Greu de explicat din ce motiv, aniversarea centenarului Richter a trecut puţin observată şi marcată în lumea culturală occidentală.
Cu câteva zile în urmă s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Sviatoslav Richter, pianistul cel mai reputat al Uniunii Sovietice şi, în ultimă instanţă, al lumii ruse, o personalitate cu atribute recunoscute unanim de contemporanii săi, de geniu pe multiple planuri. Greu de explicat din ce motiv, aniversarea centenarului Richter a trecut puţin observată şi marcată în lumea culturală occidentală, cu excepţia reeditării unor înregistrări excepţionale.
Casa Sony Classical s-a distins cu un set de 18 CD-uri, intitulate „Sviatoslav Richter Colecţia album completă a înregistrărilor live şi de studio pentru RCA şi Columbia”, ilustrând turneele târzii – începute, permise, abia din 1960 – cu o serie de recitaluri formidabile la Carnegie Hall la New York.
Cele câteva, puţine, articole de presă apărute cu ocazia centenarului insistă cu titluri şi subtitluri fără miez pe ceea ce numesc pianistul venit din „frig”, al Războiului rece, al competiţiei ideologice între Est şi Vest, accentuând că Sviatoslav Richter ar fi fost un personaj „apolitic”. Nimic mai superficial în a-l caza astfel, rapid, într-o categorie de artişti de genul „idioţi de geniu” folositori.
Este adevărat că pianistul declara, în preambulul unor celebre convorbiri autobiografice cu muzicologul Bruno Montsaingeon, că: „nu am fost niciodată interesat de politică şi nu am avut nici cel mai mic raport cu un domeniu care îmi repugnă”.
Născut în martie 1915, la Jitomir, în Ucraina, într-o familie mixtă, cu un tată german şi o mamă rusoaică, Sviatoslav Richter a fost afectat întreaga sa viaţă de originile sale neortodoxe. Iar dacă a evitat orice contact cu politica sovietică – fiindcă „dezinteresul” său total la ea se referă – Richter, omul de cultură, a fost un observator atent al ei şi, cel puţin în sinea sa, un perpetuu critic.
Există nenumărate dovezi în amintirile şi evocările sale referitoare la anii de regim stalinist şi comunist, în general. într-o evocare a anului 1949 şi a prieteniei lui cu violoncelistul Mstislav Rostropovici, Richter aminteşte de tentativa de a cânta în premieră o sonată de Prokofiev. „Înainte de a o cânta în concert, trebuia, în mod obligatoriu, ca ea să fie audiată la Uniunea Compozitorilor, unde acei domni decideau soarta oricărei lucrări noi. Cu deosebire în acele timpuri, ei aveau nevoie de vreme pentru a şti dacă Prokofiev a ouat o nouă capodoperă sau, din contra, o piesă „anti-populară”. A trebuit să mai trecem o audiere în faţa plenarei compozitorilor din Comitetul radio, trei luni mai târziu, şi abia în anul ce a urmat, la 1 martie 1950, am putut să o prezentăm publicului…”
în acelaşi an, Richter făcea prima călătorie în străinătate, la Praga, împreună cu violoncelistul Daniel Şafran, mezzo-soprana Zara Doluhanova şi dirijorul Kiril Kondraşin, toţi supravegheaţi de un membru al securităţii sovietice, care îl ameninţa cu tot felul de represalii fiindcă se îndepărtase o clipă de grup. „… ai fi crezut că fugisem. Totul era extrem de penibil. Nefiind unul, aşa cum se spune uneori despre mine, total insensibil, simţeam totuşi această presiune permanentă. […] …îmi spuneam că nu merită să sufăr dându-i atenţie şi că izolându-mă în mine, aş putea să trec peste dezgust. Acest om mă presa, dar mă gândeam că a fost recrutat pentru o asemenea activitate tocmai fiindcă era un imbecil.”
„Dezgust” îi stârnea – scena este descrisă amplu şi plin de culoare – şi obligaţia de a cânta la funeraliile lui Stalin, în 1953. O istorie complet „deturnată” în descrierea unor ziarişti francezi şi pe care Sviatoslav Richter o reconstituia în conversaţiile cu muzicologul Bruno Moinsaingeon: „«aş fi ales să interpretez o lungă fugă de Bach pentru a protesta împotriva dictatorului.» Cum aş fi putut eu alege ceva, atunci când o comisie specială de la Ministerul Culturii stabilise un program căruia fiecare muzician prezent era constrâns să i se conformeze? «Publicul – s-a spus – ar fi început să mă fluiere». Dar ce public ar fi putut fluiera la funeraliile lui Stalin? Ele aveau loc în Sala Coloanelor, plină cu vârf de personaje oficiale. în faţa refuzului meu de a-l întrerupe pe Bach – aş fi exclamat chiar, Bach nu poate fi întrerupt! – miliţia m-ar fi smuls de la pian şi ameninţat că mă împuşcă…; eu mă aflam, însă, practic, într-o gaură, înconjurat de orchestră şi nici măcar nu cântam pe un pian adevărat, ci pe o mizerabilă pianină, mişcarea a doua din Sonata Patetica a lui Beethoven. Eram atât de înghesuiţi că nimeni nu ar fi putut să-şi croiască drum până la mine. […] Am rămas închişi acolo, două zile, durata ceremoniilor, fără să avem, evident, cea mai mică posibilitate de a ieşi…
[…] După ceremonii, în timp ce părăseam Sala Coloanelor, am auzit difuzoarele urlând: «noii noştri conducători…» în toată Moscova nu se mai auzea decât: Beria! Boulganin! şi celălalt, de asemenea, «Malenkov!» în rezumat: «Regele e mort, trăiască Regele!» îl detestasem pe Stalin, dar ce auzeam mi-a dat greaţă.”
Sviatoslav Richter, cel despre care astăzi, la centenarul său, alţi ziarişti, insistă că a fost total apolitic…
Victor Eskenasy, 25.03.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.