Pentru lista tuturor partilor aparute vezi aici.
* * *
Sâmbătă la prânz, am întrebat-o pe Cecilia dacă nu s-ar putea s-o conduc spre casă.
A primit bucuroasă, numai să nu ieşim împreună pe poarta şcolii.
După-amiază, ne-am întâlnit – aşa cum ne-am înţeles – în afara instituţiei noastre, la cea mai apropiată staţie de tramvai, şi am plecat mai departe, împreună, pe jos. Locuinţa Ceciliei e situată spre Nordul oraşului; pornim încet, unul lângă altul, nestingheriţi de priviri indiscrete. În virtutea obişnuinţei discutăm despre chestiuni oarecum neutre, în prelungirea celor din şcoală. Am mers aşa o cale lungă, până când Cecilia s-a oprit într-o staţie, voind să continue drumul cu tramvaiul. Ea îmi întinde mâna să-şi ia la revedere; iată-ne faţă în faţă, mână-n mână, sub cupola de sticlă a staţiei. Suntem foarte aproape unul de altul, privirile ei au un licărit ca o întrebare timidă; braţele mele o cuprind singure pe Cecilia …
A dispărut deodată orice reţinere ! Ne sărutăm, pierduţi unul în braţele altuia, şi simţim o bucurie nesfârşită în a ne mărturisi amândoi sentimentele.
– Sunt de două ori fericit, îi spun: pentru că te iubesc şi pentru că mă iubeşti şi tu.
Ceciliei parcă nu-i vine să creadă că o iubesc. Mărturiseşte că nu merită dragostea mea şi nu pare convinsă că am să ţin multă vreme la ea …
– Cecilia, eu nu te merit ! protestez eu, fericit.
Ea îmi cuprinde capul cu mâinile şi mă sărută, fără să-mi permită să schiţez un gest.
– Nu-mi venea să cred că tu ai putea să ţii cu adevărat la mine. O galanterie, aşa îmi ziceam, când vorbele şi gesturile tale păreau că spun mai mult, se destăinuie Cecilia. Eu şi acum mă întreb dacă ţii cu adevărat la mine…
Am rămas astfel mult timp în staţia aproape pustie, Cecilia exprimând mereu îndoieli care determinau noi mărturisiri din partea mea, întărite de îmbrăţişări … se făcuse târziu, când ea a luat tramvaiul.
*
Duminica se deschid mai multe ferestre decât în zilele de lucru. Ferestrele dormitorului nostru de la etajul întâi sunt astăzi deschise toate. O muzică zglobie pătrunde prin ele, revărsată în atmosferă de radiourile caselor vecine.
Stau la una dintre ferestre şi mă uit la cerul schimbător, privesc apoi pomii desfrunziţi, desenaţi parcă de graficieni grăbiţi, contrastând cu oamenii îmbrăcaţi azi în hainele lor cele mai bune.
Aud uşa de la parter. O zăresc pe Cecilia cum se îndreaptă cu paşi mărunţi spre poartă. Ştiam că la sfârşitul acestei săptămâni rămăsese în şcoală să pregătească un seminar şi că pleca acum să-şi ridice nişte fotografii. Convenisem să n-o însoţesc, spre a nu fi văzuţi împreună.
Muzica de operetă, ce vine din casele vecine, e acoperită de dangătele clopotelor. De afară pătrunde în dormitor un val de aer proaspăt.
Tentaţia de a merge cu Cecilia e copleşitoare … Dar nu trebuie să plec împreună cu ea ! Mai aştept puţin, apoi cobor scările şi mă îndrept spre staţia de tramvai. Întâlnesc în cale gospodine care vin de la piaţă cu sacoşele încărcate şi tineri ce se îndreaptă grăbiţi spre terenurile de sport. Afară ameninţă acum să plouă; trecătorii privesc tot mai des cerul.
Urc în primul tramvai ce merge în direcţia în care plecase ea. Simt o dorinţă nestăvilită de a o vedea, de a o întâlni, de a fi azi împreună cu ea …
*
De obicei, Cecilia rezerva după-amiezile zilelor de sâmbătă şi duminicile familiei sale, obligaţiilor faţă de logodnic. În ultimul timp, ea a pretextat indispoziţii, a căutat să-i fixeze logodnicului ore de întâlnire duminica, mai târziu. A invocat şi programul încărcat al şcolii, spre a evita întrevederile de sâmbătă, dar toate acestea nu sunt decât paliative …
Eu am sugerat de la început ruperea logodnei; Cecilia are temeri serioase. În primul rând, părinţii ei, la care ţine mult, ar fi împotrivă – văd în logodnicul Ceciliei omul potrivit, căruia nu au nimic de reproşat. Şi aşa, când Cecilia se ceartă cu logodnicul, toate învinuirile le îndreaptă asupra ei. De fapt, această modalitate, simplistă, de a-şi manifesta grija pentru „fericirea” fiicei lor o înduioşează foarte mult. Ar fi nevoie de timp să-i facă să înţeleagă…
Dar Cecilia se teme în special de reacţia conducerii şcolii şi a colegilor din organizaţia U.T.M.
– Cecilia, dacă le vom spune că ne iubim, ne vor înţelege, am căutat eu s-o conving.
– Ar fi o naivitate, a replicat ea. Cum, să le confirmăm chiar noi bănuielile ?
– Să le spunem că tu eşti hotărâtă să rupi logodna …
– Vor socoti ruperea logodnei drept un act de superficialitate, de uşurinţă condamnabilă, o vor aprecia drept o „abatere de la normele moralei proletare” şi mă vor condamna – ne vor condamna – zgomotos, într-o şedinţă specială, cum s-a mai întâmplat cu alţii !
– Şi ce să facem, atunci ?
– Să mai aşteptăm, altfel abia vom provoca o intervenţie brutală din partea lor …
În faţa argumentelor Ceciliei – care nu erau lipsite de temei, după cum se arătau „interogările” şi comentariile unor colegi –, am acceptat să ţinem prietenia noastră ascunsă, dar numai ca o soluţie provizorie. Practic, în condiţiile din şcoală, o astfel de intenţie era destul de greu de realizat, dacă nu imposibil. Dar, mai ales, nu voiam să-mi ascund dragostea; eram hotărât s-o conving, treptat, pe Cecilia să acţioneze mai ferm, mai independent, să nu se lase dominată de prejudecăţile celorlalţi.
În şcoală se vorbea, pe la colţuri, despre prietenia noastră; nu se ştia, însă exact, cât de puternice sunt sentimentele care ne leagă. Eu aş fi vrut să le spunem deschis, tuturor, că ne iubim cu adevărat, că prietenia noastră nu e un capriciu trecător, nu e un simplu flirt. Eram îndrăgostit de Cecilia şi nespus de fericit că mă iubea; mi-o dovedise de nenumărate ori, când se smulsese obligaţiilor duminicale pentru a rămâne alături de mine …
Trebuia însă să ţinem seama şi de atmosfera ostilă din şcoală, de aceea nu am plecat împreună.
*
Când am coborât din tramvai, începuse să picure. Apoi, deodată, ploaia s-a pornit ca primăvara. Lumea fuge în toate direcţiile; străzile se golesc repede, ca o sală după terminarea spectacolului seara, târziu. Sunt silit să mă opresc şi eu într-un loc ferit. Privesc în jur: peste tot – lume care se adăposteşte de ploaia impetuoasă. Examinez, în tăcere, feţele oamenilor. Mi se pare că zăresc, sub un balcon, o siluetă familiară. Mă fulgeră o emoţie, ea e, Cecilia ! Mă uit acum tot timpul într-acolo. Încerc să-i fac semn cu mâna; Cecilia urmăreşte, plictisită, norii, apoi grupul de trecători adăpostiţi pe celălalt trotuar. Privirile îi alunecă spre locul în care mă aflu eu. Fac semne insistente; mă zăreşte şi e surprinsă. Acum îmi zâmbeşte. Ploaia a mai slăbit, traversez în fugă strada şi mă opresc lângă Cecilia. Îi iau mâna într-a mea:
– Am avut noroc cu ploaia !
– Şi încă ce ploaie !
– Ţi-ai luat pozele ?
– Da.
Îmi spune, apoi, că nu e mulţumită de ele; are altele mult mai reuşite. Privim amândoi cerul. Îi propun să fugim într-o librărie din apropiere, deschisă şi duminica dimineaţă. Ne îndreptăm, ţinându-ne de mână, într-acolo. Răsfoim pe îndelete cărţi şi albume, cumpărăm câte ceva. Ploaia continuă.
– Cecilia, vezi blocul acela ? În el locuiesc eu. Putem ajunge repede acolo.
Cecilia examinează în tăcere cerul, apoi măsoară din ochi distanţa până la bloc. Îi iau mâna şi pornim în fugă prin ploaie, râzând amândoi.
Cum deschid uşa camerei mele, este impresionată de maldărele de cărţi din „vizuina” mea şi nu-şi poate reţine curiozitatea, răscolind când ici, când colo şi scoţând câte o exclamaţie de surpriză. O sărut … Nemişcată, cu o carte deschisă în mâini, ea mă întreabă, neîncrezătoare: „Chiar mă iubeşti cu adevărat ?”. Eu îi fac noi mărturisiri …
Când a mai încetat ploaia, m-am dus repede după cumpărături, procurând de-ale mâncării, şi împreună cu Cecilia am pregătit prânzul. Ce voluptate să fim atâta timp împreună, numai noi doi ! Când o sărut, ea întreabă mereu: „Chiar mă iubeşti ?”
Îndrăgostiţii au mereu temeri şi îndoieli; vor confirmări şi dovezi peremptorii ale unei afecţiuni totale, pentru ca flacăra iubirii să se aprindă mai tare, tot mai tare, să-i învăluie şi să-i mistuie până la incandescenţă.
Îi spun Ceciliei, drept răspuns:
– Câţiva băieţi au susţinut, într-o discuţie, că eşti foarte frumoasă, cea mai frumoasă din şcoală. Eu i-am întrebat: „Ei şi, ce-i extraordinar în asta ?”
Cecilia mă priveşte contrariată, cu ochii ei mari, nedumeriţi şi întrebători; vrea să vadă cât de serios vorbesc, nu ştie ce să creadă. Continui cu o explicaţie:
– Ei se refereau la ceea ce se numeşte, în mod obişnuit, frumuseţe fizică. Eu văd că frumuseţea e dublată la tine de sensibilitate, de căldură sufletească – şi această îngemănare e, într-adevăr, extraordinară !
– Nesuferitule ! Mi-ai pus răbdarea la grea încercare, meriţi să te pedepsesc. Şi Cecilia îmi aplică prompt sancţiuni, blocându-mi mâinile şi sărutându-mă apăsat, fără să-mi dea posibilitatea vreunei replici …
– Eşti al meu, eşti al meu – şopteşte, suspinând încet – şi nu-mi vine să cred !
Când o îmbrăţişez, închide ochii şi tremură uşor, înlănţuindu-mă cu braţele, lipindu-se de mine cu trupul ei de felină.
Uneori, Cecilia mă surprinde cu reflecţii ce emană dintr-o filosofie naivă a vieţii:
– Ştii, mă întreb dacă ai să ţii la mine şi când mă vei cunoaşte mai bine. Ar fi prea frumos să mă iubeşti mereu ! Ceea ce e frumos nu poate să dureze…
– Teama ta e provocată de iubire, Cecilia, ripostez eu. Dacă ai şti cât am dorit să întâlnesc o fiinţă pe care s-o iubesc deplin, aşa cum te iubesc acum pe tine, nu te-ai mai teme. Am visat, întotdeauna, o afecţiune totală, fără rezerve …
Temerile Ceciliei sunt risipite numai de îmbrăţişări copleşitoare, de mărturisiri şi gesturi izvorâte din inimă, care topesc orice îndoieli.
Apoi, Cecilia rămâne din nou nemişcată, îngândurată, speriată parcă. Mă priveşte cu ochi mari, întrebători, ar vrea să alunge orice umbră de îndoială:
– Nu pot să cred, nu mă iubeşti, ar fi prea frumos !
Un gest tandru, o nouă mărturisire, alte îmbrăţişări risipesc norii de pe fruntea ei …
În seara acestei duminici, Cecilia urma să meargă la teatru; logodnicul îi comunicase, prin telefon, că a cumpărat bilete la un spectacol. Ar fi trebuit să se ducă, în cursul zilei, acasă, la părinţii ei, apoi să se întâlnească la teatru cu logodnicul.
– Am să mă duc direct la teatru, să-i spun că nu mă simt bine – să vândă biletele. Tu să mă aştepţi la şcoală, vin imediat acolo.
Pentru mine, şcoala, cu tot caracterul ei de internat, şi-a pierdut acum – prin prezenţa Ceciliei – acea notă de constrângere, care o făcea greu de suportat; a devenit locul unde ne vedem zilnic şi stăm de vorbă în fiecare seară.
Când ne întâlnim în afara şcolii, cum s-a întâmplat astăzi, fiecare clipă petrecută împreună este trăită intens …
*
Spre sfârşitul lunii ianuarie, Ministerul Învăţământului Superior ne-a îngăduit şi nouă, cursanţilor din şcoală, o scurtă vacanţă, ca şi celorlalte institute de învăţământ superior. Vacanţa s-a prelungit însă în mod nesperat: iarna a ieşit, pe neaşteptate, din anonimat şi s-a pornit năprasnic. Stihia s-a dezlănţuit cu o forţă titanică; peste oraş s-au abătut valuri-valuri de zăpadă, împinse de forţe ameninţătoare, scăpate parcă dintr-o dezintegrare a substanţei: s-au prăvălit din cer în grămezi, iar vânturile puternice au troienit totul în calea oamenilor.
Când am ajuns acasă, la ţară, am aflat că venisem cu ultimul tren care mai reuşise să înfrunte furtunile zăpezilor. Urmăream cu îngrijorare evoluţia vremii. Când trenurile au început să-şi reia mersul, m-am grăbit să pornesc spre Bucureşti. În Capitală, însă, drumul de la gară până la şcoală l-am făcut pe jos, cu geamantanul în mână; viscolul, domolit câteva zile, şi-a reînceput asalturile cu forţe sporite. Circulaţia vehiculelor a încremenit din nou.
În şcoală am găsit băieţi din Nordul ţării care nu reuşiseră nici măcar să plece din Bucureşti. Ei luaseră parte la o adevărată bătălie cu zăpada. Stăteam cu toţii în jurul sobei şi ascultam întâmplări neobişnuite: cu oameni rebegiţi de frig, cu trenuri înzăpezite pe câmp, cu haite ameninţătoare de lupi înfometaţi.
Pe cei aflaţi pe străzi, viscolul îi şfichiuia, îi încolţea din toate părţile, de parcă ar fi vrut să-i îngheţe, iar pe cei care, mânaţi de treburi urgente, doreau să-şi continue drumul cu orice preţ îi împingea în mod neaşteptat în altă direcţie, după un capriciu de fiinţă furioasă.
Transportul alimentelor spre magazine şi spre spitale se făcea cu raniţa, ca la război: pe schiuri, cu săniuţa, cu câte un rucsac în spate, oamenii luptau să menţină aprinsă flacăra vieţii.
Zăpada spulberată de vânt se aduna în troiene, care creşteau continuu pe străzi, pe trotuare, în faţa intrărilor şi schimbau topografia oraşului cu uşurinţa unui film de animaţie: potecile se conturau şerpuitoare, mutându-şi firul după voia viforului ce ştergea, furios, urmele lăsate de om. Trebuia să rezistăm, baricadaţi în casă, reducând activitatea la strictul necesar întreţinerii vieţii.
Am avut răgazul, în aceste zile de vacanţă prelungită, să mă gândesc mult la discuţiile cu Cecilia, la temerile ei în privinţa prieteniei noastre. Mi se părea că ea îi vede pe oameni slabi, lăsaţi în voia întâmplării, a capriciilor unei viforniţe permanente. Dar cât putea să dureze viscolul ? Oricât ar fi de lungă, ameninţătoarea iarnă tot are un sfârşit !