O stridie fără memorie cu cochilia zbîrcită se leagănă fericită între două stînci spre ţărm.

Stînd s-adoarmă se gîndeşte-n limba ei ,,Doamne, cît de fericită! În sfîrşit că am prins cheag. Sigur adăpost de larg.”

Vai! Furtuna izbucneşte, valurile cu furie izbesc biata cochilie. Dreapta-stînga se loveşte printre stîncile cuibar. Prea tîrziu! Mătasea fină cu tentacule, e ruptă.

Totul e-n zadar!

Disperarea unei stridii nu o vezi. Încleştarea-i chinuită ca să-şi prindă iar mătasea cu tentacule, de piatră; doar un fir măcar. Mintea-i zbate-n agonie. E acum, e doar acum!

Prin minune firicelul de mătase-i agăţat. Cînd furtuna a tăcut, ancorată-i cochilia.

O stridie fără memorie cu cochilia zbîrcită se leagănă fericită între două stînci spre ţărm.