E ceva de discutat îm jurul faptelor general acceptate? Pot fi evidenţele paşnice şi democratice puse sub semnul întrebării? De pildă, ce ar fi spus despre călătorii? E ceva de obiectat? În fond toată lumea călătoreşte de voie, de nevoie, după secole lungi în care mişcarea era aproape imposibilă sau cerea timp, neînchipuit de mult timp.
Vremurile în care o călătorie de la Chişinău la Bucureşti, ca să nu mai vorbim de o expediţie Chişinău-Roma sau Atena, erau o raritate nu sînt chiar atît de îndepărtate. Pe la 1870, scriitori ca Vasile Alecsandri şi Ion Ghica, aveau toate motivele să pună în scris impresii de călătorie. Poştalionul făcea, lăsînd în urmă cai înspumaţi şi vizitii deşelaţi, mai bine de o săptămînă, de la Bucureşti la Iaşi.
După mai puţin de o sută de ani, călătoriile au devenit o obişnuinţă fără necaz, un sport, o ocupaţie de masă şi un hobby de nerecunoscut. Turismul a înlocuit toate cuvintele care se chinuiau să descrie importanţa şi greutăţile unei călătării. După 1960, turismul de masă a transformat orice destinaţie într-o ţintă rezonabilă. În cîteva decenii, a călători a devenit tot mai uşor, aproape insesizabil de uşor. În acelaşi timp, calitatea turiştilor a coborît simţitor.
Democratizarea călătoriilor a creeat o deschidere în care s-au revărsat milioane de oameni, însoţiţi de dorinţele, nevrozele şi educaţia lor prezentă sau absentă. Rezultatul e o invazie fără obiectiv. Cei ce călătoresc pentru că sînt obligaţi să caute un loc de muncă sau pentru că aşa le cere meseria sînt net întrecuţi de mase enorme care se vîntură dintr-un colţ în altul al lumii, mînaţi doar de o obligaţie modernă care le spune că trebuie să se ducă „undeva” şi să facă vacanţe departe, cît mai departe de casă. Cei mai mulţi turişi ai valului care încarcă avioanele sfîrşeşsc prin a nu vedea mare lucru: turismul presupune fie dormitorul luxos al hotelurilor de plajă izolată, fie o goană de grup pe la monumente şi muzee care sînt fotografiate şi filmate frenetic de oameni care n-apucă să vadă nimic.
Călătoriile care educă au dispărut aproape cu totul. Odinioară, oamenii erau atenţi la viaţa, caracterele, legile, istoria şi obiceiurile locurilor pe care le vizitau. Literatura de călătorie, pictura, filozofia şi muzica inspirate de călătorii atente şi lungi prin ţinuturi necunoscute au făcut şcoală. Aproape tot sudul uitat al Europei, din Portugalia pînă în Grecia, a fost practic redescoperit de călători-scriitori şi de cărţile lor. Fascinaţia pentru Italia a fost declanşată în mare măsură de scrierile unor Byron şi, mai ales, Goethe.
Pînă aici – despre călătorii culturali, azi, o specie aproape dispărută. Dar problemele abia încep. Căci a doua mare categorie de călători contemporani e compusă din turiştii care caută aventura. Nu e vorba de cazuri izolate. Mase uriaşe de oameni de toate vîrstele pleacă, pur şi simplu, unde îi taie capul chemaţi de promisiunea că vor simţi lucuri pe care nu le-au mai simţit vreodată în lumea care i-a născut. Excelează tinerii şi mai ales tinerii din lumea anglo-saxonă. Turismul aventurier nu e unitar şi adună oameni de peste tot, dar nu e nicăieri mai popular decît în ţări ca Marea Britanie sau Statele Unite. Acolo s-a înrădăcinat tradiţia ca după încheierea studiilor liceale şi înainte de studiile universitare, tinerii să îţi permită un aşa numit gap year, an de pauză, pe care îl petrec pe drumuri, de preferat în locuri cît mai exotice şi sălbatice.
Ce se întîmplă mai departe e de aflat din ştiri. O dată la cîteva săptămîni, presa aduce la cunoştinţa celor de acasă tot felul de noutăţi triste provocate de accidente stupide în împrejurările cele mai bizare. Aşa de pildă, în ultimele cîteva săptămîni, o entuziastă a vieţii sălbatice a fost mîncată de un leu, la un safari în Africa, după ce a decis că poate fotografia animalul de la cîtiva paşi. O tînără englezoaică, însoţită de prietene din toată Europa, a găsit de cuvinţă să se dezbrace pe vîrful unui munte venerat de localnici în Malaezia. Grupul s-a trezit arestat. Un alt englez a fost sfîşiat în jungla indoneziană, după ce a hotărît că numai singur-singurel poţi înţelege mai bine viaţa sălbatică. Un altul a făcut acelaşi lucru în Alaska şi a terminat ucis de urşi. O tabără de elevi englezi a crezut că îşi poate pune corturile în vecinătatea unei familii de urşi polari. Ideea a costat trei vieţi.
O dereglare de neînţeles pare să cuprindă mase mari de tineri care fug nemulţumiţi de lumea lor şi caută locuri cît mai îndepărtate. Mai mult decît atît, noii călători caută experienţa radicală, emoţia extremă sau – cum cred cei mai mulţi – trăirea autentică. În consecinţă, unii sfidează jungla, alţii înălţimi pe care le găsesc după moda aşa ziselor sporturi extreme. Mulţi încearcă escaladări fără echipament de protecţie sau se plimbă senini pe muchia blocurilor, pe macarale şi acoperişuri ridicate peste zeci de etaje.
Turismul aventurier cere admiraţia şi pare că o merită. Însă curajul acestor călători e, de foarte multe ori, un amestec de aroganţă şi ignoranţă. Cei ce pleacă nu ştiu nimic despre locurile pe care le ţintesc sau ştiu un singur lucru: că e vorba de ţinuturi exotice, pline de culoare şi viaţa neconformă cu obiceiurile de acasă. Aşadar, călătoria e un soi de protest împotriva presiunii de acasă. Însă asta nu poate ţine loc de cunoaştere elementară. Tinerii aventurieri nu ştiu şi nu bănuiesc ce îi aşteaptă la destinaţie. Şi nici nu vor să ştie. O aroganţă extremă pîndeşte în spatele ignoranţei. Fără să o spună, ei presupun că lumea din afară, oricît de depărtată şi necunoscută, e datoare să se dea la o parte, să îi protejeze, să le facă pe plac şi să le garanteze distracţia. Ideea după care fiecare din ei e o fiinţă unică şi încărcată de drepturi totale e înrădăcinată în mintea acestor oameni care au crescut înconjuraţi de această presupunere şi sînt gata să se revolte ori de cîte ori ceva nu le urmează dorinţele. În aceste condiţii, călătoria aventuroasă devine un soi de vagabondaj şic. O plăcere în plus, fără obligaţii şi temeri, fără respect pentru limite şi obstacole.
Pentru cine urmăreşte urmele foto şi video ale acestui tip de turism e clar că tinerii aventurieri se dezlănţuie într-o formă de libertate vecină cu orgia şi prostia. Călătoriile sînt un prilej de exces, alături de alţi călători care se amestecă într-un iureş de beţii, sex şi gesturi extreme. În fond, cei ce se arată dezbrăcaţi sau urlă pe vîrfuri de macarale nu fac nimic deosebit de ce fac acasă la aşa zisele petreceri de sfîrşit de săptămînă. Tinerii care caută autenticitate şi senzaţii tari omoară acelaşi gol şi acasă şi la 2000 de km depărtare. Există bineînţeles şi un discurs menit să explice şi să înnobileze acest soi de isprăvi. De fiecare dată, cei scăpaţi teferi din junglă sau de pe coarda întinsă peste o prăpastie spun că au reuşit ceva important, că au dovedit ceva, că au depăşit un challenge, adică o încercare.
Mai aproape de recorduri sau de ruleta rusească, aceste încercări au în comun lipsa completă de valori. Fără să se sprijine pe date şi valori de vreun fel, aceste sforţări stau, pur şi simplu, suspendate în aer ca nişte trăznăi inexplicabile, care mărturisesc o complicaţie nervoasă şi atît. O frustrare adîncă îi mînă spre necugetare programată pe aceşti oameni care strigă, fără să-şi dea seama, de spaima propriului gol. Biologia pură păşeşte pe locul culturii şi provoacă încercări în care senzaţiile şi corpul au totul de făcut.
Nu mai puţin trist e cazul turiştilor cuminţi şi bine aşezaţi în societate care ţin cu tot dinadinsul să viziteze locuri de mare splendoare istorică fără să ţină seama de forma actuală a istoriei. Cozile se lungesc la monumente din Libia, Egipt, Siria şi alte locuri măcinate de masacre şi războaie sălbatice. Ignoranţa e, în acest caz, o formă de indolenţă paşnică. Turiştii habar n-au pe ce lume trăiesc. Cei mai mulţi se scuză spunînd că nu fac politică. Aşa e. Dar alţii fac. Nici avertismentele oficiale ale Guvernelor nu sînt luate în seamă. Presupunerea intimă rămîne aceeaşi: o fi rău în cutare loc, dar răul de acolo are datoria să mă ferească pe mine. Mană cerească pentru reţelele teroriste, turiştii care insistă să călătorească în teatre de război sfîrşesc ucişi de bombe sau, în cel mai bun caz, ca ostateci pe care, tot în cel mai bun caz, guvernele ţărilor de baştină sînt datori să îi răscumpere. Cazul turiştilor francezi şi germani răscumpăraţi recent din Mali e un scandal. La fel, episodul tragic al turiştilor seceraţi pe o plajă, în Tunisia, la numai două luni după ce alt grup fusese masacrat la un muzeu din capitala Tunisiei. Odată aduşi acasă, supravieţuitorii au explicat, aşa cum o fac cei mai mulţi aflaţi în situaţia lor, că a continua să faci turism e un gest de normalitate care sfidează violenţa. Nu e clar, pînă acum, dacă vreo reţea teroristă a fost impresionată de normalitatea turiştilor, dar explicaţia acestor călătorii riscante pare, mai degrabă, prostia. Sau mai curînd comoditatea unor oameni care refuză să înţeleagă pe ce lume trăiesc sau au fost educaţi să creadă că realitatea există doar pentru a-i însoţi în mod plăcut.
Traian Ungureanu, 23-25 iulie 2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.