«Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci va mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.[…] Ştim că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie, vom apela!»
(Ion Iliescu – extrase din discursul ţinut la Complexul Expoziţional, 15 iunie 1990, prin care a mulţumit minerilor pentru tot ce au făcut la Bucureşti în zilele de 14-15 iunie 1990)
O democraţie nu se poate construi în absenţa moralei. De aceea, România nu este, de fapt, o democraţie. Simulacrul democratic autohton s-a ridicat în istorie sprijinindu-se pe o lovitură de stat, mascată de o revoluţie, s-a consolidat, apoi, prin crimele mineriadei din 13-15 iunie 1990 – care au înăbuşit în sânge tentaţiile libertăţii pro-occidentale şi anti-neocomuniste, mijite în timpul fenomenului numit Piaţă Universităţii – şi s-a împlinit şi rafinat, finalmente, prin jaful organizat, susţinut şi cauţionat de cei care au preluat puterea politică în decembrie 1989. România este tributară şi astăzi, după un sfert de secol, asasinării Punctului 8 al Declaraţiei de la Timişoara şi, odată cu ea, arestării României de către eşaloanele secunde ale Securităţii, ale PCR şi UTC, ale UASCR şi ale tuturor organizaţiilor şi persoanelor care conduseseră secund, sectorial sau central, România până în iarnă lui 1989. Moralmente, România a fost, astfel, schilodită. Căci s-a trezit condusă de aceleaşi structuri împotriva cărora îşi trimisese la moarte, cu numai câteva luni înainte, superbii inocenţi. De aceea exersăm o democraţie bolnavă şi diformă.
Să schilodeşti moral un popor deja abrutizat şi imbecilizat în 45 de ani de comunism. Să îi manipulezi, în cel mai ticălos mod cu puţină, fricile. Să instigi români împotriva românilor, până când totul se transformă într-o baie de sânge. Să mulţumeşti, apoi, celor care au ucis, au mutilat, au devastat, au terorizat. Să arunci, practic, România la gunoiul istoriei europene şi la periferia moralei. Şi, apoi, să fii ales preşedinte de două ori…! Dacă nu ar fi tragic, aproape că aş putea să râd. În 13 -15 iunie 1990 ne-am dezvăluit, însă, sufletul tenebros : mulţimi excitate de acea violenţă dementă, revărsată pe străzile capitalei, aplaudau frenetic trosnetul craniilor celor care îndrăzneau să gândească nu doar să muncească, sparte de răngile minerilor – 1000 de răniţi şi 4 morţi. Jalnica democraţie autohtonă amuţea în sunetul aplauzelor îmbibate cu miros de sânge…
De prisos să spun că efectul mineriadei a fost devastator. Ştim asta. Dar preşedintele FSN ştia cel mai bine… Atât de bine, încât, în 1992, şi-a demonstrat electoral zdrobitoarea cunoaştere. În 2000 – după un intermezzo, din nefericire ridicol, venit din partea CDR -, acelaşi Ion Iliescu a ţinut să ne readucă aminte că ştie să lucreze cu materialul clientului, revenind la Cotroceni. Probabil că ar fi putut să o facă şi a treia oară dacă nu l-ar fi oprit Constituţia.
În 2015 a fost adus, iată, în situaţia de a fi cercetat penal pentru crime împotriva umanităţii în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Dar în ziua în care procurorii au făcut public acest lucru, o tânără prezentatoare de televiziune l-a întrebat pe Marian Munteanu – liderul manifestaţiei paşnice din Piaţa Universităţii, care a fost la un pas să fie decapitat de ortacul Denes Domokos – dacă a fost acolo, în piaţă, când au venit minerii! Cu numai câteva zile înainte un sondaj de opinie îl plasa pe premierul penal Victor Ponta pe locul 2 în topul încrederii românilor! Cu doar 48 de ore înainte condamnatul penal Dragnea era uns cu 97% din voturi în funcţia de preşedinte al PSD! În chiar ziua Congresului care l-a confirmat în funcţie, Dragnea a ridicat în picioare 4000 de pesedişti, într-un halucinant şi grotesc moment de reculegere faţă de victimele mineriadelor.
Mă opresc aici.
De fapt, îmi este teamă că Iliescu a câştigat! Sau, mai bine spus, noi am pierdut. Noi, ca popor. Noua generaţie – cei născuţi imediat înainte de 1989 şi după 1989 – nu ştie şi nici nu o interesează prea tare ce şi de ce s-a întâmplat. Cazul prezentatoarei de la Digi 24, despre care vorbeam mai sus este emblematic. Asanarea morală a societăţii româneşti nu a mai avut loc niciodată. Camarilla FSN-PSD şi-a impus cu forţa paradigma şi a arestat economic şi politic România, sub oblăduirea „ultimului pe listă, cu voia dumneavoastră”. Au fost de ajuns două mandate şi jumătate. Mineriada din iunie 1990 a dat, însă, semnalul şi a pecetluit faptul că democraţia autohtonă nu urma să fie una bazată pe valori şi principii morale, pe încredere şi interes public, pe guvernare de calitate şi transparenţă instituţională. Autarhia şi logica interesului de grup, sfidarea legii şi a interesului cetăţenilor, capitalismul de cumetrie au devenit pilonii noilor realităţi româneşti. Cei care se vor fi opus puteau fi oricând eliminaţi fizic. Ion Iliescu a ţinut să transmită acest mesaj, în mod indirect, în cuvântarea ţinută minerilor în data de 15 iunie 1990, la Romexpo: “Ştim că avem în dumneavoastră (minerii – n.n.) un sprijin de nădejde. Când va fi nevoie, vom apela”. Aviz amatorilor! Şi amatorii au părăsit în masă ţara. Un exod care a expatriat peste 3.000.000 de români. Acei români care au produs contrabalansul, care l-a propulsat pe adversarul lui Ponta în funcţia de preşedinte…!
Acum, nici măcar nu mai ştiu cum să mă bucur de cercetarea penală declanşată împotriva fostului preşedinte. România ultimilor 25 de ani a fost devalizată, prădată, manipulată, escrocată, profanată, înjosită, antagonizată. Peste 100 de miliarde de euro se estimează că s-au furat în ultimii 25 de ani. Câteva sute de demnitari corupţi sunt sau au fost în vizorul DNA şi al Justiţiei – toţi, tributari establishment-ului transpartinic creat de FSN-PDSR-PSD şi bazat pe infrastructura fostului PCR şi a serviciilor secrete (de remarcat că şi fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, a fost pus sub acuzare). România a devenit, în ultimul sfert de secol, o pradă. Iar vânătoarea a fost organizată, de la bun început, sub auspiciile lui Ion Iliescu. Urletele de groază ale celor care, în iunie 1990, visau la un alt fel de democraţie se reverberează în cotele de încredere de care se bucură, astăzi, partidul creat de acelaşi Ion Iliescu. Nici măcar victoria lui Klaus Johannis nu a reuşit să ne vindece de anxietate.
În tot acest răstimp, dosarul mineriadei a lâncezit în anchetă fără să producă efecte. Lentoarea procurorilor a făcut ca faptele să se prescrie, la un moment dat. În treacăt fie spus, ar fi de discutat dacă decizia din 2007 a Laurei Codruţa Kovesi, în calitate de Procuror General al României, de a infirma începerea urmăririi penale împotriva lui Iliescu a fost întemeiată sau nu… Oricum, norocul nostru a venit tot de afară. CEDO a decis redeschiderea dosarului. De data aceasta Ion Iliescu este acuzat de infracţiuni contra umanităţii, care nu se mai pot prescrie.
Eu zic să nu ne entuziasmăm inutil. Urmează să vedem dacă va fi trimis în judecată şi ce anume va decide, finalmente, instanţa.
Daniel Uncu
Din partea redacţiei: depre evenimentul săptămânal găzduit de „Club A” din Bucureşti, animat de dl. Daniel Uncu:
Ineditul Dialogurilor din Club A constă în relaţia care se construieşte între invitaţi şi public. Aceste serate nu sunt, în mod necesar, despre cei care urcă pe scenă, ci în primul rând sunt despre voi! Oameni cărora le pasă. Sunt despre oameni care vor să întrebe, să înţeleagă, să se exprime, să se implice, să asculte, să comunice, să se bucure, să polemizeze cordial.
Dialoguri Inedite – o serată săptămânală despre oameni obişnuiţi, cu idei neobişnuite!
În fiecare vineri, de la 20.00 la 21.30, ziaristul Dan Uncu şi invitaţii săi!
Pe Facebook: https://www.facebook.com/Dialoguri-inedite-394709274052338/
Lsati [pe farauca aia de la Digi …
Mai stie cineva cum il chema pe ultimul presedinte al USCR pe universitatea Bucuresti ?A sta apriopos de esaloanele secu de ale UASCR
Despre acuzaţia „Infracţiuni/crime contra umanităţii”
Eu nu sunt convins că faptele reproşate lui Iliescu şi gaşca – organizarea mineriadei din iunie 1990 şi răspunderea pentru crimele comise cu această ocazie – pot fi într-adevăr considerate drept crime contra umanităţii. Am bănuiala că s-a ales această acuzaţie („încadrare”) numai pentru că este singura acuzaţie (în afară de genocid) care, după 25 de ani de la evenimente, nu este încă prescrisă.
De ce spun că încadrarea nu mi se pare plauzibilă?
Presa spune că articolul invocat de procuratură contra lui Iliescu şi Co. este „articolul 439 alineatul 1 literele a, g şi j din Codul penal”. Să vedem ce spun aceste litere (v. aici):
========================================
Art. 439
Infracţiuni contra umanităţii
Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea unor persoane;
g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;
j) persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial…
========================================
Tot ce scrie la pct. a, g şi j este probabil aplicabil celor cercetaţi. Problema pe care o văd este că astea trebuie să aibă loc „în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile„. Or atacurile minerilor nu cred că erau generalizate sau sistematice contra unei întregi populaţii.
Aşa că mi se pare îndoielnic că se va reuşi o condamnare definitivă pentru „infracţiuni contra umanităţii”. Din păcate orice altă încadrare este inutilă pentru că este demult prescrisă (de 10 ani, cred). Dar pozitiv va fi că, oricum, cercetarea va scoate în evidenţă cine şi cum a organizat acea mineriadă şi care sunt responsabilităţile fiecăruia. Riscul este că, cu această încadrare exagerată, speranţele multora vor fi spulberate şi aceştia vor bănui un sabotaj al unor forţe obscure…
Presa relatează că cercul celor cercetaţi nu se limitează la Iliescu, Stănculescu, Măgureanu, ci îi include – până în prezent – şi pe Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Miron Cozma (iarăşi), Emil Cico Dumitrescu.
Pentru cercetarea acelora dintre ei care la acel moment erau miniştri în guvern, se va cere aprobarea preşedintelui Iohannis.
Am citit cu foarte mult interes articolul D-lui Daniel Uncu.
Sunt de acord atât cu titlul articolului, cel de „Iliescu a câştigat”, precum şi cu argumentaţia acestuia. Fostul preşedinte Ion Iliescu a câştigat deja prin aceea că timp de 25 de ani a reuşit să se sustragă justiţiei pentru acţiunile sale de neiertat.
Redeschiderea dosarului Mineriadei vine foarte târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mii de mulţumiri victimelor care nu au renunţat şi s-au adresat la CEDO, cerând să li se facă dreptate!
Poate este bine să ne lămurim cine conduce acum ancheta redeschisă.
„Fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu a ajuns miercuri dimineata la Parchetul General pentru audieri in dosarul „Mineriada din 13-15 iunie 1990″. Dosarul fusese inchis in 2009 pe motiv ca nu exista probe suficiente la dosar, dar in martie 2015 a fost redeschis”.
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20518648-ion-iliescu-reaudiat-dosarul-mineriadei-din-1990.htm
„Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (numit și Parchetul General) din România coordonează activitatea tuturor parchetelor și este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei consilieri”.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Parchetul_de_pe_l%C3%A2ng%C4%83_%C3%8Enalta_Curte_de_Casa%C8%9Bie_%C8%99i_Justi%C8%9Bie
Să menţionez în încheiere o ştire de ultimă oră, una proastă, şi anume că:
„Procurorii de la Parchetul Militar au decis clasarea dosarului privind Revoluţia din Decembrie 1989, au declarat surse judiciare pentru AGERPRES. … Printre motivele de închidere a dosarului Revoluţiei se află: s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, există autoritate de lucru judecat, faptele nu există sau nu sunt prevăzute de legea penală, a intervenit amnistia.
Ordonanţa de clasare poate fi contestată la procurorul şef al Parchetului Militar şi apoi la instanţă”.
http://jurnalul.ro/stiri/observator/dosarul-revolutiei-a-fost-clasat-de-procurorii-militari-699432.html
Această ştire îi dă dreptate d-lui A. Leibovici, care a scris în acest fir de discuţie:
„Am bănuiala că s-a ales această acuzaţie („încadrare”) [Art. 439 – Infracţiune contra umanităţii – VM] numai pentru că este singura acuzaţie (în afară de genocid) care, după 25 de ani de la evenimente, nu este încă prescrisă”.
Daniel Uncu în dialog cu prof. univ. dr. Mihaela Miroiu
https://youtu.be/AliiP7BUbp4
(canalul d-lui Uncu pe YouTube : https://www.youtube.com/channel/UC6dj1NkuaHlH4S280_1uP7w)
Published on Oct 29, 2015
Electoratul autohton este marcat de o robustă dorinţă de mai bine pe care, însă, pare decis să o proiecteze, de-a dreptul sinucigaş, pe diverse personalităţi (?) (şi/sau grupuri politice), indiferent de statutul moral al acestora, de gradul de expertiză politică pe care îl au, de agenda personală sau publică, de capacitatea intelectuală a indivizilor în cauză, de dedicarea lor faţă de interesul general şi faţă de statul de drept, de vocaţia lor democratică, de limbajul şi de cultura lor, de gradul de integritate de care dau dovadă. De 25 de ani ne chinuim să schimbăm în bine democraţia autohtonă, dar nu am reuşit decât să aplaudăm recenta şi tardiva ofensivă a DNA. Măcar, atât…!
Să fie, oare, adevărat – aşa cum constata Emil Cioran – că deficienţele noastre ca popor nu par să fie produsul istoriei, ci mai degrabă istoria pare să reprezinte produsul unor deficienţe psihologice structurale ale românilor?
De ce am acceptat să fim „angajaţii” politicului, în loc să facem politicul să se pună în slujba noastră?
Sunt politicienii noştri mai buni sau mai răi decât noi, cei care le oferim votul?
Care este gradul de responsabilitate pe care cetăţenii şi-l pot asuma faţă de starea deplorabilă a democraţiei româneşti?
Poate exista democraţie în afara încrederii publice?
Suntem, oare, înclinaţi să evadăm din libertate pentru a ne adăposti la sânul autocraţiei?
Despre toate acestea şi despre multe altele, un dialog cu doamna prof. univ. dr. Mihaela Miroiu.
>De 25 de ani ne chinuim să schimbăm în bine democraţia autohtonă, dar nu am reuşit decât să aplaudăm recenta şi tardiva ofensivă a DNA. Măcar, atât…!
Cand citesc aceste rânduri nu pot să mă împiedec să nu-mi amintesc de o descriere a unuia dintre congresele PCUS de pe vremea lui Stalin, descriere datorată, cred, scriitorului expatriat Victor Suvorov.
În această relatare apăreau periodic, într-o sala arhiplină şi entusiastă, doi indivizi cu inima fierbinte şi cu mâinile reci, care treceau liniştiţi printre rândurile participanţilor şi îl mai săltau pe câte un individ, conducându-l ferm în afara sălii.
Odată arestată şi predată anchetatorilor, persoana respectivă o pornea pe un drum deseori fără întoarcere. Cei din sală se prefăceau că nu vedeau ce se întâmplă, chiar dacă le îngheţa sufletul în ei de fiecare dată când cele două personaje sinistre se apropiau de locul unde şedeau. Mulţi dintre cei ridicaţi au trebuit să fie susţinuţi în deplasarea lor, ca nişte oameni beţi, deoarece li se tăiau brusc şi picioarele, şi răsuflarea