Doctorul Petre Boiangiu nu avea de unde să ştie ce se pregătea. Undeva în intestinele sistemului, în tăcere, se concepeau tot felul de scenarii, care mai de care mai halucinante.
Petrică era un out-sider, chiar dacă în cabinetul său stăteau cu gura căscată să le picure amalgam din aur topit cu mercur în cariile vechi ori pe colţii polizaţi până aproape de inima lor vie, toţi specialiştii manipulării fricii, campionii terorii tăcute; în sensul că despre ei nu se vorbea prea mult.
Animalul – aşa îi ziceam -, era bolnav. Nu se comunicase nimic oficial dar subteranele duduiau de zvonuri pe această temă.
– Are diabet avansat; se duce repede! îi ziceam doctorului.
– Pleacă dom’le de te culcă! Nu se moare astăzi din diabet. Îl duci pe umeri până la o sută de ani, dacă ai zile. Vorbeam şi beam vin de Ştefăneşti în serile de week-end când ne invitam reciproc, alternativ, la cină. Orice discuţie am fi demarat, orice temă s-ar fi aflat temporar pe tapet, şi Petre era o enciclopedie formată în îndelungate şi substanţiale lecturi în tinereţe dar şi mai apoi, reveneam la preocupările vieţilor noastre cenuşii, la lipsurile din magazine, la zădărnicia încercărilor modeste, mai mult naive, de imixtiune în dinamica sistemului, care pentru noi era evident că nu mai avea cum să se salveze.
– Răbdare preietene, răbdare. În starea în care a ajuns, nebunia aceasta s-ar manifesta anarhic, imprevizibil, dacă ar fi perturbată în procesul disoluţiei sale, de expansiune pregătitoare a exploziei finale, letale.
– Nu văd cum s-ar putea autodistruge fiara aceasta dacă nu vor fi exercitate presiuni, lovituri, şocuri, asupra sa, mai ales din interior. De acord că orice act ar fi însoţit de un risc extrem; presimţindu-şi sfârşitul, chiar dacă nu îl recunoaşte explicit, fiara îl poate muşca pe cel bănuit. Îl poate ucide.
Nu ne feream să discutăm. Acceptam riscul de a fi interceptaţi dar ştiam că altele erau preocupările şi temerile lor acum.
– Când o fi să moară, n-o să-mi vină să cred! Ca să fiu sigur, sunt în stare să merg pe jos o sută douăzeci de kilometri până la Bucureşti, să-l văd. O să-mi pregătesc un ac solid şi o să i-l înfig în mâna aceea cu care gesticulează ca un nebun, ca să fiu sigur că decesul nu este o farsă, că e aievea.
Obsedant şi elementar, doream atât de mult moartea cuiva încât ne înspăimântam noi înşine de latura feroce care ni se dezvoltase de-alungul anilor dictaturii.
Câţiva colegi de la serviciu care cunoşteau relaţia noastră mai apropiată mă avertizau discret, aluziv mai mult, să am grijă când discut cu doctorul Boiangiu, că „ăsta are gura mare, prea slobodă; n-ar fi exclus să fie agentul lor sau chiar securist adevărat şi să te traga de limbă.”
Dimineaţă am primit un telefon. Era duminică pe la opt şi jumătate.
– Alo, doctore, ai limba cam ascuţită şi dacă nu-ţi vezi de treabă, s-ar putea să ţi-o înţepăm noi, să ţii minte.
– Scuzaţi, cu cine doriţi să vorbiţi? Nu am înţeles.
– Greşeală.
Cineva acolo în umbră încurcase numerele de telefon; i se adresase doctorului la numărul meu. Am râs dar ne-am şi îngrijorat a doua seară când ne-am întâlnit la atelierul de umplut sifoane.
– Să vezi şi să nu crezi! Azi dimineaţă colonelul Vrabie i-a zis directorului: „Nu te mai strofoca atâta şefule, că n-ai pentru ce!” Farmache a rămas „ca la dentist”. Respectabilul director tocmai îi raporta colonelului faptul că „doctorul Boiangiu trăncăneşte cam multe în cabinet cu pacienţii în timp ce le tratează cariile. Pacienţii, chiar dacă ar vrea să-i răspundă, să-l pună la punct, nu pot vorbi. Trebuie să stea cu gura căscată, cu tampoanele de vată sub limbă în timp ce Petre le îndrugă vrute şi ne-vrute.” turna fără pic de jenă directorul.
A venit revoluţia, dictatorul a căzut, a fost judecat şi ucis, binemeritat dealtfel, chiar dacă nu prea corect din punct de vedere formal.
Doctorul Petre Boiangiu nu s-a mai dus la Bucureşti la înmormântare pentru a verifica veridicitatea decesului. „Care înmormântare, prietene, care înmormântare? Las’ că e bine şi aşa.”

Dan David, Los Angeles, mai-31-2007