îmi povestea cineva
de demult nu-mi mai aduc bine aminte
de un arbore cu rădăcinile în cer şi fructe
luminoase atârnate spre pământ parcă
erau planete de aur

când m-a dus tata la ţară câteva săptămâni
satul lui de sub munte m-a primit ca pe un răsad –
copil de oraş – să cunosc traiul străbunilor mei
din ceea parte a lumii – lucru (tare) bun a fost
începusem să cred că ar putea fi globuri de aur
în copacul crescut din ceruri spre noi
ca un brad de Crăciun

cele două, trei luni mi-au părut în vremea aceea un vis
visul fiind unul bun, nu vreun lucru slab, vreau să spun –
mi-a hrănit viaţa toată

(îţi putea părea pe atunci perimat de pervers
să te întrebi la ce folosesc rădăcinile, cum
somnambulam noi mânaţi în transa infinitului progres
aşteptând în locul bărbii să-mi crească antenele)
placentă luminoasă aversul în revers
cuvintele în coajă de aur, gândeam

cerul s-a deschis
frumos ca în vers
şi s-a arătat
copacul invers

cerul deschis frumos ca în vers
deodată copacul invers

Sibiu-pe-Cibin,
joi, 13 Undrea 2007,
mihai posada