Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează…
O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine… Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?
La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea… Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa…
Metropola
Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă… Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul… Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi… Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă… Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.
Cu telecabina
Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.
În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie…
Puşcăriaşi în lanţuri
Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.
Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni…
În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?…
Cubuleţe de zahăr
Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul… Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!…
Apa de ploaie
Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară… Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.
Dunărea albastră
Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să se răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.
Luna palidă
În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de paloarea ei. Dar Luna îl liniştea spunându-i că totul e bine, atât doar că nu dormise toată noaptea. Era obosită şi poate de aici, paloarea.
Povestea nu mi-o mai amintesc. Doar că răsărea Soarele şi Luna pălea… Soarele o întreba: De ce eşti aşa de palidă, Lună? Oare nu te simţi bine?
Întoarce-te de unde ai plecat
Avea o regulă infailibilă, mama. Dacă, ajuns într-un loc pentru a lua un anumit obiect, uitai pentru ce ai venit, regula de aur era: E de-ajuns să ţii minte că ţi-ai dorit ceva; întoarce-te în locul unde ţi-a venit gândul că ai trebuinţă de acel ceva şi îţi vei aminti negreşit.
Regula funcţionează perfect şi astăzi. Şi ori de câte ori o aplic, îmi amintesc de mama. Din câte se pare însă, mi se întâmplă tot mai des să uit.
Bancnota ghemotocită
Mama mă luase la cumpărături într-o mică piaţă de la marginea Bucureştilor, într-o dimineaţă pe când ne aflam în vizită la rude. Am trecut de la o tarabă la alta. Şi, în anii aceia de după război, în plină secetă, tarabele erau, cele mai multe dintre ele, goale. Dar pentru mine piaţa aceea, oricât de sărăcăcioasă, era o lume aparte, un loc unde oricând se putea întâmpla orice miracol. Dar n-a fost să fie. La un moment dat, pe o tarabă goală, de scândură pe jumătate putrezită, mi-a atras atenţia o bancnotă ghemotocită. Am văzut-o pe mama târguindu-se cu o precupeaţă vârstnică şi stafidită, dar încă viguroasă, la taraba alăturată. Am întins mâna, cu un gest discret — mi-am închipuit eu — spre acea bancnotă mototolită şi am apucat-o. În aceeaşi clipă precupeaţa, cea cu care se târguia mama, cu un ochi vigilent, a observat gestul meu şi a sărit ca arsă: — Al cui e băiatul ăsta?¬ — E băiatul meu! i-a răspuns mama. — Ia uite! a strigat precupeaţa. A pus mâna pe banii mei! — Cum o să pună mâna pe banii dumitale! a protestat mama. Băiatul meu nu fură! Cinci sute de lei? Femeia lui Dumnezeu! Păi ce poţi să faci în ziua de azi cu cinci sute de lei? Două legături de pătrunjel, asta-i tot ce poţi să cumperi! — Nu contează, a insistat precupeaţa, arţăgoasă. C-or fi două legături de pătrunjel, c-or fi zece, eu am muncit pentru banii ăia!
Şi dacă nici astăzi, după atâţia ani, n-am uitat acea nefericită întâmplare, înseamnă că fapta mea, săvârşită în acea mică piaţă de la margine de Bucureşti, n-a fost câtuşi de puţin nevinovată. Eram eu băiatul mamei, care nu fura şi nu făcea decât fapte bune, dar… Mi-au fost oare curate gândurile? m-am întrebat. Îmi amintesc acum cu exactitate că am gândit cam aşa: Întâi şi-ntâi, poate că nu mă vede nimeni. Apoi, poate că bancnota nu-i a nimănui: a fost doar pierdută sau uitată pe tarabă. Iar dacă totuşi bancnota aparţine cuiva şi gestul meu e observat, pot oricând să pretind că am apucat bancnota cea mototolită doar ca, netezind-o, s-o văd mai bine. Nici n-aveam de unde să ştiu că-i vorba de o bancnotă! Asta puteam să pretind… Una peste alta, o mică ticăloşie. Dată în vileag de precupeaţă. Şi negată de mama. Ar fi trebuit să-i destăinui mamei, mai târziu, chiar şi peste ani, dezgustătoarea mea şiretenie! Dar, la fel ca şi cu multe alte fapte, n-am apucat s-o fac.
Medicamente pentru tata
Într-o sâmbătă seara târziu, am picat pe capul lor fără s-i previn, împreună cu doi prieteni, cu gândul să rămânem la ei peste noapte. Am stat de vorbă cu toţii în sufragerie, la o cafea. Tata s-a ivit cu întârziere venind din dormitor. Explicaţia întârzierii lui am avut-o când l-am văzut cum se deplasa, cu câtă greutate şi cu câtă precauţie păşea, sprijinindu-se de pereţi şi evitându-mi privirea. Se sprijinea de pereţi cu discreţie — îşi închipuia el — doar-doar n-am să bag de seamă că se simte rău.
Am revenit sâmbăta următoare, singur, şi am chemat doctorul. Sub privirile mele şi ale mamei, tata a suportat cu stoicism consultaţia, doar cu o uşoară nelinişte în ochi, amintindu-mi de un cal ţinut de hăţ, care nu ştie ce i se pregăteşte. Din fericire, s-a dovedit a nu fi fost ceva grav. Doar necazurile inerente bătrâneţii.
În schimb, s-au speriat amândoi când, întors de la farmacie cu o pungă întreagă cu medicamente, au văzut nota de plată. — Vai, ce de bani irosiţi! a exclamat tata. Să i se fi părut oare inutil să cheltuim atâţia bani când, oricum, ştia că nu mai are prea mult de trăit. Dar, în definitiv, de unde putea el să ştie? Mama însă voia neapărat ca tata să mai trăiască. Deşi era mult mai în vârstă decât ea.
Sicriul din pod al domnului Popescu
Deşi respingea cu un soi de încrâncenare mai toate gesturile excentrice, în mod straniu mama nu respingea deloc ideea domnului Popescu, unul dintre vecinii nu tocmai apropiaţi ca distanţă dar apropiaţi sufleteşte, s-ar putea spune, mai ales de tata. Care era ideea lui? Ideea era de a păstra în podul casei un sicriu gata pregătit pentru propria sa înmormântare, astfel încât să mai reducă din povara grijilor pentru cei ai casei la moartea sa. Sicriul, vălul, perniţa pentru cap, prosoapele, toate cele trebuincioase — nimic din toate acestea mama nu găsea că ar fi fost deplasat să le aibă gata pregătite. Atât doar că ei i-ar fi surâs ideea să-i urmeze exemplul. Dar pentru domnul Popescu, cunoscându-l meticulos şi grijuliu (şi totuşi cu simţul umorului!) ideea era cum nu se putea mai potrivită.
Apoi, mai era şi domnul Brumă, un alt apropiat al familiei, mai vechi chiar decât domnul Popescu. Scund şi îndesat dacă nu de-a dreptul gras, întotdeauna calm şi sobru, avea şi el o idee trăsnită, de care mama făcea haz. Se apropia de optzeci de ani, domnul Brumă. Dacă nu cumva îi şi depăşise. Dar asta nu-l împiedica să se declare prevăzător şi să pună de o parte ban cu ban, spunea el, ca să aibă la bătrâneţe!… Mama se amuza foarte tare de ceea ce domnul Brumă înţelegea prin bătrâneţe. Când ajunge omul să fie bătrân cu adevărat?
Şcoala de arte şi meserii
Încerc să-mi imaginez, suprem omagiu, încăperile în care a locuit ca fetişcană, de pildă pe vremea când frecventa şcoala de arte şi meserii, unde învăţa broderia dar se ocupa, aşa cum rezultă din povestirile ei, şi de desen — cărbune, acuarelă, creioane colorate. Nu mai mult. Fiindcă nimeni nu le pregătea acolo pentru o eventuală carieră de artist plastic sau ceva asemenea… Întâi şi-ntâi trebuie să mă fixez asupra clădirii văzute din exterior. Nu ştiu dacă avea etaj sau numai parter, dar mă fixez asupra clădirii cu etaj. Parcă o reprezintă mai bine. O scară largă, cenuşie, cu balustradă de fier forjat şi mână curentă de lemn lăcuit, închis la culoare. Ăsta e internatul. Iar ca să ajung la camera în care locuieşte ea, evident nu singură, urc acea scară şi o iau la dreapta pe un coridor despărţit de casa scării de un grilaj… Să fie oare de-ajuns?
Ce lucruri au rămas în urma ei?
Un set de ace de cusut, un breloc cu degetar… Medicamentele, care între timp au expirat, dar eu nu m-am îndurat să le arunc. Astfel că sertarul unde toate acelea erau depozitate a rămas ca un mic altar în memoria ei. Nu zic venerare fiindcă de fapt n-am venerat-o niciodată.
Dar mai era un plic cu câteva fotografii foarte vechi, pe care ea a ţinut să le păstreze separat, adică să nu se amestece cu celelalte în albumul familiei. Una dintre ele o înfăţişa pe la vârsta de treizeci de ani, pe când era încă zveltă. În costum de baie, întinsă pe o plajă aproape pustie şi neamenajată la nu se ştie care mare. Alături de ea se află încă o femeie tânără, despre care n-am ştiut niciodată nimic, şi un bărbat, necunoscut de asemenea, îngenuncheat cu un genunchi pe nisip şi privind degajat drept în obiectivul aparatului de fotografiat. Cine era acel bărbat şi cu care dintre cele două femei venise să-şi petreacă vacanţa la acea neştiută mare? Cu mama, sau cu cealaltă?
Au rămas, apoi, cutiuţele cu mirodenii: ghimber, enibahar, nucşoară, cuişoare, scorţişoară, cimbru, foi de dafin, boia de ardei, tarhon… La ce mâncăruri le punea? Cum am să-mi mai amintesc vreodată de ele?…
Şi a mai rămas un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, scorojite, în care ea, la vârsta de paisprezece ani, îşi făcuse o însemnare sau două. Carneţelul l-am descoperit într-o casetă de piele, aproape dezmembrată de veche ce era, conţinând şi alte câteva flecuşteţe. Am citit cu dificultate, aproape am buchisit cele două scurte, foarte scurte însemnări. Într-una dintre ele mama spunea cam aşa: Azi, duminică 19.., m-am plictisit îngrozitor. Am făcut o plimbare cu tramvaiul şi plictiseala tot nu mi-a trecut… Îmi închipui că, la vârsta de paisprezece ani, s-a urcat cu uşurinţă în tramvaiul acela din alte timpuri şi a coborât cu aceeaşi uşurinţă. Şi, fără doar şi poate, nu s-a dezechilibrat în timpul mersului. Mi-ar fi plăcut doar să fi precizat, pentru ca tabloul să fie complet, dacă a avut loc pe scaun sau a stat în picioare. Probabil că a avut totuşi parte de loc. Doar a fost duminică.