Imi vine greu sa accept ca poetului si prietenului Mircea Ivanescu ii e sortit sa nu mai vada, sa se refugieze in casa umbrita de cativa meri fructiferi intr-un Sibiu incercuit de ziduri si de mii de ochi.
Un mare iubitor al cartii se inchide in sine si traieste trauma de a nu mai putea citi.
Il cunosc de peste trei decenii si parca il vad pe strada, in vreun restaurant laturalnic sau in sediul revistei Transilvania unde a lucrat ca redactor inainte de pensionare – mereu cufundat in lectura.
Stia din timp ca ii va sortit sa nu mai vada, insa tentatia cartii era mai presus decat orice.
Biblioteca infloreste ca un sanctuar si mi-l amintesc inconjurat de carti in casa putin incapatoare. Il asemuiesc mereu cu savantul sinolog din romanul Orbirea, de Elias Canetti.
Poezia lui Mircea Ivanescu dezvolta un ton epicizant la modul conjunctiv, iar textul te ghideaza intr-un labirint de re-compunere a unei realitati si a unui timp paralel cu existenta noastra. Versurile sunt coridoare si drumuri ce duc inspre un interior anume, metafizic:
“poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini-aşa scrie.poezia
trebuie să fie vorbire interioară.adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se,căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei,despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi,de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei-ar fi numai un chip,o imagine-
şi ea-adevărata ei fiinţă?”
poezia e altceva?
Obsesia viitorului nevazator declanseaza titluri de poezie prefigurand nivelul paradigmatic al miscarii orbului in lume si incaperi intunecate:
de-a baba oarba
întunericul, Doamne, întunericul pe ochii larg
deschişi, care ar trebui să vadă, şi care
ar trebui să răsfrângă ceea ce este în jur, adevărat,
fals. – şi cu mâinile întinse. beznă.
adică nimic. mergând cu mâinile întinse
într-un gol, unde nu există mişcare. – doar că
să-ţi laşi bezna aceasta pe faţă – nimicul
aşteptând, veşted, în jur – şi mergi.
fără să mergi, fără să mergi – un timp care nu mai e timp.
şi la urmă, cineva aprinde lumina. a fost numai o glumă.
în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
şi ochii văd acum – şi mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.
Poemul ivanescian este o invitatie subtila si usor autoironizanta salvand lirismul de lamentatie ieftina si de rostire simplista. Constructia lirica propune un mers continuu, delicat, mereu la persoana a II-a singular si dedublat de persoana eu-lui ca martor si initiator discret. Poetul te converteste intr-un univers in care mersul trebuie sa fie identic cu cel al unei feline. Ivanescu asemenea lui Hemingway este un mare iubitor al pisicilor.
Constructia textuala, o curgere domoala – iar prezenta elementelor conjunctionale contribuie la coerenta poetica si tonala.
Noaptea si iarna sunt componentele nivelului temporal pe care personajele v innopteanu sau mopete le contempleaza de dincolo de geamurile impanzite de stelute de gheata, unde pisicile se solidarizeaza cu fiinta umana ca intr-un sir de benzi hieroglifice egiptene:
v innopteanuse plimba de mana cu un animal ciudat-
e un pisi caine, care pe campul heraldic
se exprima prin laba ridicata spre cerul baltic
si prin gestul cozii inaltate intr-un intortocheat
tirbuson. lui v innopteanu ii place
sa umble cu pisicainele lui-pe nume benone-
si uneori sa-l si fluiere-caci pisicainele este afone
si trebuie de mic deprins cu modulatiile. ii face
placere si pisicainelui sa-si simta laba lui baltica
stransa in mana puternica a lui v innopteanu
si sa mearga cu el in cate o plimbare heraldica.
(de fapt,pe blazoanele cu litere gotice,runde,
si campuri de azur si cu flori pe care v innopteanu le ia nu
le ia in serios-pisicainele nici n-are unde se-ascunde)
animale heraldice
Daca Sibiul in poezia cerchistilor ramane un burg de ev mediu, in creatia lui Mircea Ivanescu orasul se construieste intr-un baroc cu inflexiuni anglofone, americanizant.
Poetul insusi este un exilat in Sibiu, parasind capitala ca loc al tineretii sale. Landele cu vant si senzatia cautatorului Lumii Noi, a unui imigrant sosit intr-o tara straina converg cu dorul de Bucurestiul de altadata, de un frate decedat tragic; si in ultimii ani, cu pierderea sotiei ca zeita permenenta in viata si in poezie. Poetul se depersonalizeaza si reda o tristete contemplata si estompata cu greu.
Nu vrea sa vorbeasca despre evenimentele si trecutul sau, dar prin cateva elemente, vorbe banale reiterate in limbaj poetic, tradeaza singuratatea si orbului-mag blagian repus pe o scena citadina si grava .
Mi-ar fi placut sa fim acum, alaturi in New York sau in Boston sa ne cinstim ca pe vremuri in restaurantul Bufnita din Sibiu, local favorit al poetului. Sunt intristat ca nu a reusit sa viziteze America lui Faulkner sau al lui Scott Fitzgerald pe care i-a transpus in limba romana.
Nu de mult l-am telefonat si mi-a marturisit ca nu mai vede. Nu parea nicidecum speriat, nici indurerat. Parea mai degraba nemultumit ca si cum ar fi pierdut un tren al carui nume voia sa mi-l spuna… Dar o forta dinauntrul fiintei sale si al poemelor sale evita sa vorbeasca de ceea ce traieste el cu adevarat: neputinta de a citi si intunericul borgesian m-au convins sa cred ca intr-un poem al poetului Andrei Ileni dedicat lui Mircea Ivanescu, ca va supravietui asemenea pisicii cu nenumarate vieti.
Creatia sa il enumera printre nemuritori .
Tot in dialogul meu telefonic ne-am amintit de un episod trait intr-o berarie din periferia Sibiului. Absorbit de lecturile sale si niciodata privind in jur, starnea intrebari si comentarii care mai de care mai ciudate. Un anume Puiu, un fante de cartier de jos si bataus inrait il apostrofeaza pe Mircea Ivanescu: “Bai, tizule, tu citesti cartile alea sau tragi cu urechea la ce vorbim noi, ha?”
Poetul parca trezit din vis i-a raspuns cu seninatate: “Desigur, Domnule, le citesc si daca vrei si Dumneata sa citesti iti ofer o carte..”
Acel tip Puiu l-a cinstit pe poet cu o vodca mare asigurandu-l de protectia sa in birt si in cartier. Sunt convins ca nu stia, nu va sti niciodata cine este Mircea Ivanescu.
Mi-a relatat ca un prieten apropiat ii citeste ziarul si ca nu se simte abandonat. Mi-a venit imediat ideea ca la viitoarea vizita la Sibiu un cd player cu carti formatate electronic ar reprezenta un cadou ideal menit sa-i aline singuratatea.
Pentru multi poeti mai tineri Mircea Ivanescu ramane un indrumator si un prieten permanent, exemplul corabierului cu ochii biciuti de sarea marii ce continua sa navigheze si sa nu renunte la cantul sirenelor vanturandu-se printre stanci si valuri.
Durerea orfica, aproape rilkeeana, intr-o rostire retinuta, discreta si usor confesionala dispune iubirea unica, neconditionata fata de Stela cea careia i-au fost dedicate toate volumele. Tonul elegiac din poemul singuratate surprinde spiritul exilatului fidel unicei zeite, sotie si muza:
nu poţi s-o iubeşti chiar de fiecare dată
când îţi ridici ochii şi o vezi trecând pe landa cu vânt
de iarnă, (chiar dacă ştii că ea ştie că de la fereastra arcată
o pândeşti – dacă ţi-aminteşti când şi când
să ridici ochii – ), de cele mai multe ori
o recunoşti doar constaţi că o ştii mult prea bine ,
că e inutil să mai încerci. – alte ori,
e drept, îţi apare o femeie străină cu mâinile fine
când i le vezi, trecându-şi-le prin păr şi crezi
c-ai putea sta la picioarele ei, doar rar ridicându-ţi privirea
spre faţa ei aplecată pe care ai să vezi
cum se resfrânge lumina bolnăvicioasă de afară, şi ea
chiar să creadă că eşti real. – şi afară să ningă cu mulţi
fulgi funebri, şi tu să îi vorbeşti, fără să te mai asculţi.
Buna seara, stimati scriitori si cititori, deopotriva!
In primul rand, simt ca trebuie sa-mi recunosc biblioclastia recenta… Asta e!.. M-am distantat considerabil de carte si m-am apropiat de e-jurnalismul social care, la fel, din pacate, m-a dezamagit prin oamenii care-l reprezinta, in genere; mi-a cam disparut idealismul. Si, totusi, nu de tot!..
In ceea ce-l priveste pe Mircea Ivanescu (pare straniu ca debutul liric l-a avut abia la 37 ani!..), nu pot afirma, din pacate, ca l-as fi citit; as fi vrut, dar, repet, biblioclastia recenta m-a impiedicat. Sper, totusi, sa-mi revin din letargie.
Acum, cat priveste beneficiul orbirii fizice intr-o lume sluta metaforic, DA, pot fi de acord cu asta… Cu toate acestea, chiar si intr-o asemenea lume sluta, mai pot fi gasite privelisti de-admirat; si inca umane! Rare, dar… exista! 🙂
I. De ce nu-i sugerati, d-le Danila, sa urmeze calea unui show televizat, sa stranga o suma, sa-si achizitioneze un PC adaptat Braille si sa fie abonat, eu stiu, la vreo biblioteca straina? Pentru ca, la cele din Romania, nu prea gasesti material, din pacate. De-asemeni, ar putea foarte bine sa apeleze la o fundatie culturala sa-i cumpere cartile audio de care are nevoie!
P.S. Cred ca o fundatie i-ar putea acoperi abonamentul anual la o astfel de entitate precum si costurile acestor carti.
Va multumesc pentru atentie, si… voi incerca sa-l citesc pe Mircea Ivanescu; dupa cate observ, MERITA! 🙂
Îl vizitez pe M.I. în fiecare an, de obicei toamna, de fiecare dată când ajung la Sibiu. Pot să afirm cu mândrie că sunt dintre puţinii pe care îi mai primeşte la el în casă. Ultima dată l-am văzut în septembrie 2007, iar el mă vedea pe mine doar ca un pe contur înceţoşat, o siluetă venită din depărtări, cu care conversa. Poate că era mai bine că nu-mi vedea tristeţea, imposibilitatea de a-l consola; dar cum să consolezi un cititor înrăit, un om pentru care o carte este cel mai important lucru de pe lume? Îmi povestea că afecţiunea lui nu se poate opera şi îmi aminteam de soarta similară a soţiei, doamna Stela, care şi ea orbise; dar M. I. îi citea zilnic, ca unui copil, se ocupa mişcător de ea. Lui, cine îi mai citeşte?
Chiar dacă nu mai iese de mult din casă, mă gândesc că această orbire treptată este (sau ar putea fi) o reacţie la urâţenia lumii care îl înconjoară; pe strada lui, dacă ar mai putea privi pe fereastră, ar vedea că ulicioara altădată normală, liniştită, e plină de rulote cu marfă ieftină, crâşme de garaj şi firme improvizate, o spălătorie de maşini la colţ, trotuarele sparte şi murdare sunt pline de maşini parcate aiurea, pensionari zdrenţăroşi îşi târâie bocancii înspre piaţă, „manageri” pântecoşi cu telefonul la ureche se lăfăie în maşinile lor de lux care trec în trombe de praf… Unde sunt oamenii „normali” de altădată, unde sunt toţi poeţii şi studenţii care îl vizitau şi îi făceau curte, ca să împrumute cărţi pe care să le înnapoieze la Sfântu Aşteaptă sau să-i solicite o prefaţă la un volum de poezii?
E o lume în care e mai bine să fii orb, şi doar frumuseţea interioară să te hrănească, să reciteşti marile cărţi din memorie, fiindcă cealaltă frumuseţe, cea exterioară, e tot mai greu de văzut…
Draga Dane,
Stiu ca te numri printre putinii sufletisti si idealisti ce au adus servicii culturii romanesti prezent prin aporturile tale si prin traduceri. De ce nu scrii un volum de memorii literare ?
Cat priveste faptul ca asa-zisii prieteni ai lui MI il neglijeaza… Unii ii datoreaza bani, altii au imprumutat carti fara sa le restituie…
Nu uita ca IT Morar de la Catavencu l-a ajutat printr-o indemnizatie lunara si prin elogii in presa.