Dirijorul Iuri Temirkanov: „Pentru toţi – o mare pierdere a unei personalităţi puternice.”
„Doctorii s-au luptat, dar nu au mai putut face nimic”, anunţa sîmbătă seară pentru presa rusă directorul-general al Teatrului Bolşoi, Vladimir Urin, căruia i se adusese la cunoştinţă din Germania, criza cardiacă fatală suferită de Maia Pliseţkaia.
Imediat, serviciul de presă al Kremlinului a reacţionat anunţînd că preşedintele Putin a transmis „condoleanţele sale profunde şi sincere rudelor” balerinei. Premierul Dimitri Medvedev scria tot sîmbătă, pe pagina lui de Facebook, „Maia Pliseţkaia a plecat. O dansatoare strălucitoare ce posedă o rară combinaţie de măiestrie artistică, frumuseţe, generozitate şi demnitate. De la asemenea oameni este deosebit de greu să-ţi iei rămas bun. Odată cu ea s-a dus o întreagă eră a baletului”.
Presa rusă a înregistrat zeci de reacţii, între cele ce pot fi privite drept cu adevărat sincere notabilă fiind cea a lui Iuri Temirkanov, directorul Orchestrei Filarmonice „Dmitri Şostakovici” de la St. Petersburg: „Pentru toţi – o mare pierdere a unei personalităţi puternice. Pentru mine este o durere personală, deoarece, timp de decenii, am fost prieteni apropiaţi. De aceea, această pierdere este una din experienţele cele mai puternice pe care le-am trăit în viaţă. Mă gîndesc la Rodion [Shchedrin, soţul Maiei Pliseţkaia] şi sînt alături de el veşnic. Veşnic, mai mult decît am fost vreodată”.
Vladimir Medinski, ministrul controversat şi contestat al culturii din Rusia, declara, citat de agenţia TASS, că Maia Pliseţkaia a fost „un dansator briliant, inovator şi artist, susţinînd cu credinţă marea tradiţie a baletului rus. Şi-a dedicat viaţa slujind-o din 1943 la Teatrul Bolşoi.”
Este adevărat ceea ce spune ministrul rus despre balerina devenită legendară, dar adevărul este spus numai parţial.
* * *
S-a născut în 1925 la Moscova, într-o familie de intelectuali evrei, tatăl inginer originar din Belarus, mama, Rahil, actriţă de film, membră a unei cunoscute familii de oameni ai teatrului, Messerer, parte a lor actori, parte dansatori la Bolşoi. Între cei din urmă s-au distins, unchiul ei Asaf Messerer, balerin virtuoz, şi mătuşa ei Sulamif Messerer, amîndoi exponenţi ai primei generaţii de balerini sovietici, iar ulterior pedagogi cunoscuţi. Tînăra Pliseţkaia a intrat în Şcoala de balet de la Bolşoi, în 1934, în clasa unei foste balerine de la Teatrul Marinski din St. Petersburg, Elisaveta Gerdt. Timp de doi ani, Maia a studiat cu asiduitate, ajungînd să obţină roluri cheie în spectacolele Şcolii.
Din 1937 însă, familia i-a intrat în angrenajul nimicitor al epurărilor staliniste. Tatăl a fost arestat şi executat în acel an, iar în 1938 i-a fost reţinută şi mama, condamnată la deportare într-un lagăr din Kazahstan. Maia Pliseţkaia avea să-şi revadă mama în 1939, salvată din lagăr şi exilată într-un oraş din Kazahstan. Cei doi copii, Maia şi fratele ei mai mare, Azari, şi el ajuns dansator celebru în anii ’60, au fost luaţi în grijă de Sulamif Messerer, mătuşa lor. Mama, eliberată pentru scurtă vreme, şi familia ei aveau să fie lovite a doua oară de soartă odată cu izbucnirea războiului, refugiate din 1941 la Sverdlovsk.
Maia revine pe ascuns la Moscova în 1942, iar în 1943 îşi relua studiile la Bolşoi, unde avea să se impună rapid ca primă balerină, interpretînd în prima ei stagiune nu mai puţin de 20 de roluri notabile. Între ele: Zîna liliacului în „Frumoasa din pădurea adormită” de Ceaikovski. Aveau să urmeze Martha în Giselle (1944), rolul titular în Raymonda (1945), Odette şi Odile, în Lacul lebedelor (1947), Kitri în Don Quichotte (1950), Bacanta în scena Noptea Walpurgiei din Faust (1950) şi rolul titular din Laurencia, pe muzica lui Alexandr Krein (1956).
Un critic al epocii nota pe marginea cuplului excepţional format cu cealaltă mare stea contemporană a baletului sovietic, Galina Ulanova, că Maia Pliseţkaia „juca tragedia pasiunii, […] a instinctului uman natural interzis brusc din viaţa ei”, în timp ce Ulanova „tragedia purităţii”. Dar nu întreaga muncă şi parcursul i-au fost răsplătite, fiind criticată sever, de exemplu, pentru versiunea modernizată a baletului Spartacus de Haciaturian, pentru ieşirea treptată din tradiţionalismul clasicizant al baletului sovietic, sau împiedicată ani de zile, din cauza „dosarului” familiei, să călătorească şi să danseze în Occident.
Prima ieşire în străinătate cu trupa de la Bolşoi avea să aibă loc în Statele Unite, în 1959, urmată de mai multe turnee în anii ’60-’70 şi de permisiunea, mai puţin obişnuită pentru artiştii sovietici, de a-şi petrece o parte din timp în Occident. Din aceea perioadă, distinsă de guvern cu Premiul Lenin, Pliseţkaia avea să apară în spectacole a căror coreografie era semnată de Roland Petit şi Maurice Bejart.
Suita Carmen, pe muzica soţul ei compozitorul Rodion Şcedrin, avea să fie urmată de alte montări semnate chiar de balerină: Ana Karenina (1972), Pescăruşul (1980), Doamna cu căţelul (1985). La sfîrşitul anilor ’80, desprinsă de sub autoritatea marelui coreograf şi, din 1964, director al Teatrului Bolşoi, Iuri Grigorovici, Pliseţkaia începea să lucreze mai mult în Occident: directoare artistică a Baletului Operei din Roma (1983-84), şi în acelaşi rol la Teatro Lirico National de la Madrid, între 1987-1990. Iar în anii 1990 se instala la München, în Germania, împreună cu soţul ei, scriindu-şi memoriile, publicate întîi în Rusia, în 1994 sub titlul „Eu, Maia Pliseţkaia”, iar în 2001 în Statele Unite.
Avea să danseze, o ultimă oară, „Ave Maia” (pe coreografia specială a lui Bejart) la aniversarea ei de 80 de ani, la Moscova, şi, va rămîne în lumea internaţională a dansului, dincolo de toate, o stea nemuritoare.
Victor Eskenasy, 03.05.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.