Pentru lista tuturor partilor aparute vezi aici.
* * *
Rezultatele dezbaterilor ample din seminarii au avut – în cazul grupei noastre – şi urmări neaşteptate: „recolta” absolvenţilor acestei şcoli se contura acum a fi mai mică decât cea scontată. Cei mai mulţi din grupă am fost colegi de facultate, dar sunt printre noi şi doi cursanţi veniţi de la alte specialităţi; s-a considerat că vor putea preda filosofia şi cei care au absolvit alte facultăţi şi au o bună pregătire într-o ramură particulară a ştiinţei. Cei doi colegi au fost „convinşi” – probabil tot aşa cum fusesem şi eu – să frecventeze cursurile acestei şcoli, la grupa de filosofie, unul fiind licenţiat în ştiinţele naturale, altul – în filologie. Amândoi erau băieţi serioşi, aplecaţi spre studiu. Cu Paul Vâlsan, care a absolvit filologia la Cluj, m-am împrietenit imediat – ne-a apropiat interesul comun pentru cărţi. Sfârşitul săptămânii ni-l petreceam adesea împreună, în dorinţa de a procura cărţi vechi, de la diverse adrese. Celălalt coleg îşi iubea mult profesia de naturalist şi ne vorbea cu pasiune despre frumuseţi din lumea plantelor ori despre experimente recente dintr-un domeniu sau altul al biologiei.
După primele seminarii, cei doi au reacţionat aproape în acelaşi fel, mărturisind – fiecare în parte – cu o convingere de neclintit, de parcă s-ar fi vorbit:
– N-o să iasă din mine niciodată un filosof !
Amândoi erau bine pregătiţi în profesiile lor şi aveau un orizont cultural mai larg decât un specialist obişnuit. Când le aminteam de aceste calităţi, care îi recomandaseră pentru filosofie, replicile lor veneau cu promptitudine:
– Tocmai de aceea ! Ce, noi nu vedem cât trebuie să studiezi ca să devii un bun cunoscător în filosofie ?! Una e să citeşti lucrări de filosofie pentru cultura ta şi alta pentru a preda această specialitate ca profesor ! Să ne facem de râs în faţa studenţilor ? Ne întoarcem la meseria noastră …
*
Pentru colegul meu de facultate Radu Faur, dezbaterile şi, mai ales, aprecierile tovarăşei Săndulescu au avut însă un rol de stimul puternic în încercările lui de publicist, dându-i aripi. Într-o seară, după cină, am rămas amândoi să mai lucrăm în sala grupei noastre. Afară era un ger puternic, aşa că ne-am apropiat mesele de sobă. La un moment dat atenţia îmi este atrasă de un gest ce revine în mod mecanic în activitatea febrilă a colegului Radu Faur: se opreşte pe neaşteptate din scris, răsfoieşte un carneţel, aflat alături, şi, după ce cumpăneşte o clipă asupra paginii la care s-a fixat, face repede un semn, cu creionul, în dreptul unui cuvânt. Când se pare că Faur s-a concentrat asupra lucrului – o nouă întrerupere. Ce urmează, ştiu dinainte: deschiderea misteriosului carneţel – un semn şi reluarea febrilă a scrisului. Şi aşa, aproape la fiecare frază.
Cuvintele în dreptul cărora apar semne cu creionul – scutier … o voce din cor … flaşnetar … saltimbanc (le văd bine, pentru că lucrăm aproape cot la cot) – mă intrigă şi îmi alimentează diverse ipoteze: neobişnuita asociere de cuvinte pare să spună că ele desemnează personaje, cu atât mai mult cu cât sunt aranjate unele sub altele. Destine se făuresc în jurul meu, iar eu nici măcar nu bănuiesc ! Nu se poate !
Cum aceste presupuneri (din care nu lipsesc – mărturisesc – o anume curiozitate şi, poate, puţină invidie) mă întrerup din activitatea mea, hotărăsc să-i cer lămuriri:
– Ascultă Faur, la ce lucrezi tu acum ?
Faur se opreşte. Mă priveşte nedumerit. Dar, văzând că-mi plimb ochii de la el la carneţel şi invers, se luminează:
– Trebuie să mă îngrijesc şi de stil, cuvintele nu trebuie să se repete prea des, îmi explică el sentenţios.
Probabil că expresia feţei mele îi spune totuşi colegului că nu am priceput prea mult. De aceea, răbdător, deschide carnetul la întâmplare şi mi-l aşează sub ochi, continuând:
– Ştii, când combaţi nu poţi să întrebuinţezi de prea multe ori un cuvânt; e chestie de stil ! Limbajul trebuie să fie bogat şi expresiv … Mi-am adunat aici o serie de termeni şi, cum îi întrebuinţez o dată, fac un semn. În felul acesta am o evidenţă precisă: ştiu de câte ori i-am folosit. După ce închei lucrul, şterg semnele, de aceea le fac cu creionul. Priveşte !
Întorc 2-3 file din carnetul pe care Faur mi-l întinde cu mândria unui inventator. Citesc pe una dintre ele:
Toboşari
Trompeţi
Trâmbiţaşi
Vioara întâi
Ţine hangul
……………..
Urmează o întreagă fanfară … În dreptul unor cuvinte – câte un semn sau două cu creionul.
Mai departe – denumiri de animale rapace:
Rechini
Corbi
Hiene
Şacali
……..
Din nou o pagină muzicală, domeniu pentru care colegul meu are – după câte văd – preferinţe:
O voce din cor
O voce în pustiu
O voce falsă
Trubaduri
……….
Sunt rânduite astfel, pe multe file, cuvinte împrumutate din cele mai variate discipline – zoologie, antropologie, istorie, literatură etc.:
Câini de pază
Dulăi
Trepăduşi
Haită de lupi
…………
Scutieri
Suliţaşi
Don Quijoţi
Cavaleri ai tristei figuri
Luptători cu morile de vânt
…………..
Această varietate lexicală mă lămureşte că majoritatea cuvintelor sunt notate pentru un anume sens figurat. Încep să întrezăresc o notă comună tuturor, amintindu-mi că le-am mai întâlnit: da, este vorba de „imperialişti şi slugile lor” din „diferite tagme” !
Urmăresc mai departe:
Înrăiţi
Venali
Inveteraţi
Monştri
………
Călăi
Canibali
Antropofagi
………
Întorc şi alte file. Peste tot – metodă, inventivitate şi un evident simţ al nuanţelor:
Acoliţi
Stipendiaţi
Năimiţi
Agenţi cu vechime pe statele de plată
………..
Pigmei
Pseudo-savanţi
Grămătici
Vânturători de palavre
………..
– Combaţi tare ! spun eu, ca o concluzie, simulând admiraţie.
– Ei, vezi, ai ghicit. Mi s-a cerut un articol, am fost recomandat de tovarăşa Săndulescu, îmi oferă el amănunte. Trebuie să iasă bine, să n-o dezamăgesc …
– Bravo, colega, succes !
Mi-am amintit că în ultimul an de facultate făcusem, împreună cu Faur şi cu alţi colegi, un fel de practică studenţească în redacţia unei reviste de specialitate, ca o ucenicie în ale scrisului. Când am elaborat şi publicat primele materiale – note, recenzii, cronici –, directorul institutului de profil, care răspundea şi de revistă, ne-a comunicat aprecierile sale cu privire la încercările noastre. Despre articolul compus de mine cu multă râvnă, a spus – ca o apreciere generală – că e „curăţel”; despre cel scris de Faur a afirmat, cu oarecare însufleţire, că se distinge „prin combativitate, prin spiritul necruţător cu care demască ideologia reacţionară şi printr-un stil incisiv, ce merge drept la ţintă”. Faur a fost stimulat de aprecieri şi, de atunci, prezenţa sa se face mereu remarcată şi în seminarii prin combativitate. Între timp, iată – şi-a pus la punct instrumentarul necesar: carneţelul lui adăposteşte acum o preţioasă comoară, pe care o exploatează cu metodă şi rafinament …