Astăzi trece o altă sărbătoare dezgolită de prezenţa tatălui meu numit Dumitru. Viţa-de-vie, teascul şi atâtea altele se îngroapă în tăcere ca într-un muzeu al fiecăruia dintre noi într-o întoarcere acasă.
Amintirile nu sunt doar nişte flori presate, veştejite. Părinţii îşi continuă prin mersul nostru existenţa.
Abia când îi pierdem ne întristăm şi mai mult că nu am zăbovit mai mult la masa joasă din lemn cu miros de crâng, de fân cosit, de vin şi pâine de casă.
De dincolo de cortina plângerii, părinţii ne îndeamnă să nu-i plângem, să nu uităm cum să punem varza la murat, să decantăm vinul în zile însorite înainte de venirea iernii.
Tatăl tatălui meu numit Dumitru se numea şi el Dumitru.
Ne vizita în fiecare an de ziua numelui.
Nepoţi, unchi, mătuşi, vecini ne bucuram de primul tulburel şi de sfârâitul păstramei pe grătar, gutuile atârnate la ferestre, lampioane incuibărind vara din ajun.
Într-un an împreună cu tatăl meu l-am însoţit pe bunicul la gară.
Înainte de venirea trenului ne-am oprit la bufetul gării să ne mai cinstim cu o bere.
Aveam 17 ani. O razie alcătuită din miliţieni şi activişti legitimau clienţii din birt. Era după ora 10 dimineaţă. În acea vreme toată lumea trebuia să fie la muncă şi, conform rigorilor comuniste, nu aveau ce să caute străzi ori prin cafenele.
Când s-au apropiat de masă noastră, tatăl meu a dat să scoată buletinul. Bunicul şi-a răsucit mustaţă şi s-a răstit la miliţieni şi la actvisti:
– Ce vreţi bă ? Voi nu aveţi ce lucra ? Va dau eu un pogon să-l araţi şi mai am de desfundat pământul în grădina.
– Ia vezi cum vorbeşti cu noi, moşule, că…
– Că ce, bă, se răcni bunicul la ei. Poate nu ştiţi că am un fiu la Bucureşti, e şeful gărzii lui Ceauşescu şi le-a dat un nume de colonel. Poate nu vreţi să fiţi mutaţi în vreo comună ca şef de post ? Ori vi s-a urât cu binele?
Miliţienii şi civilii au ieşit cu coadă între picioare nemaizicand nimic.
-Bravo, unchesule, bine le-ai zis-o ! Câţiva comeseni din local ne-au cinstit cu un alt rând de beri.
Bunicul, ţanţoş şi parcă încerca să se scuture de bătrâneţe ca şi cum te-ai scutură de zăpadă, ne privea ocrotitor.
Ne-am îndreptat către trenul greoi şi murdar.
Am privit îndelung vagoanele mişcându-se în scârţâit, dangăt surd. Bunicul de la fereastră ne făcea semn cu căciulă.
– Să ne vedem cu bine la Crăciun !
Ne-am îndreptat tăcuţi către casă.
-Tată, bunicul a scornit el istoria cu colonelul de miliţie ?
– Nu, este unul în sat, al lui Valer de-ai lui Miciurin, aşa li se spune. Ăla într-adevăr e la Bucureşti. Bunicul tău ştie şi pe dracu’. Nu îmbătrâneşte el degeaba.
Am ajuns acasă. Gândurile îmi erau la bunicul, la compartimentul din tren şi la poveştile lui…
* * *
Părinţii
de Ana Blandiana
Părinţii fac totul oricând pentru noi –
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.
Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.
Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodata de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.