţii au scos scaunele în curtea largă, acoperită cu troscot verde, şi citesc afară la soare, sfidând interdicţiile. Direcţia se face că nu-i observă; de fapt, în programul şcolii au apărut treptat tot mai multe fisuri, cu acordul expres sau – de cele mai multe ori – tacit al Conducerii. O primă concesie li s-a făcut fumătorilor: s-a permis aprovizionarea cu ţigări şi chibrituri din afara şcolii în timpul pauzei de prânz. Au cerut şi ceilalţi un drept similar, pentru a cumpăra plicuri, a expedia scrisori. La prânz, avem voie cu toţii să părăsim curtea şcolii. Este o cucerire însemnată.
Altă concesie li s-a făcut „familiştilor” din localitate: în cursul săptămânii au voie să meargă de două ori şi să doarmă acasă, iar cei cu copii de curând născuţi (sunt şi astfel de situaţii în viaţă !) pot merge chiar în fiecare seară.
Acum, când vremea s-a mai încălzit, seara după program băieţii au început să sară gardul din fundul curţii; Direcţia a fost sesizată la timp dar, minune, a închis ochii ! Se duc tratative să ni se permită să ieşim şi seara o oră din şcoală. Argumentul ? Oboseală generală, care se face din ce în ce mai simţită şi se reflectă în randamentul scăzut al seminariilor. Se pare că, în sfârşit, Direcţia a înţeles ceea ce pentru noi era evident de la început: nu se poate merge cu îngrădirile prea departe, există limite care nu pot fi depăşite fără ca natura să nu se răzbune.
Direcţia s-a arătat mărinimoasă şi de 1 Mai, dar nu chiar până la capăt… Cu o săptămână înainte de eveniment, am fost convocaţi într-o şedinţă fulger, în timpul pauzei de prânz. Spre a li se permite celor căsătoriţi, din provincie, să rămână o zi în plus în mijlocul familiei, ni s-a propus să lucrăm duminica dinaintea sărbătorii, spre a fi liberi luni: a se crea astfel „o punte” între zilele libere din săptămâna următoare. Direcţia cerea cursanţilor părerea în legătură cu această propunere.
Printre cei care – siliţi de o împrejurare sau alta – şi-au spus-o, am fost şi eu. În duminica aceea aveam bilet la un spectacol. Am fost de părere să lucreze cei care pleacă în provincie şi au nevoie de o zi în plus, restul să aibă program normal; mai mulţi colegi au susţinut propunerea mea. Direcţia a intervenit cu o precizare: ori toţi, ori niciunul; în ultimul caz, cei din provincie ar fi, automat, lipsiţi de posibilitatea care se contura. Am luat din nou cuvântul, să-mi exprim nedumerirea în faţa acestei soluţii rigide. Direcţia a făcut uz de autoritate şi ne-a cerut să ne pronunţăm prin vot asupra propunerii ei. Rezultatul ? În duminica aceea ne-am autosechestrat în şcoală; eram indignat de caracterul formal ce se imprimase şedinţei şi nemulţumit că programul meu s-a dat peste cap în singura zi pe săptămână de care dispuneam în mod liber. Ce mai puteam face ?
După şedinţă, altă surpriză: tovarăşa Săndulescu, foarte supărată, m-a chemat la Cancelarie. Când suntem faţă în faţă, mi se adresează cu reproş:
– Nu ne-am aşteptat tocmai de la dumneata, pe care te considerăm un fruntaş în şcoală, să nu susţii propunerea, dumneata, în care ne-am pus multe speranţe …
Am căutat să lămuresc mai pe larg motivele care m-au determinat să sugerez altă soluţie, dar tovarăşa Săndulescu m-a oprit, era intransigentă:
– Direcţia s-a gândit bine, când a formulat-o !
Am încercat atunci să mă explic:
– N-am ştiut care sunt intenţiile Direcţiei, am crezut că vrea să ne consulte.
Mi s-a răspuns, prompt, pe un ton de imputare:
– Trebuia să te orientezi, doar nu eşti un începător oarecare …
Până la urmă am înţeles ce se insinua: prin asemenea atitudini, subminam autoritatea Direcţiei, făceam opinie separată, dezbinam „colectivul”. Nu puteam, însă, să pricep de ce a mai fost nevoie de o consultare pur formală:
– Eu n-am făcut decât să-mi spun părerea, aşa cum ni s-a cerut, şi să vin cu o propunere … Până la urmă am acceptat cu toţii soluţia Conducerii, m-am justificat eu, cu stângăcie, determinând replica fermă a profesoarei:
– Da, dar s-au iscat discuţii neprincipiale. În momentul în care Conducerea a venit cu o propunere, trebuia să te orientezi şi să o susţii !
Ni s-a cerut părerea, iar eu, având de rezolvat o problemă personală în duminica respectivă, am găsit pe loc o soluţie care, credeam eu, îi împacă pe toţi. Acum înţeleg: trebuia să acţionăm solidar !
N-am mai insistat în a-mi apăra punctul de vedere. Îmi era clar că avem concepţii diferite despre ceea ce înseamnă „a cere părerea cuiva”. Prelungirea discuţiei ar fi fost la fel de inutilă ca şi „consultarea” noastră.
Interlocutoarea mea s-a oprit şi ea, pentru că directorul – de faţă şi el – a făcut un semn discret cu mâna, în sensul că lucrurile s-au clarificat. Se arată satisfăcut de explicaţiile mele: „trăsesem concluzia care se impunea – să acţionăm solidar !” A mai spus scurt:
– Poţi să-ţi reiei activitatea; spor la treabă !
– Vă mulţumesc !
Discuţia s-a oprit aici, dar indignarea care mă cuprinsese, mai ales după această „punere la punct”, nu-mi dădea pace. Se succedau mereu în mintea mea momentele cheie ale discuţiilor din plenul şcolii şi din Cancelarie. Le reanalizam, dar în nici un chip nu puteam să-mi modific opiniile şi convingerile. Aşa-zisa consultare a noastră se dovedise a fi o farsă, şi încă una prost regizată, îmi spuneam. Hotărârea fusese luată înainte de a fi întrebaţi noi, ea trebuia, însă, îmbrăcată în hainele democraţiei: să fie susţinută de „masa cursanţilor”, iar noi eram datori s-o aprobăm cu entuziasm, să „acţionăm ca un monolit”, „să fim cu toţii solidari”. Altă cale nu exista !
* * *
În pauza de prânz, ieşim acum din şcoală în fiecare zi. Paul, colegul de grupă care terminase filologia la Cluj, a făcut într-o zi o descoperire deosebit de importantă pentru noi doi: pe o stradă din apropierea şcolii locuia un anticar „particular” (de fapt clandestin, dar tolerat de autorităţi). Până atunci, ne duceam – când ne permitea vremea, în dimineţile de duminică – la talcioc, să cumpărăm cărţi; uneori, notam şi adresele celor care ne vindeau cărţi şi aveau acasă biblioteci întregi. Când prietenul meu a fost condus de un cunoscut la anticarul din apropierea şcolii noastre, nu numai că a rezolvat o problemă comună – cea a duminicilor în care trebuia să facem curse obositoare –, dar a descoperit, alături de noi, un univers fascinant al cărţilor. (Prin apropiere mai era şi o „Şcoală de literatură” – o „fabrică de poeţi”, cum i se spunea în glumă atunci; prin intermediul celor care urmau cursurile ei, a aflat Paul adresa anticarului, cunoscut acum de mulţi intelectuali, în special tineri, dornici să-şi cumpere cărţi ce nu se găseau în librării, dar şi de cei dispuşi sau constrânşi să-şi vândă cărţile.)
* * *
Într-o zi de luni, ne-am îndreptat – în pauza de prânz – spre locuinţa anticarului, mergând pe strada care pornea din faţa şcolii şi ducea spre piaţa 1 Mai; am luat-o apoi pe o străduţă cu case tip „locuinţe ieftine”, adică un fel de vile mai modeste, cu parter şi etaj. Prietenul Paul mai fusese acolo, aşa că am ajuns cu uşurinţă la casa lui nea Radu Sterian. A deschis un om amabil, plin de bunăvoinţă, care, după ce i-am fost prezentat de amicul meu, ne-a îndemnat să căutăm prin maldărele de cărţi aflate peste tot, pe masă ca şi pe podea, lângă rafturile bibliotecii personale, înţesată şi ea cu tot felul de publicaţii. Ne-a prevenit că din biblioteca personală nu vinde, dar, dacă găsim ceva numai acolo, trebuie să-i spunem lui şi ne procură cartea respectivă, eventual ne-o poate împrumuta, în caz că avem urgentă nevoie de ea.
Apoi, nea Radu s-a scuzat, pentru că mai sunase cineva. S-a întors însoţit de un tânăr cu înfăţişare de adolescent, dar cu mustăcioară.
– Labiş, s-a recomandat el, când nea Radu a făcut prezentările.
Ne-am spus numele şi am continuat să scotocim prin grămezile de cărţi, schimbând câteva păreri cu noul venit despre comorile lui nea Radu.
Printre grămezile şi dulapurile de cărţi din încăperile locuinţei acestui anticar, făceam aproape zilnic noi cunoştinţe personale, adesea cu foste sau viitoare celebrităţi din sfere variate ale culturii.
Abia aşteptam pauza de prânz, să pornim zilnic într-acolo: literatură românească şi universală, filosofie, istorie, memorialistică, artă, ştiinţă, ediţii rare, lucrări de mult dispărute, sau „scoase” din librării ori din anticariatele de stat, se puteau găsi aici. Căutam în fiecare zi prin maldăre de tipărituri şi de fiecare dată trăiam bucuria descoperirilor. Cărţi citite cândva, pe care nu avusesem posibilitatea să ni le procurăm, deşi am fi dorit-o, lucrări semnalate în lecturile noastre, publicaţii în limbi străine, dicţionare de diferite tipuri, orice ne interesa puneam de-o parte, pentru noi; transportam apoi toate aceste achiziţii în dulapurile noastre.
Anticarul, el însuşi un pasionat al cărţii, împărtăşea cu noi bucuria de a ne afla aproape zilnic în acest paradis, retrăia împreună cu noi voluptatea de a avea în mâini o ediţie rară – uneori chiar cu autograful unui mare scriitor, aflat acum în penumbră – şi contribuia la întreţinerea acestor explozii de bucurie ale noastre, între altele, şi prin preţuri accesibile, dovedind că este şi un bun negustor.
Aşa am cumpărat un volum de poezii ale lui Lucian Blaga (apărut în Editura Fundaţiilor Regale) cu autograful autorului. Mi-a atras atenţia faptul că numele celui care a primit volumul era şters (rămânând astfel un spaţiu alb); constrâns de împrejurări să-l vândă, posesorul preţiosului volum a lăsat doar dedicaţia şi semnătura lui Blaga.
Într-o zi, când mă întorceam din pauză, un coleg din altă grupă m-a întrebat:
– Iar ai făcut piaţa ?
N-am înţeles ce vrea să spună. Atunci a arătat spre pachetele cărate de mine în două sacoşe. Am zâmbit, dumirit; din ziua aceea, de câte ori mă vedea cu cărţi, îmi punea cam aceeaşi întrebare, interesându-se ce-am mai cumpărat. Mă privea cu înţelegere şi simpatie …
* * *
Un delegat al şcolii a procurat pentru sfârşitul unei săptămâni de activitate intensă mai multe bilete la un film de succes, o supraproducţie străină. În lunea care a urmat, s-a iscat – într-o pauză – o discuţie aprinsă în jurul acestui film, văzut de majoritatea colegilor. Am fost de părere că e o producţie comercială, care exploatează tema dragostei şi a pitorescului. Acţiunea se petrece în evul mediu arab; o dragoste fulgerătoare, între un cavaler european şi o prinţesă din Orient, generează situaţii dintre cele mai neverosimile. „Pelicula nu emoţionează pe fond, deşi mai multe cadre luate în sine sunt frumoase”, a fost concluzia mea.
Cecilia, de faţă şi ea, a declarat că i-a plăcut filmul:
– „Iată câte întâmplări declanşează o dragoste mare”, a spus ea, sentenţios. A mai ţinut să remarce şi faptul că filmul e apreciat de multă lume.
– Afluenţa publicului nu constituie un argument, i-am obiectat eu. Succesul se explică atât prin exotismul peisajului, cât şi prin exploatarea sentimentalismului. Sub raport artistic însă nu trece de calificativul „mediocru”, pentru că este, în primul rând, un film comercial. De ce era nevoie de atâtea declaraţii grave şi solemne, de lupte inegale cu diverşi adversari, lupte în care eroul iese neapărat învingător, chiar când i se rupe spada ? Spre a demonstra forţa dragostei ?
Cecilia mi-a replicat că vreau să fac pe grozavul şi a ţinut să adauge că se îndoieşte că aş fi în stare de sacrificiul cerut de „marea dragoste”. În fond era vorba de o dragoste spectaculară, cuprinzând declaraţii după declaraţii, lupte, răpiri, iertări, fără o explicaţie plauzibilă. Am dedus că ea aşteptase de la mine asemenea acte de cavalerism şi o mărinimie atotîngăduitoare („hai să luăm totul de la început” !): orice conflict s-ar rezolva simplu, trecându-l cu vederea şi lăsându-l să se stingă. Ea nu înţelege oare că a trece uşor cu vederea cele petrecute la serată înseamnă a nu fi afectat de cele întâmplate, a fi lipsit de profunzime ?
Îmi dau seama că şi eu port în suflet visul unei „mari iubiri”, numai că o înţeleg în alt chip. Sunt deplin conştient de faptul că mai există în mine, vie, dorinţa de a prelungi un vis, de a mai respira atmosfera miraculoasă a dragostei împărtăşite, dorinţa puternică de a avea o insulă a mea, un loc de refugiu din cotidianul sâcâitor. Dar ştiu, tot atât de bine, că trebuie să mă trezesc complet din visul trăitde până acum; ştiu, sunt conştient de aceasta, dar o parte din fiinţa mea mai speră că visul frumos ar putea fi reluat; sunt numai pe jumătate treaz …
Cecilia s-a însufleţit, la începutul prieteniei noastre, având în faţă perspectiva unor bucurii necunoscute, intuind în mine „altceva” decât prieteniile ei de până atunci. În faţa unor presiuni şi dificultăţi, a cedat …
Va urma…