Redactorul m-a sunat târziu azi noapte.
„În anul acesta gol ca o fântână seacă
Nu ai mai scris nimic despre Eminescu.
Ianuarie scânceşte afară;
Copil orfan cu picioarele în zăpadă.”
Promoroaca de pe ramurile mărului scheletic
Din faţa ferestrei
S-a scuturat de mirarea ochilor mei goi de somn.
Nu mai ştiu când,
Mi-a intrat în casă un om trist.
Faţa lui mi se părea cunoscută.
Pletele cărunte îi atârnau pe umerii aplecaţi.
Ochii îi străluceau ca doi luceferi blânzi.
Umbră tăcută, s-a întors alene, a ieşit.
De undeva din colţul său întunecat,
Ghitara mea veche a început să cânte
Cu vocea unui bărbat singuratic:
„Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”
M-am sculat, m-am spălat, m-am bărbierit
Ca şi când m-aş fi dus la biserică.
Computerul leneş a pornit apatic.
Am citit atent, am şters două virgule rătăcite
Şi am apăsat „Send”.
Dan David, Los Angeles, 15-ian.- 2008.