Ca români ne-am trezit aruncaţi într-un malaxor nemilos situîndu-ne într-un top negativ frecvent în lumea europeană. Nu încerc justificări pentru cadrul deja consacrat anunţat de enunţul de avertizare: “Attention les Roumains!”
Dedic un serial nou multor români din ţară şi din diasporă ai căror model de viaţă se îngroapă în anonimat, neluat în seama.
Undeva în Florida, Viorica Român s-a stins din viaţă, departe de casă, de livada de pruni din judeţul Cluj.
Ea a venit în SUA în urma cererii pentru rezidenţă în conformitate cu dreptul de reîntregire a familiei, având două fiice deja stabilite pe continentul american.
Avea vârsta mamei mele. Era fericită să fie alături de fete şi de nepoata. La bătrâneţe cunoştea un răsfăţ greu de imaginat.
Viorica a lucrat ca bucătăreasă încă de la vârstă de 16 ani, înainte de instaurarea comunismlui.
S-a căsătorit de tânăra cu un maistru pietrar ce trudea din greu de dimineaţă până seară într-un cimitir cioplind marmură, turnând borduri de morminte.
Soţul ei a murit, pare-se, în urmă unui malpraxis medical. Îmi depăna viaţă ei cu bune şi rele, şi mai ales cu lacrimi în ochi îmi reconstruia chipul soţului ei – bărbat puternic cu palmele mereu bătătorite de piatra modelată şi depusă la capul răposaţilor.
Pietrarul revoltat şi nemulţumit de un regim apăsător a părăsit România şi s-a stabilit în Germania. Ca refugiat politic a scris o misivă postului de radio Europa Liberă.
În urmă acesteia, câţiva activişti s-au deplasat la domiciliul rural al Vioricăi. Femeia vârstnică ofta şi refuza să-mi relateze ce s-a întâmplat.
Angajaţii în civil i-au pus întrebări şi întrebări: Din ce bani trăieşte cu fetele ei minore ?
Viorica le-a arătat găinile din spatele casei, borcanele cu carne în untură şi i-a dat afară din casă.
S-a pus problema că fetele să fie duse la orfelinat. Fiica mai mică, Daniela, era sportiv de performanţă, campion la atletism.
Mai mult nu voia să mai spună şi se oprea brusc din povestit. Se vedea umbră fricii peste fruntea brăzdată de ani, de suferinţă.
Soţul s-a întors în România. În tren, la frontieră dintre Austria şi Ungaria a înţeles că a luat o decizie greşită.
El a trebuit să semneze tot felul de hărţii după revenirea acasă.
De atunci soţul ei devenise un om întristat, cu gândurile duse în depărtări.
Îşi dorea enorm ca fetele lui să nu mai trăiască într-o ţară nedreaptă.
Nu trebuia să renunţe la ideea rămânerii în Germania. Adesea maestrul pietrar vorbea despre acea noapte ca despre un păcat de neiertat. Câţiva ani mai târziu avea să moară în urmă unor injecţii administrate pentru un tratament eronat, lăsând pustie viaţă celor două fiice şi a soţiei dragi.
Viorica se transformase într-un luptător tenace. De la munca din casă şi până la tăiat lemne, până la reparat gardul casei, la munca în cimitir alături de foştii colegi de breaslă ai soţului, ea îşi urma datoria de mama faţă de fiicele rămase orfane.
Ne ştiam de peste un deceniu în Florida. Însemna mai mult decât o mamă pentru mine, un sprijin, un bun sfătuitor, dar şi un partener într-un schimb de experienţă în arta culinară.
Mi-a împărtăşit nenumărate reţete tradiţionale transilvane dintre care într-un articol viitor voi publică meşteşugirea unui papricaş unic.
Ne despărţeam cu greu precum prietenii vechi şi ne spuneam mereu că într-o bună zi ne vom întoarce în ţară.
Mi-a fost aproape în momente grele. Mi-a oferit acoperiş, o farfurie cu mâncare şi un pahar de vin nu de puţine ori, după divorţ şi după pierderea unei case şi a tot ce aveam într-un incendiu devastator.
Se alătura printre prietenii ce nu m-au judecat niciodată, m-a acceptat aşa bolând cum eram (în vorbele ei).
Viorica Român sau Românoaia cum o alintăm noi, cei mai apropiaţi, ne înveselea, ne bine dispunea ca o adevărată gazdă mare. Vorbea mereu în graiul ei natal din Ocna Dej.
I-ar place să ne audă de acolo unde se află ea acum că radem ca înainte, că ascultăm muzică la maximum şi ne bucurăm de viaţă ca şi cum ea e cu noi.
Închei cu o păţanie veselă: Viorica a reuşit cu multă gruetate să planteze o tufă imensă de leuştean în faţă casei din Boynton Beach, Florida. Leuşteanul creştea şi se întrecea cu arbuştii de hibiscus tropical.
Viorica îl veghea de dimineaţă până seară ca pe un copil.
Într-o dimineaţă, doi angajaţi ai serviciului de grădinărit veniţi să taie iarbă, s-au şi repezit cu cositoarea să reteze leuşteanul crezând că sunt buruieni.
– Mă, fută-te bergelu de bolând. Ni mă… va arăt eu vouă. Viorica îi arată coadă unei maturi. Lucrătorii au fugit speriaţi. Bieţii lucrători, nişte haitieni rămaşi în credinţele lor magice şi-au închipuit că buruienile sunt ingrediente pentru te miri ce vrăji.
Lisa, nepoata, le-a tradus în engleză că pe viitor să nu se atingă de tufa cu pricina.
Ciorbele ei cu leuştean proaspăt rămân şi astăzi de pomină printre vecinii curioşi să guste din bucăţele specifice Clujului.
Ati reusit sa o descrieti foarte bine, mi-o imaginez ce suparare a fost pentru leustean. Intotdeauna ne intalneam cand venea acasa si imi impartasea bucuriile pe care le traia alaturi de cei pe care ii iubea, dar si imi spunea cum isi pregatea mirodeniile pe care le ducea ca sa le aiba pentru gatit, cred ca leusteanul la dus de aici din gradine ei din Ocna.
Amintirile copilariei sunt cele mai dragi, cand ami amintesc de copilaria mea, imi amintesc de Mirela, de Dana si de tanti Viorica(cum ii spuneam). Ieseam pe furis din curte si pana la ele nu ma opream, binenteles ca uitam de mine, suportam consecintele, dar nu conta, placintele lui tanti Viorica erau cele mai bune, indiferent ce bunatati aveam acasa.
O cunosc de cand ma stiu si nu am vazut-o niciodata suparata chiar daca in viata a avut atatea necazuri, a fost o luptatoare, si a invins. A invins prin fericirea celor pe care i-a iubit si prin amintirea din celor care o vor purta in suflet.