Pe 25 februarie anul acesta ar fi împlinit 90 de ani. E mare păcat că prea puţini ne mai amintim. Există oare o stradă cu numele sau la Bucureşti ori în vreun alt oraş din România? Mi-e teamă că nu. De ce oare, domnule Sorin Oprescu? Va răspund eu: Pentru că nu ştim să ne respectăm propria istorie. Pentru că o desfigurăm şi o batjocorim.
Noël Bernard a fost un mare jurnalist, un model de spirit analitic, lucid, realist, opusul total al partizanatului bombastic şi găunos al propagandei comuniste. A fost un spirit liber care a ştiut să conducă, tenace şi cu înţelepciune, oaza de libertate şi izvorul speranţei pentru majoritatea covârşitoare a românilor numită postul de radio „Europa Liberă”. Vreme de decenii vocea lui Noël Bernard, tonul întotdeauna sobru şi echilibrat, calitatea excepţională a analizelor sale politice, pe teme interne şi internaţionale, dar şi deschiderea către subiecte economice, juridice şi culturale, i-au asigurat o autoritate în ţară pe care nu ştiu să o mai fi egalat în epoca cineva. Şi nici după aceea.
Cartea memorialistică a soţiei sale, Ioana Măgura-Bernard, este un compendiu de o mare sinceritate şi de o remarcabilă sensibilitate psihologică al celor mai semnificative momente din cariera acestui mare jurnalist. Este de notat capacitatea Ioanei Bernard de a se retrage din prim plan, de a-şi formula opiniile cu calm şi prin fine aluzii, prin evitarea oricărei ostentaţii. Tocmai de aceea, ceea ce ne spune ea despre cercul din jurul lui Bernard, despre o serie de figuri intrate în legendă, dar şi despre unii dintre cei care au jucat roluri mai mult decât dubioase, manipulaţi, şantajaţi ori direct recrutaţi de Securitate, are, cred, valoarea unui indispensabil document.
Că unul care m-am format intelectual ascultând „Europa Liberă”, pot afirmă că Noël Bernard a reprezentat pentru mine modelul ziaristului modern: obiectiv, raţional, dar în egală măsură capabil de revoltă în raport cu ororile regimului totalitar. Este unul din marile regrete ale vieţii mele că nu am apucat să-l cunosc personal. Scrisul meu îi datorează tocmai accentul pe argument, pe informaţii verificabile şi pe civilitate ca virtuţi ale comentariului politic, precum şi o reticenţă în raport cu tot ce ţine de agresivitate scorţoasă şi sterila gesticulaţie verbală. Atunci când menestrelii ceauşismului gen Eugen Barbu, C. V. Tudor, Artur Silvestri şi alţii ca ei azvârleau cu noroiul sordid al calomniei înspre „Europa Liberă”, Noël Bernard a continuat să susţină, cu sublimă perseverenţă, superioritatea atitudinii cumpănite. A practicat, cu mândrie şi talent, stilul jurnalistic anglo-saxon.
Îmi amintesc astfel ce-mi scria cândva urmaşul lui Noël Bernard la direcţia „Europei Libere”, istoricul Vlad Georgescu: „În lumea anglo-saxonă, nimic nu convinge mai mult decât dubiul”. Într-adevăr, Noël Bernard a respins orice poziţie dogmatică, a favorizat şi a practicat ceea ce s-ar putea numi etica dubiului, opusă oricăror certitudini îngheţate. Torentelor de slogane lansate de propagandiştii „socialismului multilateral dezvoltat”, el le-a contrapus informaţii, comparaţii şi inferenţe logice. A ştiut cât de importantă este ideologia într-un sistem de tip totalitar şi a luat întotdeauna în serios rolul ideilor democratice în erodarea sistemelor comuniste.
Pentru Ioana Bernard, Noël nu a fost doar „directorul postului nostru de radio”, ci şi un soţ fără pereche, un tată adoptiv formidabil pentru fiica ei din prima căsătorie. A fost un prieten, un confesor, un sprijin uman permanent. Destinul politic şi uman al lui Noël Bernard, intersectat până la capăt cu tribulaţiile României în ultimii ani ai lui Dej şi în perioada 1965-1982 a regimului Ceauşescu, vorbeşte despre marile speranţe ale deschiderii spre Vest prin divorţul parţial de Moscova, despre reformele politice şi economice avortate, ca şi despre degringolada ţării în anii de ascensiune a delirului cultului personalităţii.
Nu cunoaştem cu precizie cine şi când a dat ordinul lichidării fizice a lui Noël Bernard. Un asemenea ordin, o ştim de la Hannah Arendt şi din atâtea alte lucrări despre sistemul totalitar, era de regulă unul oral. Este însă cert, cum se arată şi în raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiză Dictaturii Comuniste, că liderul ce se credea providenţial, „alesul” Poporului şi al Istoriei, îl privea pe Noël Bernard ca pe cel mai redutabil adversar al sau.
Mai ales după 1977, când „Europa Liberă” a devenit în chip public şi incontestabil, în perioada cutremurului, ceea ce Noël Bernard dorise întotdeauna, deci un post de radio naţional care emite din străinătate, gelozia, ura şi resentimentul lui Ceauşescu în raport cu directorul de la München au crescut în proporţie geometrică. Recentele documente descoperite de Nestor Ratesh confirmă obsesia lui Ceauşescu şi a Securităţii legată de „Europa Liberă” şi imensa ei popularitate. Nemăsuratul orgoliu al dictatorului nu putea tolera o asemenea permanentă sfidare.
Pe măsură ce asemenea informaţii vor ieşi la suprafaţă, se va putea documenta dincolo de orice îndoială raţională implicarea directă a conducerii PCR şi a Securităţii în lichidarea lui Noël Bernard. Scopul, ca şi în cazurile atentatelor împotriva Monicăi Lovinescu şi a lui Emil Georgescu, spre a nu mai vorbi de asasinarea lui Cornel Chiriac, era amuţirea vocilor demnităţii. Trebuia dovedit că nimeni este total ferit de „braţul lung al Securităţii”. O probează repetatele declaraţii impertinente şi impenitente ale generalului securist Pleşiţă: ordinul conducerii de partid era să-i „brichiseasca” pe toţi cei care ridicau vocea împotriva totalitarismului comunist. Iar Noël Bernard, prin cultura sa politică de excepţie, prin impactul comentariilor sale, pe cât de ponderate ca formulare, pe atât de incisive şi neiertătoare ca substanţă, era desigur persoana cea mai vizată de acţiunile gangstereşti ale Securităţii.
Este cazul să insistăm aici pe necesitatea ca toate documentele serviciilor de informaţii comuniste să fie cât mai rapid desecretizate. Mă refer nu doar la Securitatea internă, ci şi la aceea externă al cărei scop era lupta împotriva forţelor democratice din exil, dezinformarea, intoxicarea grupărilor anticomuniste pro-occidentale, terorizarea militanţilor de frunte ai emigraţiei politice şi a familiilor lor. Numele „cozilor de topor” trebuie sustrase tăcerii vinovate a unor arhive în chip absurd şi scandalos sigilate.
Cartea Ioanei Bernard este un tezaur de informaţii despre nenumăraţii vizitatori ai lui Noël, surse pe care el ştia să le valorizeze cu maximum de prudenţă şi discernământ. Între aceştia să pomenim personaje bizare, ori de-a dreptul dubioase, gen Aristide Buhoiu şi Emanuel Valeriu, fiecare făcând un joc ce ţinea probabil de „sarcini” primite de la mai-marii aparatului ori ai serviciilor. Sunt amintiţi Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc, acesta din urmă exasperat de faptul că Monica Lovinescu a îndrăznit să-l critice. Nu realiza romancierul român că a te duce la Noël Bernard să te plângi de poziţiile Monicăi Lovinescu era gafă supremă.
Spirit eminamente democrat, deschis spre dialog, neavând nimic de ascuns, Noël Bernard a subestimat primejdia reprezentată de conspiraţiile Securităţii. Organizaţie secretă, bazată pe cultul violenţei şi terorii în masă, Securitatea nu a ezitat vreodată să recurgă la crimă atunci şi-a propus eliminarea adversarilor politici. Iar Noël Bernard, cu a sa proverbială rigoare a diagnosticului, cu neuitabila sa voce, adâncă, rafinată şi pătrunzătoare, era exact acel adversar care îi înnebunea pe potentaţii comunişti şi în primul rând pe Nicolae Ceauşescu.
Îmi amintesc şi acum comentariile lui Bernard pe teme de mare semnificaţie, scrise cu diamantină claritate, fără excese metaforice şi cu mare elegantă stilistică. Lucru important, Noël Bernard nu a practică zeflemeaua. Când în 1981 a căzut din funcţie Leonte Răutu, personaj pe care Bernard l-a studiat ani de zile cu mare interes, comentariul său începea laconic, abrupt şi şocant (citez din memorie): „Nimeni nu va plânge la căderea lui Leonte Răutu…” Într-un alt magistral editorial compara, pentru a demonstra absurditatea „politicii de cadre”, raţiunea pentru eliminarea lui Răutu (plecarea unei fete în Occident) cu faptul că în 1968, când fiica lui Miron Constantinescu îşi ucisese mama, acesta fusese urcat în grad ca Ministru ale Educaţiei.
Cu pasiune bine-stăpânită, Noël Bernard a urmărit meandrele politice ale nomenklaturii, faimoasele „rotaţii de cadre”, şi în primul rând evoluţia şi mai târziu involuţia lui Ceauşescu. Citez aici, din cartea Ioanei Bernard, premonitoarea analiză a momentului de aparent triumf absolut legat de celebrarea împlinirii vârstei de 60 de ani de către N. Ceauşescu. A fost atunci o adevărată orgie encomiastică, s-a abătut asupra ţării un potop ritualistic în care adjectivita părea să nu mai aibă leac şi limită. Arborând ceea ce Nietzsche a numit patosul distanţei, Noël Bernard avansa o perspectiva sceptică ce-l va fi iritat peste măsură pe tiranul aflat în plin extaz paranoic: „Dacă presa de partid şi-a spus cuvântul, istoria mai rămâne să se pronunţe. E cert că verdictul ei va fi mai nuanţat”.
Asemenea formulări, în care intuiţia acută se întâlnea cu maximă obiectivitate şi cu profunzimea unei viziuni ce depăşea imediatul anecdotic, generau imediat ecouri de masă în România. Aceste editoriale de o indubitabilă competenţă nu lăsau pe nimeni indiferent, ba chiar dimpotrivă. Părerile acestui jurnalist contau în cel mai înalt grad, pentru atât admiratori cât şi pentru adversari. Noël Bernard s-a întâlnit cu multă lume, inclusiv, aflăm din această carte, cu militanţi comunişti de important calibru (Gh. Apostool, Alexandru Bârlădeanu). A fost un susţinător al ideii de centru politic, refuzând din principiu şi cu hotărâre orice extremism. A detestat fanatismul, duplicitatea, intrigile. A văzut în „Europa Liberă” sensul vieţii sale. A slujit libertatea şi astfel, cu preţul vieţii, a slujit România.
Textul de mai sus a fost publicat în volumul Ioanei Măgura-Bernard Directorul postului nostru de radio.
De asemenea: Noël Bernard: Polonius trăieşte (Editorial la Radio Europa Libera)
Vladimir Tismăneanu, 07.04.2015
* * *
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.