ACUM.TV

Februarie 1945, debarcarea forţelor US pe mica insulă Iwo Jima, la 1’200 km de Tokio; pierderi US: 7’000 morţi şi 20’000 răniţi, pierderi japoneze: 20’000 de morţi

Anul acesta (articolul a fost publicat iniţial în 2012) nu s-a vorbit mult despre bombardamentele de la Hiroşima şi Nagasaki: este normal, nu a fost o aniversare rotundă. Următoarea aniversare rotundă – a 70-a – a va avea loc abia peste trei ani. Ca şi până acum, cu această ocazie se va vorbi desigur despre nebunia iresponsabilă care a fost acest bombardament, despre martiriul Japoniei, despre necesitatea interzicerii armelor nucleare, etc.

M-am interesat de subiect mai îndeaproape pentru că am ajuns să-l abordez în discuţiile pe teme politice pe care le port de câţiva ani, intermitent, cu un coleg (în prezent fost coleg) de serviciu. Nici unul dintre noi nu este istoric de profesie, aşa că a trebuit să ne informăm, dar fiecare dintre noi avea deja o oarecare idee, sau mai bine zis impresie, despre subiect.

Argumentele tradiţionale împotriva bombardamentelor de la Hiroşima şi Nagasaki sunt în esenţă urmatoarele:

    1. La ora aceea Japonia nu mai putea câştiga războiul;

    2. Cel puţin în cazul Nagasaki bombardamentul era inutil, deoarece japonezii au semnalizat acceptarea capitulării;

    3. Au existat alternative neutilizate de a pune capăt războiului;

    4. Numărului potenţial al victimelor în cazul continuării războiului cu mijloace convenţionale a fost supraevaluat;

    5. Utilizarea bombelor atomice împotriva unor ţinte civile nu poate fi în nici un fel justificată din punct de vedere moral; este o crimă de război.

Înainte de a examina pe rând aceste argumente este utilă o trecere în revistă a situaţiei militare şi politice din iulie 1945.

Războiul între Germania şi Aliaţi se termină în luna mai 1945, prin capitularea totală şi necondiţionată a Germaniei, capitulare semnată pe 8 şi 9 mai. Pe al doilea teatru de război, cel din Oceanul Pacific, luptele înverşunate continuau. Războiul Pacificului începe de fapt în 1931, când Japonia, o dictatură militaro-imperială, a atacat şi ocupat Manciuria (nord-estul Chinei). În 1937 Japonia atacă China cu intenţia de a o cuceri în întregime. În sfârşit, spre finele anului 1941, Japonia invadează Thailanda, Malaiezia şi bombardează baza navală americană de la Pearl Harbor (Hawaii, posesiune SUA în Pacific). Coreea fusese deja cucerită mai înainte (1910). Urmează Filipinele, Hong Kong, Singapore, Birmania.

Regimul de ocupaţie japonez era deosebit de brutal, atât faţă de civili, cât şi faţă de prizonierii militari. Se apreciază că numărul victimelor (morţi) militare a fost de 6 milioane, din care 2 milioane japonezi, precum şi peste 25 de milioane de victime civile, din care 1 milion de japonezi. Numărul răniţilor – este de obicei de 3-4 ori mai mare ca cel al morţilor.

Coaliţia anti-japoneză constituită după atacul de la Pearl Harbor cuprindea SUA, Anglia, Australia, Olanda, Canada, China, Noua Zeelandă. URSS i s-a alăturat pe 9 august 1945.

Să luăm acum la rând argumentele de mai sus. Fapte suplimentare relevante le voi aminti pe măsura necesităţilor.

1. „La ora aceea Japonia nu mai putea câştiga războiul”

Aşa este. Aviaţia şi flota japoneză nu mai puteau face faţă Aliaţilor. Guvernul japonez înţelegea că nu mai poate câştiga războiul, dar nu avea de gând să capituleze, deoarece a adoptat politica „luptei până la ultimul om”, politică care corespundea noţiunii japoneze de onoare militară. Japonia mai avea sub arme circa 2 milioane de soldaţi şi un potenţial de mobilizare de 4 milioane. De asemenea, peste 20 de milioane de civili au fost îndoctrinaţi să se opună „ocupanţilor” prin orice mijloace, în ideea că vor fi oricum masacraţi de aceştia. Deci guvernul japonez ştia într-adevăr că nu mai putea câştiga războiul, dar era decis să piară împreună cu poporul, cauzând astefel Aliaţilor un maxim de pierderi. Este o tactică pe care a încercat-o şi Hitler în ultimele luni de război, dar nu i-a reuşit – germanii nu l-au urmat în număr suficient, drept pentru care a declarat că „poporul german s-a dovedit nedemn de un aşa mare conducător…”.

Oricum, în urma bombardamentelor aliate masive, sute de mii de civili japonezi au murit deja (de exemplu în Tokio şi Okinawa).

2. „Cel puţin în cazul Nagasaki bombardamentul era inutil, deoarece japonezii au semnalizat acceptarea capitulării”

Cei care au semnalizat dorinţa de a negocia o pace au fost doar nişte oameni de afaceri şi funcţionari japonezi minori. Însuşi guvernul Japoniei nu era unanim nici după Hiroshima: civilii din guvern ar fi fost dispuşi să încerce să negocieze o capitulare, dar militarii şi împăratul refuzau. De fapt aliaţii insistau asupra unei capitulări necondiţionate, dezarmare şi judecarea drept criminali de război a militarilor superiori şi a împăratului. Chiar şi după primul bombardament atomic nimeni nu a acceptat aşa ceva în numele guvernului şi a împăratului. Pe de altă parte, Aliaţii insistau, pentru că voiau să se asigure că militarismul japonez, care a făcut ravagii încă de la începutul secolului XX, nu va mai putea reînvia.

3. „Au existat alternative neutilizate de a pune capăt războiului”

Aici se invocă următoarele alternative: aşteptarea intrării în război a URSS, o demonstraţie a puterii bombei pe un teritoriu nelocuit sau asupra unui obiectiv pur militar, convorbiri de pace prin intermediari, condiţii de capitulare mai puţin stringente, continuarea războiului cu mijloacele convenţionale de până atunci.

Să le examinăm. Cum aviaţia şi flota japoneză erau deja practic distruse, pentru ocuparea teritoriului ţinut de japonezi trebuiau cucerite rând pe rând zecile, dacă nu sutele de insule pe care se găseau încă milioanele de militari japonezi. Pierderile zilnice ale Aliaţilor erau deja de 2-3000 de militari. Dacă se trecea la asaltul insulelor, pierderile probabile ale Aliaţilor ar fi fost de mai multe sute de mii până la un milion. Privitor la slăbirea condiţiilor de capitulare – după Nagasaki, Aliaţii(!) au cedat într-un punct important – răsturnarea şi judecarea împăratului. O demonstraţie a puterii bombei? Toate indiciile arată că nu ar fi ajuns, şi apoi americanii nu aveau decât două (dar asta n-o ştiau decât ei…), aşa că nu puteau să-şi permită variante cu rezultat foarte îndoielnic.

Privitor la intrarea în război a URSS – istoria este foarte interesantă şi ea. Ruşii au promis (Ialta, februarie 1945) că intră în război pe teatrul Pacificului „la cel mult trei luni după capitularea Germaniei”. Ei nu şi-au asumat obligaţii concrete, cantitative, privitoare la trupele ce vor fi angajate, la armament, sau zone geografice. Cu pierderile imense pe care le-au avut cu Germania – peste 10 milioane de morţi – era îndoielnic că vor fi dispuşi la alte sacrificii importante, care ar fi fost inevitabile dacă s-ar fi implicat în cucerirea insulelor.

Fapt este că URSS a declarat război Japoniei pe 9 august 1945 la primele ore, adică literalmente în ultima clipă în raport cu obligaţiile asumate, şi două zile după Hiroşima, ceea ce creează neplăcuta impresie că au venit doar ca să se înfrupte din cadavru. Ceea ce au şi făcut: Manciuria (cedată Chinei comuniste), Coreea (nordul cedat unui guvern comunist), părţi din Sahalin, şi Insulele Kurile, etc. Ce alte isprăvi au mai făcut în Manciuria se poate citi aici.

Japonia a acceptat să capituleze când, la câteva zile după Nagasaki, împăratul a spus militarilor „acum ajunge!” şi a înregistrat declaraţia de capitulare, pentru a fi difuzată a doua zi, pe 15 august. Dar un grup de militari a încercat o lovitură de stat atacând Palatul Imperial şi intenţionând să suspende dinastia imperială; complotul a fost dejucat. În cele din urmă, cele două bombe, plus ofensiva rusească în Manciuria, au permis Japoniei să poată să capituleze fără să-şi „piardă faţa”.

Au mai rămas de discutat două din cele cinci argumente: că numărul victimelor aliaţilor în cazul continuării războiului contra Japoniei cu mijloace convenţionale a fost mult exagerat şi apoi argumentul etic: utilizarea armelor nucleare în 1945 a fost o acţiune imorală, un genocid. Dintre toate argumentele, cel privitor la moralitate este fără îndoială cel mai important; aş spune chiar că este singurul important. Dar astea, precum şi câteva indicaţii bibliografice, le las pentru a doua parte a acestui articol.

Partea a doua: aici

Acest articol a fost publicat joi, 9 august 2018 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.