Mă uit în ochii celui din faţa mea. E tânăr, soarbe o ciorbă de burtă şi îmi spune cum vrea să îi vadă pe toţi în puşcărie. Că numai aşa copiii lui pot avea parte de o lume mai bună. Îmi povesteşte cu bucurie ce a mai păţit unul, altul, cui i s-au mai blocat conturile. Rânjetul îl face să mai scape câte un firicel de ciorbă pe barbie, firicel pe care îl şterge din când în când cu un gest satisfăcut şi categoric. Nu a reuşit mare lucru în viaţă, e genul care ar avea un şef şi dacă e abandonat pe o insula. Şi asta îl roade.
Am văzut în ultimii ani un derapaj accentuat al transformării frustrărilor personale în tendinţe justiţiare. Cu cât un individ este mai ratat din punct de vedere social cu atât mai însetat e de “justiţie”. Poate că ajută la apărările ego-ului, la construcţia psihică ce îi spune că nu el e de vină pentru ce i se întâmplă. Îşi spune că nu a propăşit pentru că el nu a furat şi că toţi cei care sunt mai sus ca el şi-au construit norocul prin ilegalităţi. Spectacolul grotesc al spiralei care trage un individ din vârful societăţii în drojdia puşcăriei îl umple de o satisfacţie unsuroasă şi profundă.
Întotdeauna setea de sânge şi justiţie afişate sunt deghizate în intenţii nobile, sunt îmbrăcate în hainele abstracte ale preocupărilor pentru o lume mai bună. Nu e niciodată clar în ce fel trebuie să fie lumea mai bună, dar cu siguranţă asta implică puşcării, poliţie şi procurori.
Ce nu îşi recunosc majoritatea acestor justiari e că şi ei la rândul lor sunt hoţi neprinşi. Pentru că adevărata tragedie a mediului în care ne zbatem e că mica hoţie a ajuns noul concept de cinste. La fel cum poţi fi absolvent de facultate şi dacă eşti analfabet, în România eşti considerat cinstit şi corect dacă te limitezi la furtişagurile social acceptate. Taximetristul care te plimbă aiurea, paznicul care vorbeşte cu orele pe telefonul firmei, şoferul care fură motorină, angajatul care pleacă constant mai devreme, pensionatul pe caz de boală imaginară, toţi sunt printre primii “cinstiţi” care ridică pumnul şi cer dreptate.
Nu fac o pledoarie pentru iertarea corupţilor. Spun doar că o societate de mici hoţi care îşi găseşte rezervorul de etică în pedepsirea marilor hoţi e prinsă într-o spirală ce duce doar spre pierzanie. Mama îmi spunea că azi furi un ou, mâine furi un bou, vorba de la ea de la ţară. Nu ştiu cum s-a transformat asta în “lasă mama, nu contează că ai furat un ou, bine că nu era un bou”. Şi după ce mâncăm oul să mergem să ne bucurăm cum e tras pe roată al de a furat boul.
Ştefan Moişanu, 15 iulie 2015
Fenomenul se vede foarte clar in Grecia unde tot norodul este incredintat ca altii din afara tarii ii fura la greu, ca ceea ce li se intampla lor are mai mult de aface cu exteriorul, nu cu mentalitatea interna.