Noua arhitectură politică a Europei Centru-Orientale generată de ascensiunea Rusiei Romanovilor la poziţia de mare putere mondială, angajată în competiţia pentru controlul unor artere ale schimburilor comerciale de la Marea Baltică la Mediterana Orientală nu a însemnat doar începutul sfârşitului pentru vechea uniune polono-lituaniană şi al lungii crize a Imperiului Otoman. Noua forţă a nordului opera în plan instituţional o simbioză insolită între tradiţiile etatismului bizantin şi paradigme sino-mongole, preluate pe filiera lungului parteneriat cu Hoarda de Aur şi achiziţii ale statului modern, integrate rapid dar superficial prin aprofundarea relaţiilor cu Europa protestantă.
Reformismul petrin şi politicile Ecaterinei a II-a au destructurat Rusia imunităţilor şi ierarhiilor medievale laolaltă cu elementele de dinamism ale societăţii pluraliste ruse, asamblate în noile realităţi ale Imperiului condus discreţionar de ţar, prin intermediul birocraţiei recrutate din rândul vechii boierimi transformate în nobilime a noului imperiu şi colaboratori străini aflaţi în căutarea oportunităţilor asigurate de o lume în reconstrucţie. Istoria cazacilor se confundă în această perioadă cu oscilaţia între revoltă şi eforturi de acomodare a libertăţilor devenite aproape privilegii într-o lume a supuşilor cu interesele puterii. Suveranii care se bucură de aprecieri favorabile din partea scrisului istoric rus pentru iniţiativele lor de modernizare au avut de înfruntat adversitatea unor revolte ţărăneşti iniţiate în mijlocul cazacilor de la Don(1).
La apogeul eforturilor de apărare a Rusiei în faţa expediţiei suedeze a lui Carol al XII-lea şi în paralel cu insurgenţa mai cunoscută a hatmanului Ivan Mazepa, forţele regulate ale ţarului Petru puneau cu greu capăt revoltei conduse de Kondrati Bulavin, iar planurile de expansiune ale Ecaterinei în Polonia şi Balcani aveau să fie întârziate de revolta condusă de Iemelian Pugaciov. Aceşti rebeli şi-au asigurat la rândul lor o anume celebritate în epoca sovietică, atunci când istoricii stalinişti au identificat în acţiunile lor preliminarii ale disponibilităţilor revoluţionare ale popoarelor Uniunii Sovietice(2).
Chiar în situaţia în care Donul a continuat să fie o regiune de refugiu pentru ţăranii fugiţi de pe proprietăţile noii nobilimi ruse şi pentru dezertori din armata regulată, actele represive au vizat în primul rând comunităţile zaporojenilor de la Sici, rămaşi refractari la măsurile de uniformizare administrativă luate de oficialii ruşi din Ucraina. Faptul se explică prin poziţia lor geografică mai apropiată de potenţialii inamici ai Imperiului şi prin nevoia de consolidare a fundaţiilor în vederea noilor iniţiative expansioniste. Toleranţa faţă de formele de viaţă şi organizare a cazacilor de la Don şi ulterior formarea de noi comunităţi înzestrate cu drepturi similare are explicaţii diverse, de la incapacitatea statului reformat de a controla efectiv vastele teritorii din sud şi est la abilitatea decidenţilor politici ruşi care au conştientizat beneficiile utilizării utilizării potenţialului militar al acestora ca instrument al unei politici externe active.
Eficienţa acestui mix de intransigenţă şi toleranţă s-a manifestat iniţial în relaţie cu foştii locuitori din Zaporojia Sici, atraşi după 1770 de perspectivele migraţiei în teritoriile otomane, pentru care ţarina va organiza Oastea Cazacilor din Kuban, sub conducerea lui Antim şi Pavlo Holovati, comunitate considerată azi ca una care a prezervat în cea mai mare măsură tradiţiile cazacilor liberi. La rândul lor , pragmaticii locuitori ai câmpiilor de pe Don şi Volga şi-au asigurat o supravieţuire controlată în poziţia de oameni liberi, înlocuind beneficiile aduse de expediţiile de pradă la Marea Neagră şi Crimea cu avantajele mai mici dar constante ale obligaţiilor militare faţă de stat.
Partenerii privilegiaţi ai ţarului
Noua realitate s-a materializat în plan instituţional prin integrarea parţială a ierarhiei căzăceşti în structura administraţiei ruse, anularea sau formalizarea alegerii oficialilor locali şi mai ales a hatmanilor şi reglementarea organizării militare pe durata diverselor reforme ale armatei imperiale. Acest aspect mai sensibil pentru unii care-şi datorau statutul în primul rând descendenţei din războinicii liberia presupus concesii majore din partea statului care a integrat regimente de cazaci chiar şi în Garda Imperială, dar a prezervat felul de organizare al acestora şi caracterul neregulat al participării la luptă. Particularismul cavaleriei uşoare angajate în ceea ce terminologia modernă numeşte operaţiuni de cercetare-diversiune, dar şi în rechiziţii de bunuri au asigurat cazacilor reputaţia complexă de care s-au bucurat în scrisul european, oscilând în elogii la adresa unor călăreţi desăvârşiţi, mânuind celebra şaşka, sabia fără gardă care necesita o abilitate căpătată prin antrenament încă din copilărie, la spaima provocată de aceşti cavaleri ai stepei apăruţi la porţile prosperelor oraşe europene.
Impetuozitatea lor a putut triumfa pe câmpul de luptă, iar cazacii au păstrat amintirea elogiilor aduse de Napoleon şi aprecierile la adresa contelui Platov, hatmanul Oastei Donului pe durata campaniei din 1812. Conduita lor pe câmpul de luptă şi mai ales înafara lui a avut de înfruntat cu sorţi schimbători propaganda inamicilor care au găsit o compensaţie în construirea imaginii care supravieţuieşte şi în actualitate de forţe barbare, lipsite de disciplină şi de orice simţ moral. Primul loc în lista acestor inamici revine revoluţionarilor polonezi ai lui Cazimierz Pulaski şi Tadeus Kosciuszko, omagiaţi şi ca eroi ai Războiului de Independenţă a Statelor Unite şi beneficiind de simpatia opiniei instruite franceze. Episodul masacrului locuitorilor Pragăi, suburbia Varşoviei, atribuit cazacilor, continuă să fie o provocare pentru biografii generalului Aleksandr Suvorov, eroul invincibil venerat de istoricii militari ruşi.
Participarea Rusiei la coaliţiile împotriva lui Napoleon şi mai ales apariţia sotniilor de cazaci în grădinile de la Tuilleries, precum şi rolul lor în reprimarea revoltei poloneze din 1830 au adăugat noi detalii la acest portret, investit cu forţa de sugestie conferită de cuvântul scris în mediile liberale europene, nemulţumite de activismul conservator al ţarului Nikolai I. Este epoca în care marchizul de Custine publică eseul „Rusia în 1839”, catehismul rusofobilor de ieri şi de azi al, în care observaţia judicioasă a aristocratului cu background diplomatic se îmbină nu tocmai fericit cu prejudecăţi legate de antiteza Asia-Europa şi cu o mefienţă nejustificată în raport cu elita şi cultura rusă. Fără a încerca o negare a unor fapte istorice evidente, violenţa războinică a cazacilor şi refuzul parţial al regulilor trebuie înţelese ca rezultate ale unui context în care tradiţiile confruntărilor permanente cu ciambulurile de tătari erau o forma mentis pentru tinerii educaţi exclusiv pentru cariera armelor, iar perioada Revoluţiei Franceze a însemnat nu doar difuzarea tezelor iluministe, ci şi episoade de violenţă extremă, prohibite chiar de normele moralei medievale.
Predilecţia pentru jaf este la rândul ei o consecinţă a subdezvoltării administraţiei militare ruse, care de cele mai multe ori lipsea trupele aflate în campanie de provizii şi încartiruire, astfel că apreciata lipsă de costuri cu care Rusia ducea războiul, un atu mult mai valoros decât iarna şi spaţiul, se realiza pe seama populaţiei din zonele de conflict. Rusia ultimilor Romanovi a utilizat abilităţile specifice acestor cuceritori ai stepelor, obţinând succese decisive pe termen lung. Anexarea progresivă a teritoriilor nord-caucaziene, ocuparea efectivă a Siberiei de Est şi a hanatelor din Asia Centrală s-au realizat mai ales datorită incursiunilor detaşamentelor de cazaci şi înfiinţării de structuri ale acestora în zonele de origine ale foştilor invadatori ai Kievului.
Consecinţele acestui parteneriat insolit între putere şi societatea rămasă liberă s-au manifestat şi în plan social-economic şi moral. Stabilizarea instituţională şi transferul conflictelor în regiuni depărtate de aşezările proprii le-au permis cazacilor să dezvolte o altă valenţă a specificului comunitar, iniţiativa economică. Proprietatea personală asupra pământului şi dreptul de a valorifica vastele regiuni ale stepelor de pe Don, Volga sau din vestul Siberiei au permis naşterea unor oaze de prosperitate la frontierele unei Rusii blocate de interogaţia în legătură cu opţiunile de dezvoltare, în care dezrobirea mujicilor şi iniţierea unor proiecte de industrializare subliniau mai curând eşecurile reformelor.
Cercetările demografice şi economice au demonstrat superioritatea indicilor de productivitate agricolă în teritoriile cazacilor, standardul de viaţă mai ridicat al populaţiei şi chiar o superioritate a indicelui de alfabetizare a locuitorilor, datorat poate şi generalizării serviciului militar, dar şi preocupărilor autorităţilor pentru organizarea învăţământului primar. Chiar dacă dezvoltarea crea şi aici forme incipiente de competiţie şi o anume stratificare socială, unitatea familială a continuat să funcţioneze în manieră apropiată de situaţia clanurilor caucaziene, iar afinităţile conservatoare proprii comunităţilor rurale erau potenţate de solidaritatea cu puterea de stat. Cazacii continuau să-şi prioritizeze specificul şi interesele particulare în raport cu aceasta şi la începutul secolului XX se încerca limitarea obligaţiilor militare şi a constrângerilor la care erau supuşi locuitorii acestor regiuni.
Totuşi aceştia din urmă s-au dovedit cel mai eficient mijloc de combatere a subversiunii revoluţionare şi al agitaţiei sociale. Nagaika şi-a câştigat un loc distinct în amintirea studenţilor şi muncitorilor, ale căror proteste erau anihilate de unităţile căzăceşti cantonate în marile oraşe, iar în ambianţa revoluţiei din 1905, elita căzăcească s-a dovedit capabilă să mobilizeze majoritatea locuitorilor în sprijinul forţelor politice naţionaliste şi conservatoare. Sfârşitul lumii vechi aducea spectrul Ruinelor care puseseră capăt libertăţilor zaporojene în faţa supravieţuitorilor schimbărilor de la începutul reformelor.
Teroare, supravieţuire şi noi începuturi
Primul Război Mondial aducea schimbări dramatice în existenţa şi sistemul de valori ale cazacilor, rămaşi fideli şarjelor de cavalerie şi abilităţilor personale, puse în plan secund de noile tehnologii militare şi de ineficienţa administraţiei ruse în ansamblu. Pierderile de vieţi omeneşti şi mediocritatea corpului ofiţeresc au subminat loialitatea trupelor, astfel că în primele luni ale anului 1917, apelurile generalilor loialişti Kornilov şi Kolciak, de origine căzăcească la rândul lor, au primit un ecou limitat, favorizând indirect victoria bolşevicilor. În dezbaterile care-i reuneau pe locuitorii staniţelor şi pe soldaţii întorşi de pe front, s-au conturat trei soluţii pentru gestionarea situaţiei cazacilor: loialiştii din armatele de voluntari albi care doreau continuarea războiului şi reinstaurarea ordinii interne cu sprijinul aliaţilor, autonomiştii care optau pentru separarea regiunilor proprii de Rusia revoluţionară şi favorizau o înţelegere cu Germania conservatoare şi cazacii roşii care s-au alăturat forţelor bolşevice.
În primă instanţă, autonomiştii hatmanului Krasnov şi-au asigurat sprijinul majorităţii moderate şi au oprit înaintarea bolşevicilor spre sud, dar înfrângerea Germaniei şi presiunile albilor din Kuban şi Caucaz au provocat abandonarea acestui interesant curs politic, determinând în ultimă instanţă joncţiunea celor două orientări sub auspiciile antibolşevismului. Abuzurile comisarilor politici au adus albilor sprijinul majorităţii cazacilor, fapt demonstrat de amploarea luptelor din cadrul Războiului Civil şi de participarea acestora la revoltele ţărăneşti din anii ‚20, în pofida gloriei de care s-au bucurat figuri precum Mironov sau Budionîi, ale cărui limite în comandă au fost eclipsate de prietenia cu Stalin. Sfârşitul Războiului Civil a însemnat destructurarea sistematică a lumii căzăceşti, care a cunoscut înainte de Holodomor şi de comunizarea Europei de Est expresia supremă a represiunii staliniste.
Foametea instaurată deliberat, deportarea în masă, colectivizarea şi confiscările de produse au decimat populaţia fostelor teritorii căzăceşti, pe câtă vreme combatanţii expatriaţi erau nevoiţi să-şi asigure o existenţă mizeră uimind publicul cu abilităţile lor ecvestre în marile circuri europene şi nord-americane.
Cel de-al Doilea Război Mondial avea să aducă noi tragedii, generate de aceleaşi provocări care au marcat opţiunile altor naţiuni est-europene. Posibilitatea revanşei şi prezenţa forţelor germane în sudul Rusiei i-au determinat pe unii locuitori să încerce o resuscitare a vieţii căzăceşti sub conducerea unor vechi leaderi precum Andrei Şkuro sau atamanul Domanov. Unităţi de cazaci organizate în cadrul Wehrmachtului au participat la luptele împotriva partizanilor din Iugoslavia, reamintind de gloria funestă a represiunilor în care excelaseră predecesorii lor. Înfrângerea a însemnat o nouă tragedie rămasă în memoria identitară locală, trădarea aliaţilor odată cu predare către sovietici a unor prizonieri de război aflaţi în custodia forţelor occidentale în Austria, dar şi o reconciliere parţială cu puterea sovietică, aflată în căutarea unei noi legitimări pe baze naţional-comuniste.
Sub auspiciile acestei duble moşteniri, a recuperării tradiţiilor militare şi spirituale şi al supravieţuirii printr-o nouă adaptare la realităţile contemporane prin parteneriatul cu Rusia lui Elţîn şi Putin s-au aflat iniţiativele de fondare a oştirilor căzăceşti din anii ’90. Structurile oficiale sunt concurate de organizaţii ale emigraţiei care perpetuează afinităţile monarhiste si anticomuniste anterevoluţionare şi de mişcări spontane iniţiate de personalităţi care s-au validat pe câmpurile de luptă din spaţiul postsovietic, din Karabah şi Abhazia în Tadjikistan şi Ucraina, Nikolai Koziţin sau atamanul Okert fiind exemple mai cunoscute în acest sens. Aceştia din urmă tendinţe dovedesc o remarcabilă fidelitate în raport cu tradiţia începuturilor căzăceşti, când incapacităţile statului şi criza valorilor medievale a făcut loc în istorie celor suficient de temerari pentru a se opune cnezilor şi panilor, dar prea puţin pregătiţi pentru a face din propria libertate o alternativă la experimentele etatice prea puţin fericite pe care le-a cunoscut Europa de Est.
Referinţe:
1. Vasilyi Kliucevski, History of Russia, vol. II, London, 1911, p.149-162.
3. A. Pankratova, Istoria Uniunii Sovietice, Bucureşti, 1948, p.86.