Vine timpul, câteodată, când vreau să mă sparg ca pe o păpuşă de porţelan sau să mă pun, în acelaşi timp, nicovală şi ciocan şi să lovesc cu ciocanul, să mă răstignesc pe cruce, să bat cuie singur, în palme şi în minte. Starea este similară cu aceea, în care aş fi într-un sac mai mic decăt corpul cu sufletul şi mintea. Sacul nu are ieşiri pentru mâini, picioare şi cap. Senzaţia este de sufocare totală. Şi nu de puţine ori, mi se întâmplă aceasta. Şi cred că mulţi au aceaşi senzaţie ca şi mine, când tensiunile se acumulează şi incearcă să explodeze şi nu au unde.
Mintea, uneori, aglomerată şi înghesuită de prea multă informaţie negativă, străpunge clipele-timp şi se revarsă din interior spre exterior. Nu de puţine ori, rămân tâmp cu ochii fixaţi într-un loc, într-un punct care nu spune nimic şi stau, stau aşa, fără să gândesc nimic, ca hipnotizat. Dacă cineva mă surprinde cu privirea, fulgerător, cred că gândeşte: “Săracul… este plecat… departe…”
Apoi vin zilele de nebunie. Nu mai sunt bun de nimic. Casa, locul meu de refugiu, se transformă în monstru care mă înghite. Fotoliul mă străpunge cu arcuri nevăzute care nu au loc pe retina ochilor. Masa a devenit prea strâmtă şi mică, ca să o mai cuprind cu mintea. Farfuria de mȃncare, prea mare, şi mâncarea proastă şi prea puţină. Şi toate devin, încetul cu încetul, obiecte de tortură ce şi-au redus sau mărit dimensiunile. Nevasta o văd deşelată şi crăcănată. Parcă are păr pe faţă. A devenit dintr-o dată bătrână la 25 de ani. Eu în oglindă mă văd un monstru. Copii parcă sunt prea mici, pitici şi totul este anapoda.
Iubitul meu televizor a devenit un ochi monstrous, care îmi toarnă zilnic, ca o cifă de beton, absurdităţi care îmi distrug şi macină viaţa, ca şi cum ar fi netezită cu pila, încet, câte puţin şi sigur.
Unii revarsă această acumulare unde se nimereşte, la întâmplare, în capul oricui, dar mai ales asupra celor care sunt mai aproape: familie, prieteni, vecini sau chiar în autobuz sau la o intersecţie din maşina personală. Eu tac şi adun, acumulez.
Dimineaţa, în apropierea orei de deşteptare, simt că sunt în tensiune, în stare de semi-somn, acea stare în care nu deschid ochii să văd dacă este lumină, nu vreu să ascult zgomotele obişnuite de dimineaţă şi sper ca ceasul să nu mai sune niciodată. Dar nu este aşa…
În încordarea zilei ce a început, a clipelor între starea de somn şi nesomn, dintr-o dată creierul îmi este înţepat strident, cu clipa sosirii-pornirii deşteptătorului, chiar dacă am avut grijă să pun cea mai suavă melodie care îmi place. De aceea butonul de resetări este cel mai tocit. În multe dimineţi, am ajuns să urăsc melodiile cele mai plăcute mie. Aşa că, de un timp încoace, pun cele mai nesuferite melodii, căci tot năuc şi cu un ciocan în cap mă scol. Cel puţin rămân cu speranţa că o să-mi revin şi nu o să mai urăsc muzica preferată. Mă întorc şi mă sprijin cu picioarele atârnate, moi spre podea, sprijinind-o cu cele mai ciudate poziţii. Cu capul in jos, cu ochii încă închişi parcă îmi vine să dau dracului tot, să mai trag un pui de somn. Dar un ciocănel mic, deja începe să mă lovească.
Şi… timp de o secundă am un vis. Simt ca m-am întors cu interiorul spre exterior şi exteriorul spre interior. Simt toate organele expuse pericolului de a cade din mine. Inima stă să cadă şi atârnă într-o parte. Mă aplec… o aud… zvâc… zvâc… ca o tobă surdă. O văd cum se contractă ritmic. Îngrozit, încerc să mă întorc şi nu pot. Simt sacul care nu îmi dă voie. Parcă sunt un sac de aspirator întors. Apoi gândurile au devenit ramuri care se agaţă de tot ce este în casă. Unul, fulgerător, se aruncă ca un braţ spre cel mai iubit tablou al meu şi îl face praf. Altul se repede şi îmi face zob combina de sunet. Un al treilea se apucă să zgârie cu sârguinţă pereţii zugrăviţi.
– Auuu… ce doare!!!
Totul este făcut praf de gȃnduri, în căsuţa mea. Numai televizorul rămâne intact şi ca un obiectiv de binoclu sau de aparat de fotografiat, se apropie de mine ca un monstru cu un singur ochi. Picături mari de sudoare, uriaşe, le văd că se rostogolesc prin faţa mea, pe o stradă în ceaţă, picături care intorc capul cu o gură strâmbă care ţipă la mine:
– Nu te lăsa.
Şi scena dintr-o dată se schimbă. Fac sex. Doamne, înnebunesc. Corpul întors spre interior. Nu înţeleg, dar mă văd pe mine cu exteriorul meu în interior şi pe soţia mea. Ea se uită din mine, fericită. Senzaţia este cumplită, în acelaşi timp de extaz şi de fericire. Fericire la extrem şi durere de moarte. Leşin. Deodată, încet de undeva, aud zgomot:
– Heii… zice ciocănelul înnebunindu-mă, şi începe să înşire ce datorii am, ce trebuie să cumpăr şi nu mai termină cu înşiratul.
La naiba. Oare de ce îmi trebuie toate astea? Ca să mă trezesc ca un dobitoc zi de zi, la ora asta de dimineaţă? Şi tot eu îmi răspund. Aşa, de aia, trebuie, fiindcă… şi nu mai încerc să motivez singur de ce trebuie să mişc purtătorul sufletului cu două picioare si fundul spre baie. Tresar… da… visul…
– Doamne, ce-i cu mine?!
Mă ridic. Picioarele damblagite tremură îngrozitor. Mă aşez iar şi stau câteva minute tâmp. Iar mă ridic şi mă îndrept spre hol.
Bâjbâi în semiîntunericul holului… auuu… mama mă-sii, mi-am lovit degetul mare la tocul uşii. Durerea m-a străfulgerat până la ciocănelul acela şi împreună mi-au dublat încordarea. Sar într-un picior până la uşa băii şi şontâc, fac doi paşi până în faţa oglinzii. Văd o mutră răvăşită, părul năclăit de parcă nu făcusem baie aseară, barba crescută şi o faţă boţită. E drept că aseară am băut două pahare de votcă. Votcă bună, nu porcărie cu etichetă lucioasă, aşa-zisă de import şi făcută într-o magazie sau fostă hală industrială dezafectată, cu mijloace de mâna a zecea. Nu de aceea mă chinui în fiecare dimineaţă? Măi, frate, nu pot să mă duc aşa! Trebuie să mă bărbieresc. Mă uit la ceasul de deasupra oglinzii şi văd că iar sunt pe muchie cu timpul, iar o să rad din piele.
Mă, şi al naibii ciocănel nu mă lasă!!! Ȋmi zice:
– Ce stai, hai, nu lenevi, grăbeşte-te, că iar vei primi observaţii.
Şi nu am încotro. Pun mâna pe spray-ul cu spumă, dau rapid şi trec la despăduritul obrazului si a bărbiei, încercând de astă dată să nu mă scrijelesc. Na, că tot am tăiat un pic! Pansez rapid cu un tampon şi trec mai departe la tăierea pădurii crescute pe faţa mea. Şi de fiecare dată îmi revine aceaşi întrebare:
– De ce ne creşte păr pe faţă?
Răspunsuri sunt multe, dar niciodată nu am găsit unul care să justifice că trebuie să rad această pădure în fiecare zi!
În sfârşit, am terminat cu baia. Mă îndrept dezmeticit de-a binelea spre bucătărie, dând cu mâna atent frizura într-o parte. Ciocănelul stă acum liniştit, numai că dă un pic din codiţă în ceea ce priveşte timpul. Este bine, mă încadrez în el. Cum am reuşit, am reuşit. Deschid frigiderul şi iau o banană. Ei… îmi ajunge. Şi în timp ce o decojesc, torn cafea rece de ieri în cană. Am mâncat jumătate de banană şi o abadonez pe masă. Iau tacticos din pachetul de ţigări de pe masă o ţigară şi o aprind. Trag adânc în piept şi sorb o gură din cafea. Ei… aşa mai merge. Parcă se întrezăreşte o zi bună. Mă uit în jur. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată mi se pare că ceva este schimbat în bucătărie. O întreb pe nevastă-mea… şi ea spune:
– Ce, dragă, te-ai ţăcănit? Ce să schimb? Cu leafa ta de-abia ne ajungem să mâncăm şi să ne plătim toate! Încă mai rămân datoare câteodată!
Are dreptate. Probabil eu vreau schimbare si mi se năzăreşte că s-a schimbat ceva. V-am spus eu că ciocănele repetate te pot termina şi începi să baţi câmpii sau să ai iluzii încă de dimineaţă.
Am terminat cafeaua şi ţigara. Iau rapid pachetelul cu mâncare, că bani de mâncat afară… de unde? Cu el în mână cobor cu liftul jegos, strâmb şi hurducăind de mai primesc un ciocan în cap. Oare nu am ghinionul ori să se înţepenescă, ori să se prăbuşescă? Şi unde mai pui că miroase îngrozitor a nespălat, mai ales că într-un colţ azi-noapte vreunul şi dat prea-plinul de băutură afară.
Ies din lift şi cu paşi repezi împing uşa scării de bloc vopsită în verde comunist, destul de grea. Încă nu au ajuns culorile capitalismului şi în scara asta. De! Oameni mai nevoiaşi şi mulţi pensionari.
Mă îndrept rapid spre rabla mea de maşină. O Dacie de prin anii ‘96. E ruginită, cârpită, dar încă mi-e dragă. Din câte nu ne-a scos, săraca…
Deodată, ciocanul (şi nu ciocănelul) mi-a tras una… nu mai am benzină?!! Am venit târziu aseară şi grăbit am uitat sa pun. Pfff… ce mă fac? Mi-o ajunge până la benzinarie? Dă, Doamne! Şi rapid descui şi intru. Miros înţepător de ţigări. Până şi eu simt duhneala veche. Nu am ce să-i fac. Cred că a intrat şi în tablă.
Ȋncerc s-o pornesc. Poc, trosc, fârc, sfrrr, dâg… dâg… dâg… şi o ia bătrâna din loc, tremurând din toate încheieturile. Eii… nu mă lasă ea pe mine. Şi parcă înduioşat, mângâi uşor volanul cu dragoste. Deodată trag rapid mâna si mă uit prin geam, să nu mă vadă vecinul. Şi el tot cu o Dacie, dacă mă vede că mângâi volanul, zice că am înnebunit.
Bag în viteză şi uşor printre blocuri, merg spre principală. Mamă, ce trafic şi astăzi! Bolizii trec prin faţa mea. Eu mă fac mic, în mica şi vechea mea maşină. Ce, o să-mi dea ăştia voie să intru? Curaj băiete că ciocanul îţi face creierul praf. Şi bag botul maşinii înainte, curajos. Na, că unul la fel ca mine mă lasă să intru. Şi târ .. târ, ajung la intersecţie exact când se pune roşu. Am rămas cu maşina pe trecerea de pietoni. Un oacheş se uită strâmb la mine şi zice:
– Băăă, schimbă maşina din mileniul trecut, că nu vezi că o împrăştii pe stradă, mama mă-tii, că era să dai peste mine. Nici nu apucase să treacă de bordura trotuarului, cȃnd eu eram deja pe zebră. Evident că nu am pus în pericol absolut pe nimeni.
Bag capul între umeri şi tac. Sunt solid. Am practicat rugby. Dacă mă dau jos, îl fac să simtă că l-a lovit un buldozer, dar ce folos, că sunt mulţi din ăştia în ţară şi nu fac eu primăvară cu o floare. Şi apoi o fi şi el cu ciocane în cap ca şi mine. Sau greşesc şi merită o lecţie. Dacă toţi zic ca mine, ne şi scuipă când au chef.
Ajung la benzinărie. Înăuntru, o frumuseţe de fată. Îmi zâmbeşte de parcă mă cunoaşte de când lumea. Şi încă fericită. Cred că are vreo 19 ani. Ce înseamnă să nu ai multe ciocane date în cap. Mai simţi că trăieşti şi mai ai chef să şi zâmbeşti. M-am luminat şi eu niţel. Am spus o mică glumă. Ea a zȃmbit languros, dar eu trebuia să ajung la muncă. Ce bine ar fi dacă ne-am zămbi unii la alţii aşa… Deodată, simt o cădere în mine. Nimic nu ne-ar costa. Decât un zâmbet! Un dar! Ciocănelul bătea. Dau să deschid uşa de la benzinărie şi am capul puţin întors. Mă izbeşte un zdrahon care a dat năvală intrând pe uşă, zbierând şi cu privire de nebun.
– Dă-te, bă, la o parte!!! Ce, eşti chior ? Nu mă vezi cât sunt, că acuşi… şi namila cu umeri cât un camion trece pe lângă mine de parcă aş fi fost o muscă, gata să fie strivită.
Tresar şi ies rapid. Bag benzină şi intru din nou în trafic. Cu rabla mea sunt claxonat, că săraca demarează greu. Alţii trec pe lângă geamul meu şi tot din maşini de alea, cȃt de două ori preţul apartamtului meu, îmi trȃntesc:
– Bă, schimbă, bă, maşina, că încurci lumea! Ia uite, dom’le, cum le dă voie să circule la alde ăştia? Trebuie scoşi naibii de pe şosele!
De nu ne-ar fura şi munci, ăştia ne-ar executa. Personaje ca ăsta se duc acum şi dau o şpagă, prind o licitaţie şi fac venitul meu pe zece ani, dacă nu pe o viaţă. De unde, Doamne, bani să schimb rabla mea?
Cu chiu, cu vai, ajung la serviciu. Mă uit la ceas. Am întârziat zece minute. Încă nu a trecut sfertul de oră. Pe scări mă întâlnesc cu şeful. Mă mir că a venit la ora asta. Timid mă dau la o parte.
– Bună dimineaţa!
– Măi, nu te mai strecura pe lîngă ziduri. Dacă mai întârzii o dată… afară cu tine! M-am săturat. Ai penallizare 20 la sută din leafă. Şi începe să cauţi în altă parte! Să nu zici că sunt băiat rău şi nu te-am avertizat!
Eu am rămas înţepenit pe treaptă, sprijinit de perete. Prin geamul de la scară se aude vocea şefului:
– Băi, boule, de ce ai parcat maşina acolo?
Şi aşa începe o zi de muncă din viaţa mea nenorocită şi poate a altor sute de mii.
Ciocanul acela şi sacul, din când în când, mă aduc în situaţia descrisă la început.