ACUM.TV

foto cu mine

In intuneric…
de Daniela Gifu

Teona refuza sa se lase prada unei existente lineare si, printr-o reactie inversa, hotari ca tot ceea ce-i lipsea implinirii concrete pe plan profesional sa fie compensat pe plan intim.
O rodea un fel de razbunare a goliciunii interioare, a unor energii latente, nemanifestate pe fondul nereplicarii interesante din partea vietii de pana atunci. Este fiica unui modest functionar public, descendent insa dintr-o veche familie nobiliara. Constienta de pretentiile mari ale parintilor in ceea ce-o privea, cautase de mica sa fie mereu prima, dar reusitele spectaculoase intarziau sa apara.
Iata ca deja trecuse un deceniu de la terminarea facultatii de istorie-filologie pe care a absolvit-o la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi in anul 1997. De atunci a schimbat multe locuri de munca, mai intai a fost profesoara la scoala primara din comuna Baciu, dupa un an s-a transferat la liceul din Podu Iloaiei, apoi, din octombrie 1999, revine in Iasi unde tine cursuri universitare, dar si conferinte publice de istoria religiilor si literatura universala la Centrul Regional de Educatie a Adultilor care functioneaza in cadrul Universitatii. Conduce inclusiv un cerc literar, publicand din cand in cand diverse articole in unele reviste de specialitate.
In studiile sale exalta oarecum valoarea literaturilor de granita si a culturilor populare in care se regaseste cu usurinta incrucisarea si amestecul populatiilor, limbilor, mentalitatilor spirituale eterogene. Viata Teonei este insa plina de frustrari, de traume morale si amoroase. In 1998 s-a casatorit cu Valentin Morar, care s-a dovedit un sot insensibil si foarte posesiv, pentru ca peste trei luni sa constate ca suferea de schizofrenie, fapt ce-o va determina ca in 1999 sa abandoneze caminul conjugal.
In Iasi intra destul de usor in cercul unor intelectuali pe care la inceput ii crezu rafinati, dar despre care intelese repede ca erau, de fapt, \”de mana a doua\”. Ideea de a scrie un roman autobiografic o salva intr-un fel inexplicabil. Primise brusc o propunere de editare, dar se temea ca nu o va onora conform asteptarilor. Pana atunci incercarile ei literare fusesera destul de modeste. Trebuia, neaparat, sa se remonteze emotional. Avea nevoie de iubire… Dar cum sa dea de ea?
Teona se decise, intr-una din zile, sa incerce o noua experienta, relationarea online. „Hm”, isi zise, „ce-ar fi sa incerc sa-mi gasesc pe cineva prin intermediul Internetului, ca-i tot la moda?!”
Zis si facut… Deschise dulapul, intesat cu haine inca de pe vremea liceului (corpul sau isi pastrase frumusetea adolescentina), si incepu sa caute, cu o frenezie molipsitoare, vestimentatia potrivita pentru acest nou demers amoros, de parca se pregatea de o intalnire reala. „Nimic nu se potriveste. Ar trebui sa-mi reinnoiesc garderoba si sa ma mai scap de toalele vechi. ”
In cele din urma alese un taior rosu peste un top alb cu niste picatele rosii, foarte decoltat, care-i scotea chiar prea indraznet in evidenta sanii ei obraznici, de forma perii; un pantalon alb atat de stramt, incat a trebuit sa se intinda pe pat ca sa-i poata imbraca si care dezvaluiau un fund ferm, bombat, asemenea celor pe care le etaleaza atletele negrese cu nonsalanta pe stadion. Desigur, picioarele subtiri, lungi si zvelte, le faceau pe multe colege sa-si roada unghiile de invidie, iar pe colegi si colaboratori sa saliveze ca niste vieri in calduri. Si ca totul sa se incadreze unei tinute impecabile, in picioare isi lua o pereche de pantofi cu toc cui, albi, cu o funda rosie lateral. Machiajul, bine scos in evidenta, fusese atent pus la punct si rezultatul o facu sa zambeasca de placerea propriului ei chip. Parul blond, natural, si-l prinse intr-o coada de cal, facand-o sa arate cu cel putin cinci ani mai tanara. Unii chiar ii dadeau numai douazecisicinci. Da, cu siguranta, era o femeie fermecatoare, emanand o sexualitate tulburatoare in jurul ei, care reusise sa treaca peste momentele neplacute ale trecutului ei marital cu insesizabile reminiscente asupra chipului. Cu sufletul era deja o alta poveste…
Isi verifica cu o privire strengara prezenta fizica in oglinda de pe hol, isi facu o cruce fugara in dreptul unei icoane mostenite (singurul ei refugiu drag, care ii ascultase toate trairile, iluziile, sperantele si care n-o dezamagea nicicand) de la strabunicii ei, ramura tatei, si pe-aci ti-i drumu’. Nu putea, in timp ce pasea convinsa ca ceva special se va prefigura in viata ei destul de insipida, sa nu se gandeasca la figura lui Iisus, mereu luminoasa, ferma si blanda in acelasi timp, care mereu o astepta sa o mangiie simbolic pana la epuizarea lacrimilor varsate ce-i aduceau nepretuitul somn, asemenea unei stari de lesin in care se abandona cu inconstienta.
Isi aminti ca la o distanta de vreo 500 de metri de blocul ei se gaseste un Internet Caffé. „Cine mai merge azi la Internet Caffé? Poate unii puradei, care prefera jocurile de strategie in retea si, cine stie, cativa oameni, aflati in trecere, care vor sa-si verifice e-mail-urile…”
Teona, desi avea un calculator performant acasa, refuzase cu toata taria sa-si instaleze Net-ul si asta din doua motive: sa nu devina prizoniera virtualitatii si sa nu fie la cheremul retelei mondiale de calculatoare a „internautilor”, cum ii numea in gluma. Sa mearga la ea la birou era cea mai nepotrivita idee. „De ce sa dau satisfactie libidinosilor de acolo?”
Intra – in sfarsit – in acel Internet Caffé, acum ceva mai nesigura pe decizia ei, si o intampina un aer atat de imbacsit de transpiratie si fum de tigara incat era pe punctul sa se intoarca. La un moment dat, ivit parca de nicaieri, un barbat, neglijent imbracat si cu alura de cioban urbanizat, ii dadu binete si o invita sa mearga la statia S3, urmand sa plateasca la final, in functie de cat timp va sta, „va pierde”, gandise de fapt administratorul. Ora se taxa cu 2 lei.
Neavand insa nici cea mai mica experienta in ale chatului online ceru, cu o jumatate de gura (se simtea destul de neconfortabil in a-i cere acestui individ consultanta, dar ce era sa faca?!…) o initiere minimala. Acesta nu statu prea mult pe ganduri, inca de cum deschisese usa ii aruncase ocheade hulpave, isi trase un scaun langa ea si incepu sa-i explice, lipsit de orice simt pedagogic, cum functiona acest gen de comunicare. Gura ii duhnea atat de scarbos – „Acesta nu s-a mai spalat de cand l-a facut masa!” – incat biata Teona abia se abtinu sa nu vomeze pe tastatura plina de scrum si firimituri de produse de patiserie. „Tastatura asta jegoasa ascunde multe amprente sufletesti. Oare si-au gasit vreodata linistea acele fiinte pierdute?”
Cu un zambet amabil il asculta cateva minute, care-i parura ani de spitalizare la sectia de boli infectioase, multumi nu foarte convingator, se trase cat mai aproape de monitor (parca sa nu piarda din vedere nici un potential partener virtual) si „la vanatoare” – isi spuse. Si, fiindca nu raspunse in nici un fel chinuitelor lui avansuri, domnul „sconcs”, inainte sa se intoarca la treburile sale, o anunta ca si timpul ce tocmai se scursese va trebui sa fie platit tot de ea. „Ce mitocan, se intelege ca-i voi achita serviciile, dar damful la care m-a supus cine il va plati?”
Trecu peste acest episod sufocant si privi la lista interminabila de ID-uri (desi ii spusese sa-i selecteze doar pe cei din Iasi). Se ingrijora de inflatia amaratelor fiinte in cautarea perechii potrivite. „Sa fiu si eu la fel de decazuta interior?!” Si daca tot venise, se autoincuraja, „hai sa vedem ce-o iesi si din isprava asta?!”
Nici nu apuca sa-si gaseasca o pozitie cat de cat confortabila pe acel chinuitor scaun din plastic (stiti, dintre acelea care se gasesc vara pe terasele ieftine de pe litoral), ca si fu invadata de persoane care isi alesesera niste nickname-uri extrem de primitive, gen senzualul, 666sexy, seducatorul, bosumflatul78 etc. Acceptase provocarea cu amuzament, dar ce sa afle de la aceste simpliste fiinte umane…?! Nu avea de ce sa se lege, sa inchege cat de cat o discutie de-o normalitate macar de nivel primar… Acum, e drept, nici nu avea pretentie de subiecte academice, totusi… Si ferestrele acelea, care nu conteneau sa apara, suprapuse deja pe bietul monitor de doar 15 inch, sunau toate la fel, nimic, dar absolut nimic interesant. „Hi, ce faci frumoaso, cati ani ai, de unde esti, nu te-am mai vazut pana acum…”
„Dumnezeule, ce caut aici? De unde au aparut oamenii astia”, se intreba din ce in ce mai alarmant si mai determinata sa se retraga inainte de-a abdica in fata acestor ciudati.
Teona preferase o identitate fireasca, cu legatura la persoana ei, pur si simplu alesese teona_7, sapte fiind numarul ei favorit.
„Nu fac mare scofala daca voi continua astfel. Trebuie sa-mi schimb tactica. Ce-ar fi sa pun un ramasag cu mine insami ca dintr-o singura incercare voi da peste cel cautat…” Cu acest gand se hotari sa selecteze ea, un singur nume, dupa propriul ei instinct, ca doar, vorba aia, „intuitia apartine sexului frumos”, isi spuse cu un glas aproape imperceptibil. Citi si reciti cu multa rabdare cele cateva sute, cred ca erau, de nume si il alesese pe el, david_3.
Teona: „Buna. Cred, as vrea sa fiu convinsa, ca avem ceva in comun. Voi trece peste intrebarile generale si banale, cu permisiunea ta, si ti-as cere acelasi lucru. Ce cauta David, banuiesc ca acesta e numele tau real, in aceasta lume virtuala?”
Nimic. Trecura mai bine de zece minute, timp in care ea gandi ca nu procedase cel mai intelept sa fie atat de transparenta, directa si fara nici o unda de superficialitate in abordarea ei si, cand gata, gata sa se ridice de la calculator, brusc se deschise fereastra dorita.
David: „Sa indraznesc a-ti raspunde inseamna sa-mi divulg indentitatea interioara. Sa-ti raspund in doi peri, mi-ai cam interzis si cu siguranta m-ai trece pe linie moarta. Sa o fac pe desteptu’, ma vei eticheta idiot. Sa nu-ti raspund deloc se pare ca am exclus, desi – dupa cum ai sesizat – am tacut o vreme, nu pentru ca nu am receptionat mesajul tau, sau nu mi-a placut indrazneala ta, ci fiindca nu am stiut cum ar trebui sa onorez, fara sa dau dovada de nesabuinta, invitatia ta.”
Teona: „Stii ce, cu acest raspuns ai reusit sa-mi luminezi ziua. E suficient pentru mine. Ti-as propune, fiindca trebuie sa plec, sa ne dam intalnire, evident virtuala, maine la aceeasi ora si vom vedea… Ce zici?”
David: „OK.”
Asta a fost tot. Se uita la ceas. Era 10h20’. Isi achita datoria (2,40 lei), de data aceasta fara a se mai obosi sa-i zambeasca supraveghetorului, pentru a nu-i mai vedea inca o data dantura ingalbenita si plina de resturi alimentare, si iesi oarecum impacata. Se ivise o unda de speranta… Ii veni in minte o lege pitagoriana: „Multumeste-te sa urmezi de departe speranta, nu ii da mana: te-ar face sa mergi mai repede si mai departe decat ai dori. Nu trebuie sa ai rasuflarea taiata ca sa mergi alaturi de speranta.” Cat va dura, timpul va decide, dar tot e ceva decat nimic…
Noaptea devenise atat de chinuitoare incat refuza sa stinga lumina. Toata noaptea citise Femeia de treizeci de ani de Balzac. Emotiile de nedescris pe care i le indusera atat romanul, cat si credinta intr-un nou inceput…ii tradara nevoia sufleteasca. Trupul ii fremata aparent inexplicabil, ratiunea se abandonase visarii. „Mintea mea incepe sa-mi joace feste, toata convingerea verticalitatii mele incepe sa se darame… Vai mie…”
La ora 5.30 renunta si la citit, si la visat cu ochii pe tavan, si la mototolit cerceaful in speranta atipirii, macar, pentru vreo cateva minute… Locuia intr-un apartament de doua camere, atat si-l dorise!!!, care suferise multe modificari dupa bunul ei plac. Ii venise ideea ca din bucatarie si balconul din fata sa-si faca un living, iar cele doua camere sa ramana dormitoare, unul al ei si unul pentru musafiri. Acesta din urma fusese folosit doar de vreo doua ori, la intervale mari de timp, atunci cand o vizitasera parintii.
Privind absenta la televizor, care la ora aia transmitea doar reluari de programe (prefera, atunci cand timpul ii permitea, doar emisiunile culturale si, uneori, talk-show-urile politice, ca sa fie la curent cu imbecilitatile spuse si gandite, de mintile prea-luminate ale parlamentarilor), puse de cafea (ramasese fidela modului turcesc de a si-o prepara), evident ca in cele din urma dadu pe-afara…. „Uff, ce neindemanateca sunt! Oare ce-i voi spune lui David?”
Cu acest gand, la ora 9 si 30 de minute pleca spre Universitatea AL. I. CUZA. Lua tramvaiul din statia Tg. Cucu si peste mai bine de 20 de minute se afla deja la birou. Isi instala in graba Yahoo Messenger-ul, se loga imediat (era deja 10h15’) si, cand colo, in offline se afla deja un mesaj de la David: „Ma gandesc la tine.” Inima incepu sa pulseze ca nebuna, sangele se zvarcolea ca prada in gura unui sarpe, in abdomen se instalase o dorinta nestapanita… „Ce e cu mine? Cine e acest David? De-ar sti ca deja mi-am ratat o noapte din acelasi motiv, si ce gust straniu are acesta…?”
Se uita la ceas. Era chiar ora fixata de ieri, 10h20’. Dar David se incapatana sa nu se arate… La 11 fix se decise sa-i lase si ea un mesaj, tot in offline: „Asa nu faci decat sa-mi testezi nervii si ai mei sunt dintre cei foarte sensibili… Ai inceput cu stangul. O zi plina de armonie, dar nu din cea de care am eu parte in aceste momente…” si dadu Reply. In urmatoarele secunde, supriza:
David: „Nu, nu e ce crezi tu. A intervenit o problema personala pe care a trebuit sa o rezolv. De-ai sti tu oare ce se petrece cu mine?! Aceste ultime 24 de ore au dat un nou sens existentei mele. Te rog, nu te supara pe nedrept. Acum sunt aici cu tine si nu vreau sa ma consemnezi pe nedrept. Viata mea are nevoie de aceasta… comunicare.”
Teona: „Stii… si a mea.”
„Oare ce-o fi vrut sa zica prin problema personala? O fi, cu siguranta, insurat si cu vreo doi prunci… Si eu imi fac griji ca proasta…”, isi spuse Teona cu amaraciune in sinea sa.
David: „Atunci e pacat sa ne privam de o poveste ce pare ca ne-a prins pe amandoi.”
Teona: „Am atatea intrebari sa-ti pun si imi lipseste curajul de-a o face. Cine esti? De ce te-ai lasat antrenat in acest joc? De ce te-am ales tocmai pe tine?”
David: „Sincer sa fiu, la mine Y.M. e activat doar in interes de serviciu si pentru prieteni (nu sunt asa de multi…). Acum vreau sa cred ca te pot numara printre prietenii mei… poate chiar mai mult… In cea mai mare parte a timpului lucrez acasa. Sunt interfata intre societatea pe care o prezidez (evita sa-i spuna numele) si omoloagele ei din spatiul european. Faptul ca tu m-ai ales pe mine ca partener de discutie m-a magulit peste poate, fiindca am apreciat exact ce tu credeai ca ma va tine la distanta.”
Teona: „Am putea continua asa la nesfarsit. In acest moment ma multumesc cu atat. Maine, cine stie…?! Tu crezi in Dumnezeu?”
„Ce stupid trebuie sa sune?”, gandi Teona si ar fi dat orice sa poata anula intrebarea, dar era prea tarziu. Trebuia doar, in functie de raspunsul lui, sa se scoata din incurcatura.
David: „E singura mea certitudine.”
Teona: „Indraznesc sa-ti spun ca ma simt, inexplicabil, foarte atrasa de tine… Stiu, e o marturisire riscanta, dar mi-o asum. Acum trebuie sa plec la ore. Poate vorbim mai tarziu, sau o lasam pe maine la aceeasi ora.”
David nu apuca sa mai zica nimic, deconectarea – acel zgomot de usa trantita in nas – il lasa fara drept la replica… „Oare cum o fi aratand aceasta fata enigmatica?”
Teona, dintr-o data, se simti eliberata de povara tacerii lungi de peste ani. Avusese cateva relatii, nici pe departe multumitoare asa cum visase in adolescenta, fugare, insipide si cu repercursiuni deloc incurajatoare. Acum se indragostise (de cine?, habar nu avea)… era atat de convinsa ca viata ii devenea pentru prima oara aliata, incat tot comportamentul ei incepea sa o tradeze. Studentii o priveau foarte suspicios, zambetul larg si nevoia ei de interactivitate cu acestia o transformasera intr-un lector incantator…
Dupa ore si-a reprimat dorinta de a se conecta online, fiindca avea nevoie de autoconfirmarea noilor trairi ce-i vibrau intreaga fiinta. Trupul ei, altadata inert, absent, chiar frigid, incepea sa freamate doar gandindu-se la el. Renuntase la speranta, rugaciunile pareau sa nu fie auzite, sau – gandea – ca este incapabila sa se daruiasca, sa fie toleranta la slabiciunile celui de-alaturi, sa se sacrifice uneori de dragul celuilalt… Erau vorbe care nu-i spuneau nimic. Prea multa goliciune ii posedase fiinta.
In fiecare zi cei doi se descopereau cate putin… Nici un dialog nu semana unul cu celalalt. Erau din ce in ce mai convinsi ca, dincolo de semnificatia cuvintelor online, fiecare astepta momentul sa se bucure de manifestarea lor, gata sa se divizeze atat in constiintele lor individuale, cat si in materialitatea tuturor emotiilor.
„Noi nu putem cunoaste decat ceea ce este in manifestare si nu ceea ce e nemanifestat. Ea se reflecta cel mai bine prin potentialitatea noastra…”, ii spuse la un moment dat David, in incercarea de a-i sugera Teonei trecerea pe un alt nivel a relatiei lor.
Zilele incepeau sa semene, doar schimbul conversational crestea atat de firesc, incat nici unul nu se simtea pregatit sa avanseze marea intrebare: „Nu crezi ca e momentul sa ne simtim bataile inimilor, sa ne auzim timbrul vocii glasuind vorbe pasionale, sa ne…?”, dar cine sa cuteze?! Teama ca ar putea fi prea devreme ii framanta pe amandoi. Si nici unul nu indraznea…
O alta zi, ziua cand celebrau a saptea luna de cunoastere, descoperire si redescoperire a propriilor experiente, invataturi si nepretuita impartasire emotionala, din nefericire inca virtuala. Aceeasi ora 10h20’. David si Teona aveau acelasi gand, „E momentul sa ne intalnim. Este iubirea asteptata care merita mai mult decat atingerea unui mouse rece si a unor taste lipsite de viata.
David: „Esti de acord…” – din greseala daduse deja Enter.
Teona: „…. sa ne intalnim?”
In sfarsit sosise ziua X. Natura se dovedea a le fi prielnica. O zi de iunie de-a dreptul splendida imbia indragostitii la visare…
David venise cu ideea ca Teona sa-l afle dupa cateva semne distinctive. Stia ca el va purta o camasa de culoarea piersicii (culoare preferata de ea), pantalon maro si in mana va avea un trandafir alb. Locul de intalnire se stabilise pe banca din fata teiului lui Eminescu, simbolul iubirii nepieritoare. Ce putea fi mai romantic?!
Desi distanta intre Universitate si parc e neinsemnata, Teonei i se paru de sute de kilometri. Picioarele refuzau sa o mentina in stare de echilibru. Mergea atat de stangaci, incat la un moment dat a fost cat pe ce sa se impiedice. „Doamne ajuta-ma sa ajung in bratele iubitului pe care Tu mi l-ai scos in cale si apoi fa ce vrei cu mine. Doar atat! Sa-i simt caldura trupului…”
Era cuprinsa de senzatii intraductibile, un amestec de curiozitate, dorinta carnala, convingerea ca EL este… Mai avea putin pana cand se va abandona in bratele iubirii… De data asta nu se grabise sa guste din deliciul amorului fugar, avusese rabdare, virtute ce nu facea parte din zestrea ei genetica. Si, totusi…. „se poate”, gandea in timp ce se apropia de culminatia cupidoniana…
Silueta lui David incepea sa prinda contur. La o distanta de circa 10 m, il vazu, era atat de minunat… Si ochelarii aceia fumurii pe ochi ii dadeau un aer atat de misterios… Statea pe banca intr-o liniste de-a dreptul mefitica, totul era impecabil la el, dar nu intelegea de ce nu o cauta cu privirea… In fata lui, chipul ei se pietrifica neasteptat. Langa David se afla un baston. Alb. Acum intelegea TOTUL!

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 22 decembrie 2007 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.